„Toate pânzele sus!“: „în sfârsit o carte fara politica…“(I)

Un articol de PAVEL TUGUI

Odata cu reorganizarea activitatilor editoriale din România post-totalitara – pe noi principii administrative si ideologice – s-au remarcat si ingenioase întreprinderi de editare a literaturii române din toate epocile istorice, în editii complete, însotite de aparat critic si date biobibliografice necesare, conform standardelor academice consacrate. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, în România a urmat un regim care a impus cenzura – dusa la absurd – împrejurare în care spiritul critic liberal a biruit cu greu în a realiza editii complete ale scriitorilor români – clasici si moderni. Este adevarat ca acad. Perpessicius a continuat tiparirea editiei critice a „Opere“-lor eminesciene, la ESPLA si la alte edituri, apoi editura Minerva a prezentat operele scriitorilor români în colectii si editii stiintifice ce nu pot fi ignorate de specialistul onest, însa activitatea editurilor românesti s-a pulverizat, în prezent, în urma unor decizii grabite ssau interesate?t luate de unii ministri devotati privatizarilor…

Dupa ’89 au aparut numeroase întreprinderi editoriale particulare, piata cartii s-a diversificat, s-a îmbogatit – mai ales cu mii de traduceri, unele fara nici o valoare artistica ori de cunoastere -, iar cititorul român a digerat cu greu subiecte si stiluri literare neidentificabile în propriul destin… Fenomenul real – nedesmintit de sondajele culturale – consta în reducerea masiva a tirajelor de carte, consecinta a mai multor factori economici si de viata intelectuala profund debusolata a noilor generatii de cititori.
Am fi nedrepti – fata de realitatile culturale autohtone contemporane – daca n-am înregistra unele evenimente – sa le spunem editoriale de importanta istorica – petrecute în cultura româna în ultimii 10 ani. Pe lânga accesul rapid al cititorului român la valorile literaturilor de pe toate meridianele se remarca initiative culturale concretizate prin realizari inedite – prin valoarea lor intrinseca, de importanta nationala, imposibil de ignorat – ale caror temelii s-au pus în jurul anului 2000, de fosta conducere a Academiei Române – acad. Eugen Simion. Domnia sa a pus bazele „Fundatiei Nationale pentru stiinta si Arta“, a alcatuit un colectiv de redactori cu vechi state de functiuni în fosta editura Minerva, profesionisti consascrati, recunoscuti prin responsabila si migaloasa munca de editare a textelor literare si alcatuirea editiilor critice din colectia „Opere fundamentale“, dupa modelul celebrei colectii „Pléiade“, pe care încercasera s-o aclimatizeze/naturalizeze la Bucuresti, la ESPLA, Petru Dumitriu si Alexandru Balaci, cu „Poezii“ de Mihai Eminescu (editia Perpessicius, 1958, hârtie „biblie“), apoi cu editiile Sadoveanu, Arghezi, Creanga, Cosbuc, Alecsandri. Eugen Simion si colectivul redactional au reluat modelul francez – ce fusese parasit de prin ’65 – realizând editii critice complete dedicate tuturor scriitorilor importanti din literatura româna. Acest demers stiintific de valoare nationala – la care participa specialisti cu experienta si un contingent stralucit de tineri pasionati pentru studiul istoriei literare si cercetarilor filologice – a depasit, pâna de curând, impedimentele financiare, dar urmarile crizei se pare ca devin insurmontabile, în conditiile absentei subventiilor de stat si a unei crase indiferente a oficialilor…
Operele marilor scriitori români sunt tiparite si de alte institutii editoriale particulare, cu deosebirea – esentiala – ca tiparitura este marfa ce urmeaza sa aduca profit, în timp ce Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta are în vedere, în primul rând, aspectul stiintific, editia fiind conceputa ca document artistic însotit de informatii exhaustive, utile istoricului si criticului literar din toate timpurile.
Cu vreo doi ani în urma, în mediul privat a intervenit un eveniment insolit în politica de editare a literaturii române si a capodoperelor traduse din literatura universala. Redactia prestigiosului cotidian „Jurnalul national“ (director Marius Tuca) si colectivul de redactori – maturi si tineri dornici de afirmare prin cuvântul scris – au lansat un ciclu de editii ale unor opere literare în colectia – cunoscuta la noi de peste un secol – „Biblioteca pentru toti“. Cei de la „Jurnalul national“ au chibzuit fericit asupra întreprinderii lor, au reactualizat traditia, astfel ca fiecare editie este alcatuita sub îngrijirea unor istorici si critici literari cunoscuti, textele de baza sunt preluate din editiile princeps sau editia critica fundamentala, cu prefata semnata de specialisti cu autoritate, iar cartea cuprinde tabel cronologic si referinte critice. Unele abateri de la cutumele academice au fost depasite – în timp – încât aceste editii – sa le spunem populare – sunt privite cu interes de iubitorii de literatura, de cercurile literare universitare – parte din ele sunt si instrumente de studiu în licee si facultati. Renasterea colectiei „Biblioteca pentru toti“ initiata de redactia „Jurnalului national“ este un gest cultural de respect si pretuire a traditiei editoriale din România. Colectia are o istorie centenara, iar epoca în care ea a fost cea mai cautata si citita – din toate timpurile – a fost inaugurata în anii 1959-1960, din initiativa carturarilor – atunci redactori la ESPLA, apoi la Editura pentru Literatura – Mihai Sora si Tiberiu Avramescu. Cadenta programata – în acei ani – a fost de un titlu pe saptamâna: Mihai Eminescu, „Poezii“. Cuvânt înainte – Tudor Arghezi, Prefata – Zoe Dumitrescu-Busulenga, ESPLA, 1960, „Biblioteca pentru toti“1, tiraj peste 60 000 exemplare, 5 lei/ ex. Numarul 3 al colectiei: F. M. Dostoievski, „Amintiri din Casa mortilor“. Prefata – S. Damian, tiraj 50.150 exemplare; N. Iorga, „Oameni cari au fost“ (I, II), Editie îngrijita si note – Ion Roman, Editura pentru Literatura, 1967, B.p.t. nr. 369, tiraj 80 160 exemplare etc. Continuata de redactia Editurii Minerva, „Biblioteca pentru toti“- M. Sora, T. Avramescu – a atins, pâna în 1983, 1 148 de numere. Investigatiile noastre arata ca „Biblioteca pentru toti“ – în perioada 1959-1989 – a fost colectia de literatura româna si universala cu cea mai mare raspândire în spatiul limbii române. Este regretabil ca editurile contemporane n-au preluat si colectia initiata în 1955, la ESPLA -“Clasicii Literaturii Universale“- colectie ce a consacrat în cultura româna marea responsabilitate a demersului traducatorului… În interventiile – afirmate verbal sau scris – privind cultura la români ar fi folositor – pentru decidentii oficiali, pentru cercetatori si publicisti – sa se analizeze, în consens cu metodologia si tehnica moderna, problemele sociologiei literare si artistice, sa se initieze o strategie nationala vizând editarea literaturii române si a traducerilor din cea universala patronata de institutii academice si subventionata de guvern. În cultura româna au existat, în trecut, asemenea initiative de valoare academica, unele cu înfaptuiri remarcabile, astfel ca traditia ar obliga autoritatile contemporane, în primul rând ministerul de resort, sa împartaseasca experientele pozitive, sa le continue si sa le amplifice.
Cunoastem împrejurarile în care au vazut lumina tiparului câteva dintre titlurile reeditate în „Biblioteca pentru toti“ de „Jurnalul national“: prozele „Toate pânzele sus!“, „Morometii“ (I), „Ciresarii“, opere literare publicate între 1953 si 1961.2
În „Caiete critice“ (nr. 3/2004), în articolul „Marin Preda si contemporanii sai“ am evocat împrejurarile în care autorul a publicat fragmente din „Morometii“ în revistele literare bucurestene, unele discutii în jurul noului roman, aparitia operei – în noiembrie 1955 – si opiniile criticii literare si ale autoritatilor.3
Prezentarea activitatii publice si literare a lui Radu Tudoran, precum si datele concrete ce au favorizat aparitia romanului „Toate pânzele sus!“ constituie o obligatie intelectuala pe care ne-o asumam relatând întâmplari traite în anii ’50…
L-am cunoscut pe Geo Bogza – fratele mai mare al lui Radu Tudoran – în decembrie 1951, cu prilejul unei sedinte – la Sectia de Propaganda si Agitatie (sef L. Rautu) – cu un grup de scriitori, între care Zaharia Stancu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, Petru Dumitriu, Ion Vitner, M. Novicov, Traian Selmaru si altii. sAm participat în calitate de sef provizoriu al sectorului de literatura si arta din Sectia respectiva.t Geo Bogza era membru corespondent al Academiei (din octombrie 1948), membru în biroul Comitetului Uniunii Scriitorilor, în Comitetul National al Partizanilor Pacii, deputat în MAN (Marea Adunare Nationala) etc., respectat si ascultat de liderii PMR – îndeosebi de Gheorghiu-Dej si I. Chisinevschi – pentru consecventa convingerilor sale antifasciste, devotiunea politica fata de PCR în timpul ilegalitatii si trainice relatii închegate, în deceniile interbelice, cu intelectualitatea antifascista din Franta, Spania, Austria, Italia si Germania. În timpul razboiului a ramas consecvent convingerilor sale, a mentinut legatura cu reprezentantii partidelor antifasciste, inclusiv cu membrii PCR din lagare si închisori, atitudine elogiata adesea de Gheorghiu-Dej, când vorbea despre intelectualitatea antihitlerista si anti-antonesciana din tara – spunea „de acasa“. Geo Bogza era considerat si un scriitor de prestigiu national datorita operelor „tara de piatra, de foc si pamânt“ (1939), „Cartea Oltului“ (1945), „Sfârsitul lui Iacob Onisia“ (1949) s.a. Cu toate ca nu era membru de partid, cuvântul lui – la Uniunea Scriitorilor, la consfatuirile de la CC si minister – era ascultat de liderii politici, de colegii din Uniune. O întâmplare din vara lui 1952 este edificatoare: la sedinta de condamnare a „intimismului“ în poezia Mariei Banus, a lui M. Beniuc si a altor poeti, Traian selmaru – secretar al Uniunii Scriitorilor – a rostit, dupa Dan Desliu, o sinistra filipica contra intimismului… sedinta se prelungise târziu în noapte si cineva a apelat la „ajutorul“ lui Bogza, care sosise pe la ora 22 în localul de pe Ana Ipatescu. Acesta a cerut cuvântul si a demontat metodic, în maniera pamfletului, „tezele“ anti-intimiste ale lui Desliu si Selmaru, argumentatia – eleganta, dar cu accente acide – pornind de la Sappho, Ovidiu si ceilalti geniali lirici ai literaturii universale si românesti. Asistenta a fost impresionata si pentru ca erau cunoscute vechile relatii cordiale dintre Bogza si Tr. Selmaru. G. Bogza – artist sensibil – a refuzat oportunismul ideologic si mai ales excesele stângiste, proletcultiste, anti-artistice.
Odata cu înfiintarea Sectiei de Literatura si Arta a CC (ianuarie 1953), Geo Bogza a devenit „un sfatuitor“ în chestiuni literare si artistice, iar maestrul era prezent la toate sedintele organizate de seful sectiei, Constanta Craciun. În septembrie 1953 – dupa analiza contextului legat de vizita unei delegatii culturale în China – s-a luat hotarârea ca aceasta sa fie condusa de acad. G. Calinescu si nu de Geo Bogza, asa cum propusese presedintele Academiei, fapt ce l-a mâhnit profund pe scriitor.4 sÎmpacarea s-a produs în momentul în care G. Bogza a aflat ca va calatori în URSS !t
Pe parcursul anului 1953, Geo Bogza n-a vorbit niciodata – la Sectia de Literatura si Arta a CC, pe care o frecventa – despre situatia fratelui sau, Radu Tudoran, membru al Uniunii Scriitorilor, care avea dreptul – pe atunci – sa colaboreze doar ca traducator, angajat la Editura „Cartea Rusa“. Este adevarat ca, în aprilie 1953, C. Craciun – sefa sectiei – m-a informat despre hotarârea ministrului de Externe, Simion Bughici, de a-l sprijini pe prozatorul Radu Tudoran care dorea ca o editura din Stuttgart (RFG) sa-i tipareasca un roman tradus de o cunostinta din Germania. În 1954 am aflat ca a aparut, la Stuttgart, „Schicksal aus deiner Hand“ de Radu Tudoran, la editura Hans E. Günther (1953), roman tradus în germana de G. Spaltmann. Ministerul de Externe – în urma solicitarii lui Radu Tudoran si cu sprijinul Legatiei României de la Viena – obtinuse agrementul autoritatilor de la Bonn, cu toate ca România nu avea, pe atunci, relatii diplomatice cu Germania Federala.
În octombrie 1953 se înfiinteaza Ministerul Culturii, iar Sectia de Literatura si Arta devine sector în Sectia de Propaganda si Agitatie. C. Craciun si P. Tugui preiau functiile de ministru si respectiv loctiitor de ministru, la noul minister. Am preluat conducerea Departamentului Artelor, Învatamântului Artistic si Monumentelor de Arta având obligatia, prin lege, sa gestionez zeci de institutii de cultura cu mii de salariati, localuri etc. etc. În decembrie 1953, bunaoara, constructorii si arhitectii – condusi de prof. arh. Octav Doicescu – terminasera noul local al Operei Române – de pe Splai, la Izvor – unde urma sa se instaleze colectivul artistic, personalul tehnic… Am chibzuit, împreuna cu colaboratorii din departament, asupra conducerii artistice a Operei. Am propus ca maestrul Constantin Silvestri – directorul general al Filarmonicii bucurestene – sa fie numit director general artistic al Operei Române, iar la Filarmonica sa fie (re)instalat director general maestrul George Georgescu, destituit în 1945 – în baza legii epuratiei – cu interdictia de a dirija sau a detine un post într-o institutie… Cei doi reputati artisti au acceptat propunerea care a fost aprobata de ministrul Culturii, de Consiliul de Ministri si de Prezidiul MAN – Gh. Gheorghiu-Dej si P. Groza. În ziua de 17 decembrie 1957, la Ateneu, G. Georgescu a fost (re)instalat ca director general al Filarmonicii de Stat, în prezenta tuturor salariatilor institutiei si a reprezentantului Ministerului Culturii.5 În acest fel se abrogau vechile si drasticele sanctiuni politice si civice la care fusese supus, de legile epuratiei din 1944-’45, muzicianul. Evenimentul a avut ecou în epoca, cu desoebire în mediile intelectuale, deoarece existau înca scriitori, compozitori, artisti dramatici si lirici care suportau stigmatul aplicarii legilor epuratiei, interdictia de exercitare a profesiei fiind reconfirmata si de regimul instalat în 1948/49.
Geo Bogza era printre scriitorii care participasera la procesele din anii postbelici si cunostea urmarile aplicarii legilor epuratiei si situatia concreta a unora dintre scriitorii si artistii epurati. Numirea lui George Georgescu într-un post atât de important în viata artistica a tarii l-a determinat sa intervina la autoritati în favoarea fratelui sau – Radu Tudoran. A sosit la Ministerul Culturii, pe Lemnea, în cladirea unde astazi este Hotelul „Minerva“, într-o zi geroasa, – 8 ianuarie 1954. Înca nu se abatuse peste Bucuresti viscolul – ramas în amintirea mai vârstnicilor – care a blocat pur si simplu orasul. Scriitorul venise sa discute cu subsemnatul despre conditiile concrete în care s-a luat hotarârea privind „reabilitarea“ muzicianului George Georgescu, a carui biografie politica îi era bine cunoscuta. L-a interesat, în mod special, atitudinea presedintelui Consiliului de Ministri – Gheorghiu-Dej – si daca a formulat obiectii. I-am relatat ca ministrul a declarat, în Colegiul ministerial, ca seful guvernului a avut „cuvinte de lauda“ despre initiativa „tovarasilor de la Cultura“. Autorul „Poemului invectiva“ a cerut si informatii privind tiparirea „precipitata“ – spunea – a romanului „Bietul Ioanide“. S-a interesat daca am cerut, în prealabil, aprobari de la partid. I-am spus ca nu erau necesare aprobari speciale, din moment ce directorul Espla – A. Toma – anuntase tiparirea romanului înca în ianuarie 1953, iar sectia CC primise planul editorial – pe 1953 – în care figura „Bietul Ioanide“. Noi am cerut sa fie respectat planul, sa se realizeze ce era prevazut si fusese aprobat în ianuarie ’53. Bogza a apreciat „stilul de munca“ al celor de la fosta sectie a CC. Dialogul s-a prelungit, maestrul s-a interesat si despre „stadiul“ relatiilor celor „de la partid“ cu Tudor Arghezi, dificultatile întâmpinate… Fara ocolisuri i-am relatat despre „întâlnirile“ mele cu Maestul de la Martisor si am aratat, onest, ca exista înca la CC, la „Scânteia“ si în Uniunea Scriitorilor „tovarasi“ care se opun „cu încapatânare“ recunoasterii valorii nationale a operei lui Arghezi… Solidar, G. Bogza m-a încurajat în „lupta pentru Arghezi si opera lui“. Dialogul a continuat cu critica facuta de academician „conducatorilor propagandei si presei de partid“ care nu înteleg valoarea poeziei românesti si recurg la „cenzurarea“ operelor unor mari scriitori români – i-a numit pe Chisinevschi, Rautu, Sorin Toma si „amicii lor în politica“. A condamnat sever, cu ton ridicat, „masurile administrativ-politice“ luate împotriva unor scriitori si artisti. A spus ca operele lui Arghezi, Blaga si Barbu nu sunt „decadente“, cum a sustinut „anii trecuti, la Academie, tov. Rautu!“ Trecuse mai bine de un ceas – în care Geo Bogza a judecat realitati din contorsionata actualitate culturala româneasca – fara sa aflu motivul concret al vizitei sale. La un moment dat s-a ridicat si plimbându-se – în biroul deloc aratos – a început sa vorbeasca despre scriitorul Radu Tudoran, întrebându-ma daca stiu ca este fratele lui, pe „numeslet adevarat“ Nicolae Bogza. Am raspuns, surprins, ca nu stiam ca este „fratele drept…“ Mi-a istorisit despre familia sa – pe scurt – si a precizat ca Nicolae este fratele mai mic, a urmat scoli militare si a ajuns ofiter activ. Înca în Liceul militar a vadit preocupari literare. Mi-a propus sa-l întreb pe Zaharia Stancu despre „intrarea“ lui Nicolae în cercurile literare din Bucuresti. Spre sfârsitul anului 1938 ofiterul Nicolae Bogza a „obtinut aprobarea“ sa treaca în rezerva, ca sa se ocupe de scris. Maestrul mi-a propus sa intervin la Ministerul Fortelor Armate pentru a primi informatii exacte despre „relatiile fratelui sau“ în armata – între anii 1939-1944 – deoarece unii ziaristi l-au acuzat, în 1945, ca ar fi cerut „sa fie redactor“ la ziarele editate de Pamfil Seicaru – „Curentul“ si „Evenimentul zilei“. Geo Bogza a subliniat ca fratele sau n-a colaborat – în 1938 si între sept.’40 si martie ’41 – la publicatii legionare si n-a elogiat legiunea si pe Capitan. A staruit sa ma adresez conducerii Ministerului Fortelor Armate si pentru a afla daca este adevarat ce spune fratele sau – ca în aprile-mai 1941 a fost concentrat din ordin superior si a fost pus sa opteze: merge la unitatea militara de baza pentru instructie sau ramâne redactor la ziar („Evenimentul zilei“), în pozitia de ofiter-corespondent militar… Ca redactor la ziarele lui Seicaru – mi-a spus – Nicolae a scris si articole de propaganda antisovietica – în spiritul anilor 1940-’44 – si a participat la manifestari oficiale dedicate colaborarii dintre România si Germania, însa a evitat sa publice articole cu caracter rasist si n-a elogiat niciodata politica progromurilor, a lagarelor si ghetourilor… Geo Bogza a relatat ca a încercat, în acele vremuri tulburi, sa-si determine fratele sa fie prudent în publicistica progermana si proantonesciana, antiengleza, însa acesta a invocat permanent agresiunea sovietica asupra României – ocuparea Basarabiei în ’40 – cât si „primejdia“ de a fi trimis în unitate militara combatanta pe front… Bogza a adaugat ca, dupa 23 august ’44, fratele sau a publicat articole de adeziune fata de noua politica a României de alianta cu URSS si celelalte puteri antihitleriste si a elogiat Armata Româna care a întors armele si lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord… Mi-a spus, în final, ca unele ziare – începând cu „Scânteia“ – l-au acuzat pe Radu Tudoran, la sfârsitul anului 1944, de „colaborationism“ si propaganda anticomunista, antisovietica, dar Cenzura militara din acei ani nu i-a interzis sa colaboreze în paginile ziarelor si revistelor sau sa-si tipareasca lucrarile. Abia la începutul anului 1949 a aparut o hotarâre prin care i s-a interzis activitatea publicistica si tiparirea manuscriselor, singura activitate acceptata (pentru asigurarea traiului) fiind munca de traducator. Tensionat, autorul „Cartii Oltului“ mi-a cerut sa întreprind tot ce consider necesar pentru limpezirea situatiei civice a scriitorului Radu Tudoran, deoarece încercarile pe care le-a facut el – în întâlnirile cu „tovarasii Chisinevschi, Rautu si Groza“- au ramas fara raspuns „clar“. I-am spus ca relatarile sale se refera la situatii „delicate“ si este necesar sa ma adresez, în primul rând, Ministerului Fortelor Armate… Geo Bogza mi-a propus, la despartire, sa informez despre discutia noastra numai pe ministrul Culturii, iar eventualele rezultate si recomandari, dupa terminarea „cercetarilor“, ar dori sa-i fie prezentate fratelui sau de catre minister, fiind si el de fata.
C. Craciun a fost de acord cu urmatoarele demersuri: sa apelez la Ministerul Fortelor Armate pentru a fi cunoscuta exact situatia militara a lui Radu Tudoran – anii de activitate în cazarma si activitatea pâna la 23 august 1944; sa cer informatii referitoare la motivele pentru care R. Tudoran – dupa 23 august ’44 – n-a suferit consecintele legii epuratiei. C. Craciun a telefonat lui Emil Bodnaras – ministrul Fortelor Armate – sa ma primeasca, ceea ce s-a si întâmplat, în ziua urmatoare. Dupa ce i-am expus succint problema ridicata la Ministerul Culturii de Geo Bogza, ministrul a hotarât sa fiu condus la generalul Corneliu Manescu, seful Directiei Superioare Politice a Armatei (DSPA). Corneliu Manescu a notat întrebarile pe care le-am formulat în legatura cu Radu Tudoran, precizând ca raspunsurile le voi primi peste câteva zile.

Note:
1) Vezi în „Caiete critice“, nr. 3/2006, p. 30, P. t., „Literatura universala în româneste”“ (II), unde dam informatii detaliate;
2) Vezi P. T., „Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Calinescu“, p. 15-30. (Ed. Floarea Darurilor, 1998);
3) Articolul – în forma finala – a aparut (p. 288-318) în P. T., „File de istorie culturala“, Cuvânt înainte: acad. Eugen Simion, Fundatia Nationala pentru stiinta si Arta, Bucuresti, 2009;
4) Vezi „File de istorie culturala“, p. 583-595 si 600;
5) Vezi în „Caiete critice“, nr. 1-2-3/2009, p. 46-59, P. T., „George Calinescu, «Denunturile» – un text cenzurat“, unde sunt comentate legile epuratiei si campaniile din presa anilor 1944-1946.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper