Atât de departe, atât de aproape…

Un articol de CONSTANTIN STOICIU


Am plecat din România în plina agitatie sociala si politica pentru a regasi, ca în fiecare an, fara surpriza, aproape cu un început de enervare, pasnica, somnolenta si previzibila Canada. În sfârsit, nu chiar Canada, ci provincia Quebec. Si mai exact, oraselul de pe malul stâng al fluviului Saint-Laurent, la câteva minute de centrul Montrealului daca circulatia pe podul Champlain e fluida.

Criza a lovit, loveste si pe aici, mai putin devastatoare ca în sudul continentului, dar prezentul si viitorul continua sa îngrijoreze. Câteva zeci de miliarde au fost deblocate de catre guvernul federal pentru a salva industria automobilului si pentru mari proiecte de infrastructura. Dar, pentru prima data în aproape treizeci de ani, si probabil ca anumite lucruri ma impresioneaza mai mult decât pe altii, la o încrucisare de strazi, în asteptarea schimbarii semaforului electric, am vazut o tânara femeie agitând printre masini un carton pe care scria cu majuscule în engleza: „Ajutati-ma! Am trei copii, le e foame… „.
Nu suntem în Europa, ci pe continentul nord american unde fiecare naste, traieste si moare cu iluziile lui, revendicarile sociale sunt strict încadrate, atunci când grevele si manifestatiile au loc (si nu prea au) ies rapid din actualitate, daca nu sunt complet ignorate, solidaritatea se confunda cu mizericordia televizata, iar viata de zi cu zi, buna sau rea, ramâne o afacere strict personala administrata cu frica de a nu mai avea de lucru. „Métro, boulot, dodo“ (metrou, munca, somn), se rezuma pe aici sensul ultim al existentei înainte ca batrânetea si bolile sa-si arate coltii.
Tara de imigratie, totusi, îndeosebi pentru românii naivi, aventurieri sau exasperati de fundatura economica si politica în care a ajuns România. S-ar putea sa fie mai putini ca altadata, Europa e mai la îndemâna, dar s-ar putea la fel de bine sa fie ceva mai multi decât în primavara de vreme ce un nou ziar distribuit gratuit (al patrulea, al cincilea?) le este destinat din aceasta toamna. Las deoparte uimirea ca atâtia tineri si-au luat lumea-n cap ca sa încropeasca o publicatie cu texte insignifiante si prost scrise îngropate printre anunturile vânzatorilor de case, ale doctorilor, dentistilor si avocatilor români si localnici în cautare de clienti, pentru a observa ca cel putin într-o anumita privinta abundenta solicitarilor de orice munca ale proaspetilor imigranti dau o marunta idee despre dificultatile si riscurile de a reîncepe viata într-o alta tara. Mi se povestea, de altfel, ca un candidat la emigratie este atât de convins ca îl asteapta în Canada o slujba buna si un apartament, încât si-a vândut casa si masina pentru a-si cumpara rezidenta, si-a pregatit valizele si arde de nerabdare sa puna picioarele pe pamântul fagaduintei. În anii îndepartati ai exilului meu, întâmplator tot ani de criza, povestea era la fel de gogonata: lipsea apartamentul, în schimb trei locuri de munca, la alegere, în functie de meserie, îl asteptau pe fiecare nou venit.
Nu s-a întâmplat mare lucru de-a lungul verii în aceasta tara a mea îndepartata de adoptie care stie sa se vânda la fel de bine cum se vinde un hamburgher si, atât cât pot sa-mi dau seama, nu exista nici cel mai mic risc ca într-o zi se va întâmpla ceva deosebit. La începutul verii, justitia redeschidea dosarul împrejurarilor în care un tânar negru a fost ucis de politisti în august 2008. Procesul continua, împotmolit din nou între supozitia de rasism primar a aparatorilor ordinei si spaima pentru propria lor viata la cea mai marunta altercatie ce-i face sa-si scoata rapid si eficient revolverul. Tot de la începutul verii, în urma dezvaluirilor unui fost ministru al justitiei privind numirile politice ale judecatorilor, coruptia din industria constructiilor si finantarea oculta a partidului liberal, zeci de martori se perinda prin fata unei comisii parlamentare de ancheta, fiecare cu versiunea si adevarul sau. Nu mai eram aici când presa a readus în discutie criza sociala si politica din octombrie 1970 soldata cu asasinarea unui ministru si rapirea unui consul englez de catre Frontul de eliberare a Quebecului (FLQ) de sorginte maoista si trotkista, instaurarea Legii masurilor de razboi, interventia armatei canadiene, suspendarea libertatilor civile si arestarea a peste cinci sute de persoane. Evocarile continua, interpretarile diferite ale evenimentelor de asemenea, iar ipoteza mai veche a unei conspiratii si a teleghidarii crizei de catre serviciile secrete si politie se regaseste cu argumente pertinente într-un roman recent aparut.
Pentru obsedatii români de Securitate, iata si o informatie ce-ar putea sa le cada prost: o politie politica (Centrul de analiza si documentare) a fost înfiintata la putin timp dupa Criza din octombrie 1970 si peste treizeci de mii de persoane, asociatii si evenimente suspectate de terorism si conspiratii socialiste au fost spionate si fisate. Dupa cum merge lumea, s-ar putea sa existe si azi ceva asemanator si literatii de mâine, daca vor mai exista, sa nu duca lipsa de subiecte suparatoare. S-au pastrat, dupa distrugerea arhivei Centrului, în 1977, sase cutii al caror continut nu e cu nimic deosebit de rapoartele si de notele informative pe care binevoitorii le dau din când în când la iveala în presa româneasca.
As minti cu nerusinare daca as spune ca România nu-mi lipseste. Bordelica, zgomotoasa, imprevizibila, hazlie, enervanta, obositoare, patria mea atât de îndepartata si totusi atât de aproape clocoteste de atâta viata încât poti muri peste noapte cu regretul imens de a fi pierdut înca o zi de ciorovaiala, de dezvaluiri, de acuzatii, de zvonuri, de povesti halucinante.

(3 octombrie 2010)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper