Calatorie spre umbra cuvintelor

Un articol de C. Stanescu

Un studiu îndraznesc sa spun fundamental pentru cunoasterea cu înca un pas a nebanuitelor trepte si/sau trape ale poeziei lui Nichita Stanescu semneaza Daniel Cristea-Enache în Contemporanul. Ideea Europeana, nr.9, octombrie 2010. Titlul, „Lyrica magna“, indica preferinta criticului pentru volumul „11 elegii“ considerat – cu o decizie admirabila dar care, nu ma îndoiesc, va putea fi drastic amendata din purul spirit de contrazicere, daca nu mai ales din marunte si meschine pricini – „volumul de vârf al lui Nichita Stanescu si al întregii poezii românesti postbelice“. Aparut în 1966, an al „deschiderii“ corsetului ideologic de catre regimul comunist, acest volum împinge forta – limitata! – de receptie a cititorului dintotdeauna catre un soi de poezie gnoseologica si un lirism puternic nutrit de nostalgia cunoasterii „filozofice“ a lumii si a eu-lui cunoscator. Peste doi ani, în 1968, vor urma „Necuvintele“, respectiv, un volum ce ar trebui sa functioneze ca un „dictionar“ pentru limba noua în care fusesera scrise cele „11 elegii“. Pe marginea acestor volume au curs râuri, de nu fluvii de comentarii, interpretari, încercari de „traducere“ a sistemului insolit de „semne si noduri“ în care neobisnuitul poet înfasura lumea si „insul“ ce o locuieste luând culoarea ei sau, din contra, colorând-o cu propria lui existenta imaginara. Cea mai surprinzatoare, pentru ca opaca, „viziune“ asupra acestui tip de poezie total neobisnuita în epoca si la fel dupa aceea, a venit însa dupa 1990. Înainte, ca si dupa 1989 fusese vorba despre încercari mai izbutite ori mai îndoielnice de contestare a poetului si a poeziei lui. Pâna aici nimic neobisnuit, câta vreme Eminescu însusi a avut parte de detractorii sai, nu cu totii opaci. Poezia de factura celei din „11 elegii“ si „Necuvintele“ s-a vazut însa contestata si respinsa dupa 1989 nu din interiorul propriului ei sistem liric, dar dintr-o directie total improprie. Anume, s-a spus ca „necuvintele“, poezia „filozofica“ a lui Nichita Stanescu e o forma de … complicitate cu regimul comunist si agentii sai numiti activisti de partid: li se conferea acestora, prin poezia lui Nichita Stanescu, un rang, un „blazon“ filozofic pe care ei nu-l meritau. Ca si cum ai spune ca scriind filozofie, atâta câta si cum se putea, filozofii cautionau regimul în care traiau. „Tragicul“ lui Gabriel Liiceanu sau „Sase maladii ale spiritului contemporan“ de Constantin Noica i-ar fi facut sa se umfle în pene pe abstractionistii activisti care „au dat drumul“ pe piata unor asemenea abstractiuni … Ce prostie! Opacitatea vadita, „strigatoare la cer“ a unei asemenea directii de lectura si interpretare a unor „nobile inutilitati“ i-a izbit puternic pe prietenii si pe „fanii“ lui Nichita Stanescu, atât de tare încât ei au decis ca acela care a pus-o pe hârtie merita supus unei corectii radicale si dat pe mâna judecatii publice. A fost numit acela un „Goebbels“ al culturii române. Numai ca acela care a pus-o pe hârtie, autorul respectivei judecati opace este totodata detinatorul uneia din cele mai ascutite inteligente din lumea culturala de azi, scriitor si publicist al carui scris îmbina admirabil în cele mai dese cazuri spiritul geometric cu spiritul de finete. Ramâne un mister izvorul opacitatii lui în privinta situarii fata de poet si a receptarii nepotrivite a poeziei lui. Va trebui sa ne multumim cu explicatia clasica în asemenea cazuri: cele mai mari prostii le spun oamenii foarte inteligenti. Avertizat asupra limitelor fatale ale propriei noastre perceptii, Daniel Cristea-Enache îsi ia în studiul sau fundamental din Contemporanul precautia necesara avertizând din capul locului ca oricât am porni noi pe urmele lui Dante în Infern, nu vom da niciodata de capatul drumului si niciodata nu vom elucida pâna la capat întreg traseul secret al poetului: „Dar poetii cu majuscula (si Nichita Stanescu este unul dintre ei) se folosesc de o cunoastere prin expresie pe care criticii
n-o pot atinge. În momentul în care as întelege si as explicita fara niciun rest de ambiguitate aceste minunate elegii abstracte, ele ar înceta sa mai fie elegii, sa mai ramâna abstracte, sa mai para minunate. Ar fi doar niste rebusuri dificile, rezolvate în cele din urma.“ Nu mai cunosc o atare declaratie de maxima onestitate critica facuta chiar înaintea declansarii exercitiului critic propriu-zis. De regula si fara exceptii, incursiunile critice, nu doar foiletonistice, dar si cele din istoriile literare destinate asadar unei lungi (supra)vietuiri dau sentimentul puternic ca interpretul porneste la drum total edificat, cu buzunarele pline de toate „secretele“ creatiei pe care o pune pe masa de autopsie si începe s-o ciopârteasca analitic pâna când … nu mai ramâne nimic din ea: multe cronici si capitole de istorie literara sunt disectii pe cadavre. În literatura critica mai exista, dupa stiinta mea (poate ma-nsel) un singur caz de ezitare dubitativa cu privire la finalitatea actului critic: acela al lui Vladimir Streinu care, pornit sa analizeze poezia lui Arghezi ajunge într-un punct unde criticul îsi declara, poate retoric, propria neputinta de a merge mai departe. Exista vasazica un „rest“ caruia niciodata si nimeni nu-i va putea da de capat. Într-adevar, cine ar putea pretinde sa însoteasca si sa mearga pâna la capatul gândului eminescian? E o imposibilitate. A recunoaste aceasta neputinta reprezinta nu doar onestitatea criticii, dar si un omagiu adus creatiilor majore al caror miez („rest“) nu poate fi dezlegat si elucidat ca un „rebus“. Rareori criticii si comentatorii îsi înving trufia elucidarii si mai nimic din ambiguitatea marilor creatii nu se strecoara, cu umilinta asumata în analizele si judecatile lor severe. Ce-i drept, traind azi o epoca a „revizuirilor“, executiile nu pot fi facute cu mâna tremuratoare si cu o jumatate de gura … În formularea pragului critic pâna la care o analiza poate înainta pe drumul poetului, Daniel Cristea-Enache merge mai departe, incluzându-l în aceasta ecuatie elucidanta chiar pe „emitator“, pe poetul analizat. Citând, „în contra logicienilor rigurosi cu ambitii explicative“, câteva versuri enigmatice, ambigue de o frumusete stranie si inexplicabila, el scrie rânduri edificatoare: „Aceste versuri uimesc si ramân atâta vreme în memoria cititorului nu pentru ca ele ar constitui punti catre întelegerea poetului. Sunt mai degraba punti catre întelegerea si acceptarea Poeziei ca teritoriu al expresivitatii suverane, în dauna, aici, a unei inteligibilitati de care alteori se poate servi. În cazurile respective, textul este de o valoare non-instrumentala, de o splendoare care nu duce gândul lectorului catre supra-unitati mai importante. E o frumusete în sine, perceputa exact asa, pe intervale în care reflectia noastra (si analiza ulterioara) functioneaza în gol. Se poate analiza o secventa precum „toga virila, tristetea mea aspra / cu o fibula de gheata mi-o prind“? E poate sugestia unei barbatii singuratice, de general roman înfrânt de propria putere absoluta … sau cu totul si cu totul altceva. Pe cât de bine se-nlantuie cuvintele, pe atât de libere sunt asociatiile pe care le putem face în marginea lor pentru a aproxima un sens care ne scapa. Si care scapa inclusiv intentiei de programare a poetului. Nichita Stanescu a intuit de tânar aceste ascunse, dar uriase resurse ale limbajului poetic de a spune infinit mai mult decât sta scris pe hârtie. Cuvântul îsi poate transgresa semnificatiile, poate sari peste umbra sa. Liderul neomodernismului nostru epuizeaza Dictionarul limbii române, nu pe întinderea, dar pe adâncimea acestuia. El compune, din cuvintele pe care cu totii le cunoastem, necuvintele trase într-o limba nemaiauzita, de o stranie frumusete. Aceasta înseamna, în fond, lyrica magna. O experienta cu totul noua a limbajului, prin care „agentul“ poetic, versificatorul (fie el Eminescu, Arghezi ori Bacovia, Nichita Stanescu ori Ileana Malancioiu, Mircea Dinescu, Ion Muresan sau Ioan S. Pop), se lasa vorbit de versurile sale, configurat si exprimat de ele.“ Concluzia acestui paragraf din studiul lui Daniel Cristea-Enache este una pe cât de simpla, pe atât de profunda si inexplicabila: poezia nu este cuvântul însusi, ci doar umbra lui pe care inspiratia (ce cuvânt!)
i-o confera. Sub acest aspect, si cei mai „solari“ poeti traiesc doar în umbra cuvintelor pe care le smulg dictionarului si unde umbra nu e, nici poezie nu este: criticul bun este acela care alearga dupa aceste „umbre“ si le descrie fara a le însori cu tot dinadinsul la lumina orbitoare a ratiunii lui diurne si deformatoare. Este ceea ce întreprinde Daniel Cristea-Enache atunci când trece la analiza elegiilor, una câte una, spre a ajunge la concluzia neputintei: „neputinta“ poetului de „a se desprinde de materie, de real, de «opera imperfecta“» care este omul“, având astfel „constiinta propriei ratari“ care „sângereaza“ în opera sa si, pe de alta parte, „neputinta“ lectorului, a criticului care, si el, sângereaza „îmbolnavit de o rana închipuita“, rana iluziei de a merge pâna la capatul umbrei. E destul sa ne sugereze drama de tip eminescian ce se desfasoara în „11 elegii“ ca si în „Luceafarul“: cu diferenta radicala ca nostalgia cunoasterii absolute se manifesta invers, pe cai total opuse la unul fata de celalalt. În vreme ce eroul liric eminescian are nostalgia cunoasterii integrale vrând sa „coboare“ si sa faca experienta cunoasterii (prin iubire) pamântene, eroul liric din „11 elegii“ parcurge drumul invers si aspira, hiperboreean, la reunificare, la unicitatea primordiala, prin „înaltarea“ si zborul catre unitatea absoluta. Aceeasi nostalgie a unei androginii originare se valorifica diferit: Hyperion „coboara“ spre a se împlini, eroul liric din „11 elegii“ aspira sa se împlineasca „urcând“ si zburând în somn, pe o cale asa zicând onirica: „Dintr-un ou într-unul mai mare / la nesfârsit te nasti, nezburata / aripa. Numai în somn / se poate trezi fiecare, – / din coaja vietii nici unul, niciodata“. Sensurile calatoriei (si ale smulgerii) sunt diferite si divergente, ascendent si descendent – resimtirea nostalgiei este aceeasi. „Sunt comentatori care, din simpla ignoranta sau din ipocrizie critica – îsi încheie criticul admirabilul sau studiu fundamental si înnoitor -, se îndoiesc de valoarea poeziei lui Nichita Stanescu. Îi deplâng“.

P.S. Un singur cuvânt, „formidabil“, mi se pare nelalocul lui, nepotrivit în acest impecabil, stilistic, studiu: e probabil un cuvânt cazut de pe gardul stadionului în pagina criticului pe când si-l redacta …

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper