6 zile cu Anim’est 5

Un articol de CATALIN OLARU

„Iluzionistul“, pelicula aleasa pentru a deschide Anim’est 2010, entuziasmeaza si frustreaza din aceleasi doua motive. Primul motiv (si cel mai important, judecând prin prisma genului in care se incadreaza) e regia semnata de Sylvain Chomet. Al doilea e ca scenariul ii apartine lui Jacques Tati, care voia sa joace rolul principal alaturi de fiica lui cea mare, Helga Marie-Jeanne Schiel. Aceste doua nume ridica si trag filmul in jos in egala masura. Separat, au o greutate considerabila. Impreuna, se anuleaza reciproc.
Desi e facut de Chomet, filmul vadeste un respect exagerat fata de mostenirea lui Tati – felul cum arata si se misca protagonistul, hainele si numele lui, stângaciile care vin in cascada, toate amintesc de marele comic francez. Fara el, „Iluzionistul“ ar fi de neconceput – la un moment dat vedem chiar si un fragment din „Mon oncle“ proiectat intr-o sala in care personajul principal intra din greseala. Pe de alta parte, ceea ce filmul retine din personalitatea lui Tati e doar o mica parte din persona cinematografica pe care acesta a faurit-o, si nu e neaparat cea mai buna. La fel cum melonul si bastonul nu il defineau pe Charlot, ci doar il faceau recognoscibil, si Tati inseamna mai mult decât haine, mers si mimica. Asemanarile dintre filmul lui Chomet si opera lui Tati se opresc la personajul lor principal: un incurca-lume caraghios. Situatiile cu potential comic pe care acest incurca-lume comun le creeaza si rezolvarile lor difera insa fundamental. Filmul lui Chomet e alcatuit din episoade multe si gaguri putine, aceeasi coordonata intâlnindu-se in mai toate. Oricât de mare ar fi buclucurile in care iluzionistul se baga, salvarea e intotdeauna aproape: una-doua, acesta scoate ceva de pe mâneca, de fiecare data exact ce trebuie, si gata, pericolul a trecut.
Chomet, spre deosebire de personajul lui, are un singur lucru ascuns in mâneca, iar acel ceva e scenariul lui Tati. Prima lui greseala e ca se bazeaza doar pe el, ferindu-se sa-l dezvolte si in alte directii decât cele demult consacrate, iar a doua si cea mai grava e ca ii lipsesc resursele de a-l urma pâna la capat.
Golanie si freudism
Dilema lungmetrajului argentinian „Boogie el Aceitoso“ e aceeasi cu a oricarui alt produs pulp cu buget mare. Nu poate sa se lipseasca de o serie de ingrediente obligatorii, cele mai evidente fiind sexul si violenta, umorul gros si urmaririle cu masini. In acelasi timp, ar vrea sa se si delimiteze de ele. In cazul lui „Boogie“, delimitarea se face prin autoreferinta. Partenera lui Boogie incearca sa ii justifice actiunile, sa gaseasca un alibi brutalitatii si badaraniei lui. „Esti violent din cauza societatii. Violenta e personajul principal al epocii in care traim“, il psihanalizeaza ea. E violent pentru ca e egoist, ii raspunde el mai târziu. E badaran pentru ca asa ii place sa fie. Asa si acest film bazat pe o banda desenata, iar trimiterile la seria „Nasul“, la trilogia dolarilor sau la „Apocalypse Now“ nu fac decât sa evidentieze si mai tare diferenta de clasa dintre citat si rezultat.
Regizorul Gustavo Cova a pornit de la credinta ca ecranizarea cu actori a benzii desenate create de Roberto Fontanarrosa ar fi fost grotesca. Se prea poate. In tot cazul, e grotesca si ca desen animat.
La polul opus se situeaza „Kerity, la maison des contes“. Daca „Boogie“ poate fi vazut doar de adulti (doar de unii adulti, mai exact), filmul lui Dominique Monfery e destinat aproape in exclusivitate copiilor. La acest film, adultii nu au ce cauta altfel decât insotiti de un copil. Altminteri, e prea târziu pentru ca invatamintele pe care filmul le contine sa mai gaseasca teren fertil si, asemeni semintei aruncate pe piatra din pilda biblica, sunt irosite. Desi nu stie inca sa citeasca, micutului Natanaël ii este incredintata soarta unei biblioteci. Nu prea intelege el la ce sunt bune toate cartile alea, dar treptat e convins sa le apere. In cadrul acestei pledoarii pentru carte si citit, eroul nostru trece prin tot felul de aventuri, alaturi de Alice, Peter Pan si o gramada de alte personaje de poveste pe care nu le-am putut recunoaste, semn ca n-ar fi stricat poate daca filmul ar fi fost facut mai devreme.
Jocul mintii depinde de minte
Desi pare sa fie despre un adolescent, un mos pe jumatate senil si doua fete care ajung tuspatru in stomacul unei balene, „Mind Game“ depinde intr-o masura apreciabila de sânii supradimensionati ai lui Myon, una dintre cele doua naufragiate. In acest anime a carui noutate e ca desenele 2D sunt alternate cu fotografii reale animate, sânii tin loc de o gramada de chestii. Asta e interesant la desenele animate, daca ti se pare ca un cadru e prea gol, il poti umple cu absolut orice iti trece prin cap. In lipsa de altceva, lui Masaaki Yuasa ii trec prin cap niste sâni.
S-a razboit numai o vara
Fara sa o vrea, tânarul Kenji Koiso blocheaza o retea de socializare formata din miliarde de utilizatori, cu urmari nebanuite. Imperfecta, lumea virtuala o da peste cap pe cea reala, intriga moralizatoare a lui „Summer Wars“ fiind ofertanta mai cu seama prin aceea ca prilejuieste imbinarea dintre trei genuri altfel ireconciliabile: shonen, anime cu arte martiale si mecha. In sfârsit, „Panique Au Village“ al lui Stéphane Aubier si Vincent Patar ilustreaza un paradox. Realizat cu ajutorul unor jucarioare prin tehnica stop-motion, curat, adica nepervertit de ceea ce Bergman numea intr-unul din ultimele sale filme „murdaria lumii“, desi pare a fi rezultatul unui joc de copii sau poate exact din acest motiv, filmul lui e o distractie cât se poate de serioasa tocmai pentru adulti

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper