Bluesul vagoanelor de vite

Un articol de EMIL CONSTANTINESCU


„Poate îmi voi primi îndarat cei cinci ani furati, sub forma tergiversarii îmbatrânirii. Dar nu s-a întâmplat asa … pe dinauntru-i pustiu si pe dinafara, pe fata, îti sclipeste ca foamea ochilor. Si aceea spune:/Mai e si acum pianul/Da, spun eu, sunt pianul care nu mai cânta.“

Este un pasaj dintr-o carte despre drama nemtilor deportati, publicata de Herta Müller în 2009. Un poem al neuitarii, scris pe baza confesiunilor poetului Oskar Pastior, despre drama tinerilor germani cu vârste între 17 si 45 de ani, deportati în Rusia, în 1945, la ordinul Guvernului sovietic, numai pentru faptul ca erau germani.
Am avut ocazia sa cunosc pe câtiva dintre cei care au avut sansa sa se mai reîntoarca, pe unii chiar îndeaproape. Printre ei, pe inginerul Georg Weis. Un om cald si senin. Pe lânga Politehnica, absolvise si Conservatorul. Sotia, Mariane, si cumnata, Ilse, deportate si ele în Rusia, si-l aminteau cântând în fiecare seara la pianul vechi al familiei. Dupa ce s-a reîntors din U.R.S.S., n-a mai cântat niciodata la pian, nu a mai mers la concerte si chiar atunci când acestea se transmiteau  la radio, închidea aparatul. Prin anii ’70, cei doi copii ai sai împreuna cu nepotii au emigrat în Germania. I-a vizitat de câteva ori, dar a preferat sa se reîntoarca în România, o tara pe care a iubit-o si în care a continuat sa traiasca, chiar sub cumplita dictatura comunista care îi desfigurase destinul. A continuat sa bata potecile spre Negoiu, Bâlea si Podragu, pâna la moartea sa. Poate cauta acolo leaganul unde putea respira liber.
„Noaptea de ce vreau sa am dreptul la calvarul meu? De ce nu pot fi liber? Cum de silesc lagarul sa-mi apartina? Dor de casa. De parca nu m-as putea lipsi.“ Pentru ca:
„Mai esti si acum PIANUL/… pianul care nu mai cânta.“
Din 1950 si pâna acum am mai întâlnit de multe ori aceeasi retinere. Sau mi s-a povestit despre ea, de catre prieteni sau urmasi. Cu osebire în putinele zile scurse de la publicarea cartii în România. Poate ei vorbesc acum, prin Herta Müller, cei mai multi din cealalta lume. Cu câtiva ani în urma, Oskar Pastior, el însusi scriitor, a dus-o pe Herta Müller în Ucraina, în locurile patimirii sale, dupa care, nevindecat si urmarit si dupa moarte de blestemul vietii sale chinuite, i-a lasat prietenei sale povara cosmarului sau.
În 2010, Herta Müller a venit la Bucuresti pentru lansarea traducerii românesti a „Leaganului respiratiei“. Nu am putut sa o întâlnesc pentru ca îi promisesem lui Lech Walesa ca voi fi alaturi de el la aniversarea a treizeci de ani de la înfiintarea Solidarnosc, dar am luat cartea cu mine, la Gdansk, într-un loc încarcat de dramele cumplite ale celui de-al Doilea Razboi Mondial. Un loc unde am întâlnit, pe lânga lideri istorici ai Solidaritatii poloneze, si tineri polonezi, germani si rusi veniti sa cunoasca un trecut pentru ca sa nu îl mai repete.
Lectura cartii nu este usoara nici pentru cei care au trait aceasta istorie, nici pentru cei care n-au trait-o, nu au stiut-o sau nici nu vor s-o stie. Banuiesc ca nici pentru cei care au fost vinovati, complici, pentru cei care fie s-au înfruptat fie s-au bucurat de raul altora, sau pur si simplu pentru cei rai sau ticalosi. Unii dintre ei, însa, citesc, mai si scriu si nu s-au sfiit sa o atace pe autoare. Cu un argument perfid: „asta nu este literatura“. Un argument mai ales stupid, pentru ca forta cartii vine tocmai din valoarea literara. Nu vom întâlni în ea nici descrierea riguroasa si cronologica a faptelor din memoriile fostilor detinuti politici, nici coerenta unei povesti sentimentale care se poate transpune într-un film de categoria B (atât de necesar pentru câstigarea celor multi). Scrierea Hertei Müller are o structura discontinua: seamana cu monumentele metalice contorsionate ale artistilor postmoderni. Furia, deprimarea, târguiala, mânia, îngrijorarea, resemnarea, solidaritatea, tradarea, zbaterea, capitularea se contopesc armonic, precum sunetul care se naste din golul tevilor unei orgi.
Pas dupa pas, în leganarea înselatoare a bluesului vagoanelor de vite, „Îngerul foamei“, extenuarea si frica îi conduc pe cei deportati pe drumul umilintei pâna când corpul devine „unealta lopetii“, comunitatea – o haita si moartea – „un pic de fericire în plus“. Apoi returul: „Îngerul foamei“ slabeste, si fiintele dezumanizate îsi recapata aspectul si obiceiurile femeilor si barbatilor, care au fost odata. Se pare ca dezumanizarea a dus la spalarea creierului atât de dorita de tortionari: „privesc înauntrul corpului meu ca printr-o crapatura luminata în usa“… „miezul din mine e un gol“. Nu este chiar asa, e chiar mai rau. Dupa cinci ani, când vagoanele de vite se întorc pe acelasi drum, cu ceea ce a mai ramas din oameni, viermii amintirilor zac înca în creiere. Cosmarul se muta din somn în starea de veghe si „conopida paduchilor“ trece din pamânt în farfurie.
O aventura literara în universul terorii este întotdeauna traumatizanta. Una este sa-ti imaginezi raul si alta este sa-l simti pe pielea ta. Chiar daca nu te învinge, urmele pe care murdaria ti le lasa pe mâini, pe fata, pe creier sunt greu de sters. Scrisul celor care au trait în comunism este o exorcizare tardiva si chinuita a unui cosmar pe care occidentalul, crescut în mediul aseptic al democratiilor postbelice, îl poate cu greu întelege altfel decât ca pe un rod al imaginatiei.
Herta Müller are experienta personala a anilor ’80, când teroarea psihica, manipularea prin santaj a celor apropiati si frica difuza si confuza înlocuisera executiile sumare, torturile din beciurile Securitatii si munca în lagarele de exterminare din anii ’50. Dar umbra lor mai persista. În „Leaganul respiratiei“, cele doua chipuri ale terorii se suprapun pentru a zugravi universul unui absurd de gradul II în care ce se întâmpla si ce s-ar putea întâmpla se afla într-un continuu balans.
Se poate ceva mai absurd? Ma tem ca da. Dezumanizarea prin lipsire de libertate, fanatism, manipulare psihica, foamete, teroare este o experienta care traverseaza toata istoria umanitatii. Dezumanizarea în libertate si democratie prin propria vointa a unor oameni îndestulati si tratati cu respect pare a fi o experienta noua, pe care tranzitia postcomunista o cladeste pe sechelele fostei dictaturi. În mlastina dâmboviteana a secolului 21, Pianul nu mai cânta. A fost vândut si batista e pe tambal. Linia dintre bine si rau, ferma în anii ’50, nesigura în anii ’60, dispare cu desavârsire atunci când o parte a elitei intelectuale accepta ca pe un model national nu numai politic, dar si moral, pe Securistul care condamna Securitatea, pe fostul Nomenclaturist care condamna Comunismul, pe Coruptul care condamna Coruptia si dau Cultura si Educatia pe mâinile Badaranului needucat. Când vechea si noua Securitate stapânesc partidul „de dreapta“ si presa „de dreapta“ cu concursul unor proaspeti „anticomunisti“, victimelor reale ale comunismului li se fura si ultimul lucru pe care îl mai aveau: idealurile pentru care au patimit sau au murit. Cine va descrie acest prag al absurdului de gradul III sau cele ce vor urma? Binele nu este un bun de inspiratie îndelungata, fiindca este banal. Creativitatea raului este însa fara sfârsit. Poate îl va descrie cineva cu forta artei laureatei Premiului Nobel. Pâna atunci, poate dilematicii obisnuiti sa se scalde în apele dulci-murdare ale eseului autohton au înteles de ce „când o lebada cânta, e întotdeauna ragusita“.

octombrie 2010

3 comentarii pentru “Bluesul vagoanelor de vite”

  1. octombrie 25, 2010 la 4:09 pm

    Un comentariu pertinent, in acelasi ton cu cartea. Cine a citit cartea, cine a trait anii aceia va intelege. Cine a fost de partea „Ingerului foamei” va avea un nou motiv sa urasca si sa loveasca.
    In Romania se pare ca peste 70% din populatie a cunoscut pe cineva care a suferit de pe urma comunismului. Cred ca doar 7% au si retinut ceva, dar care sunt prea putini pentru a lupta cu creativitatea raului.
    Sunt convins ca daca s-ar intoarce comunismul in tara aceasta ar fi la fel de cumplit si ticalos. Ca multi dintre noi…

  2. octombrie 25, 2010 la 5:28 pm

    Numai cei care au platit prea mult pentru lucruri pe care altii le-au obtinut pe nimic cunosc cu adevarat „pretul” Binelui si jertfa lor a fost pretul platit pentru idealurile in care au crezut si pe care nu le-au tradat. Jertfa lor a fost, intr-un fel, consecinta caracterului lor puternic in lupta cu Raul.
    Cred ca Binele este frumos, pentru ca, asa cum spunea, daca nu gresesc, Gothe „fara caracter nu exista frumusete”. Ori Frumusetea, chiar daca nu este vesnica, nu poate fi uitata. Va exista intotdeauna cineva care sa isi aminteasca de ea, si atunci…

  3. octombrie 27, 2010 la 8:38 am

    Nu-i rau ce scri Emile dar nu esti tu cel indicat sa vorbesti de…mlastina Damboviteana din ale carei mahalale te-ai ridicat ,reusind in numai 4 ani sa distrugi tot ce-i mai ramasese sarmanului popor roman ,SPERANTA,apoi scarbit te-ai retras si de atunci iti exprimi frustrarile oriunde, oricand si oricum.Vino la Manastire mai bine pacaliciule

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper