A trai pentru a scrie

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Acum trei saptamâni publicam aici, sub titlul „Scriitorul si tentatia imposibilului“, niste însemnari în care faceam referire la discursul rostit de Mario Vargas Llosa la Universitatea Alcalá, în cadrul ceremoniei de decernare a prestigiosului premiu Cervantes marelui scriitor peruan cu cetatenie spaniola. Eram tentat, în context, sa aduc vorba de Nobelul pentru Literatura, dar fiindca Llosa a fost de atâtea ori nominalizat si nu i s-a acordat, mi s-a parut fara rost sa o mai fac. si iata ca, în fine, cum titra un cotidian, s-a facut dreptate.
Celebritatea lui Mario Vargas Llosa a început în urma cu aproape o jumatate de secol. Era în 1963, când prozatorul, care avea atunci doar 27 de ani, a publicat romanul „Orasul si câinii“ (aparut si în româneste la Editura Humanitas). Un roman despre care s-a afirmat aproape unanim ca este scris cu o mâna de maestru, fiind tradus în numeroase limbi, distins cu doua mari premii literare, ecranizat. O carte dura, socanta, transfigurând o realitate terifianta dintr-un spatiu ostil, concentrationar, în care violenta, forta bruta a celui mai puternic sunt cultivate si impuse ca valori supreme ale vietii, ale barbatiei. Este vorba de un colegiu militar în care sunt (de)formati în acest spirit adolescenti de diverse conditii sociale, culturale, morale. O experienta traita direct de autor.
Peste alti 27 de ani de la acea prima mare victorie a scriitorului, politicianul Mario Vargas Llosa se angaja în cursa prezidentiala avându-l drept contracandidat pe un inginer agronom populist si corupt. Llosa strabatuse în campania electorala întreaga tara, în multe zone ale ei calare sau per pedes. Peregrinarile lui mi-au evocat atunci doua personaje. Unul este Don Quijote, despre care Llosa a rostit judecati memorabile, celalalt chiar protagonistul romanului sau „Razboiul sfârsitului lumii“. Ca si acestia, a fost învins. si e bine ca s-a întâmplat asa. Scriitorul este predestinat unei alte lupte, mult mai mai grea si mai importanta: lupta cu câinii din noi. Posibil ca el însusi sa fi avut aceasta revelatie când îsi cutreiera tara pâna în cele mai îndepartate si mai nestiute tarâmuri?
Pe coperta a patra a volumului „Scrisori catre un tânar romancier“ (Editura Humanitas, traducere din spaniola de Mihai Cantuniari), citim: „Cum devii scriitor? Ce mecanisme imperioase te impulsioneaza în acesta vocatie? Ce poti învata de la marii scriitori si ce este sau ce trebuie sa fie numai al tau daca ai ceva de spus? Cartea lui Vargas Llosa e o suita de lectii magistrale despre arta de a scrie romane – în fond, o lectie de literatura“.
Poate ca lectie nu este cuvântul cel mai potrivit. Dar daca e sa-l luam totusi în considerare, atunci mi se pare ca trebuie sa spunem ca cele unsprezece eseuri concepute sub forma unor scrisori catre un imaginar autor aflat la început, tânar oricum, sunt tot atâtea capitole ale unui mic tratat sui generis de naratologie, de poetica a prozei. Ce se poate învata din el? Nici într-un caz cum sa scrii, ci, acceptând prezumtia de gust si de inteligenta, cel mult cum si ce sa citesti. În fond, înainte de a fi genialul scriitor al capodoperei absolute „Don Quijote“, Cervantes a fost tot atât de genialul cititor al romanelor cavaleresti. Lectura în cheie proprie a acestora si dintr-un unghi care s-a dovedit a fi numai al lui e de presupus ca l-a ajutat nu putin sa se desprinda din plutonul competitorilor, lasându-i în urma, de fapt în uitare, pentru totdeauna.
Mario Vargas Llosa stie mai bine decât noi toti ca nimeni nu te poate învata sa scrii romane si povestiri, ca aceasta meserie este, asa cum a spus-o mereu un alt mare latino-american, Gabriel García Márquez, cea mai solitara din lume. Cine l-a învatat pe Llosa sa scrie, la o vârsta as zice frageda, „Orasul si câinii“? Oricum, am crezut si cred mai mult ca oricând, dupa ce am citit „Scrisorile“ acestuia, ca cei mai buni critici si teoreticieni ai naratiunii sunt prozatorii însisi. Autorul pare a spune: discutam aici „draga prietene“ – este formula sa de adresare – despre lucruri pe care tu si cu mine le cunoastem sau trebuie sa le cunoastem mai bine, fiindca numai noi le-am trait, le traim ori ne propunem sa le traim. În rest, sunt destule teorii, unele plictisitoare sau chiar sterile, post factum, ale unor „cititori de profesie“, cu mai multa sau mai putina imaginatie a ideilor.
Citind scrisorile lui Vargas Llosa si comparându-le cu tomurile naratologilor pretiosi si plicticosi din ultimele decenii ale secolului trecut, îmi dau seama înca o data câte „celebritati de hârtie“ poate naste batutul apei în piua, si cât de adevarat era ce-mi spunea într-un interviu prin anii ’70 – în plina moda a naratologiei scortoase, „stiintifice“ – Alexandru Paleologu: „Oamenii inteligenti si oamenii prosti fac treaba la fel de buna când se avânta pe terenul acesta scientist în cercetarea literaturii“. Fara a-i fi strain terenul „scientist“, Llosa îl invita pe tânarul prozator în terenul creativitatii, al constructiei epice.
Vocatia literara, care e deopotriva o chestiune de optiune, însa si un dat, pentru a se realiza, presupune robia, adica mai mult decât servitutea. Llosa relateaza un fapt din biografia sa: „Pe la începutul anilor ’60, la Paris, aveam un prieten grozav, pe José Maria, un baiat spaniol, pictor si cineast, suferind de boala asta (tenie – n. mea). Când tenia se instaleaza într-un organism, ea devine una cu el, se hraneste din el, creste si se întareste pe seama lui, si e extrem de greu s-o expulzezi din trupul în care propaseste, pe care ea l-a colonizat. José Maria slabea, desi trebuia sa manânce si sa bea (lapte, îndeosebi) în permanenta, ca sa potoleasca nevoile animalului salasluind în maruntaie, caci altfel raul de care suferea devenea insuportabil. Într-o zi, când stateam amândoi de vorba într-un bistrou din Montparnasse, m-a surprins cu urmatoarea marturisire: „Noi facem o multime de lucruri împreuna. Mergem la cinema, prin expozitii, batem librariile si discutam ore-n sir despre politica, filme, carti, prieteni comuni. Iar tu crezi ca eu fac toate astea ca tine, din pura placere. Te înseli. Eu le fac pentru ea, pentru tenie. Am impresia asta: ca tot ce tine acum de viata mea, actiuni si gânduri, nu le traiesc pentru mine, ci pentru fiinta aceea dinauntrul meu, careia nu-i mai sunt decât un slujitor“. De atunci, îmi place sa compar situatia scriitorului cu aceea a prietenului meu José Maria când avea în el o tenie. Vocatia literara nu este o distractie, un sport, un joc rafinat la care recurgi în clipele libere. Ci e o devotiune exclusiva si exclusivista, o prioritate careia nu-i poti antepune nimic, o robie liber consimtita care face din victimele ei (din fericitele-i victime) niste bieti sclavi (…) Altfel spus, cine si-a constientizat aceasta preafrumoasa si absorbitoare vocatie nu scrie ca sa traiasca, ci traieste pentru a scrie“.
Dupa decenii de la experienta pariziana cu prietenul sau, Vargas Llosa descoperea „de curând“ ca parabola teniei nu e singura. „Maestrului lui Faulkner“, care a fost Thomas Wolfe, „si-a descris vocatia ca pe intrarea unui vierme în propria-i fiinta“. Citeaza Mario Vargas Llosa: „Caci visul copilariei murise pentru totdeauna, milostivul, obscurul, dulcele si uitatul vis al copilariei. Viermele îmi intrase în inima si zacea acolo încolacit, hranindu-se din mintea mea, din duhul din mine, din memoria mea. stiam ca pâna la urma am fost cuprins de propriu-mi foc, mistuit de flacarile-mi proprii, sfâsiat de cangea furioasei si nesatulei jinduiri care îmi absorbise viata în sir. Pe scurt, stiam ca o celula luminoasa, din creier, inima sau memorie, avea sa straluceasca pentru totdeauna, ziua, noaptea, la fiece trezire ori alunecare în somn din viata mea; ca viermele se va hrani si lumina va straluci; ca nici o distractie, mâncare, bautura, calatorie de placere sau femeie n-o puteau stinge si ca niciodata de-acum înainte, pâna când moartea avea sa-mi învaluie viata în totala-i, definitiva-i întunecare, n-aveam sa mai scap de ea./ Am aflat ca în sfârsit devenisem scriitor: am aflat pâna la urma prin ce trece omul care îsi preschimba viata în una de scriitor“.
La aflarea vestii ca, în fine, i s-a acordat Premiul Nobel, Mario Vargas Llosa a declarat ca el înseamna „o recunoastere a valorii literaturii latino-americane“. În fond, o recunoastere în plus, caci asa cum spunea un alt mare scriitor din acel fabulos continent, Manuel Scorza – „Literatura este primul teritoriu liber al Americii Latine… Hegel spune ca istoria ideala a unui popor ar trebui sa-i cuprinda visurile. În acest sens, adevarata istorie a Americii Latine este literatura sa“. (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper