„Toate pânzele sus!“: „în sfârsit o carte fara politica…“ (III)

Un articol de PAVEL TUGUI

Addenda la ultimele biobibliografii – Radu Tudoran

Dintre istoricii literari – din generatia postbelica – s-a aplecat cu întelegere asupra vietii si operei lui Radu Tudoran profesorul D. Micu, începând cu paginile din studiul „Romanul românesc contemporan“ (1959), unde apar si referinte critice despre „Toate pânzele sus!“. Subiectul este reluat în „Istoria literaturii române“ si apoi în portretul substantial din „Dictionarul General al Literaturii Române“, S/T, 2007 (p. 800-804). „“Toate pânzele sus!“ se situeaza – scrie D. Micu – deasupra întregii proze românesti de aventuri, numarându-se, totodata, printre putin numeroasele scrieri valabile ale „obsedantului deceniu“„.La bibliografia operei – din DGLR – sunt necesare însa completari: brosura „Germania“ (1939); editia a III-a a romanului „Flacari“ (Socec, 1948) si, evident, editia din 1957 a romanului „Toate pânzele sus!“. În afara de romanul aparut la Stuttgart, în 1953, Ministerul de Externe (Gr. Preoteasa) si cel al Culturii (C. Craciun) au sprijinit pe Radu Tudoran sa publice în Germania: „Jahreszeiten des Herzens“ s„Anotimpuri“ – romant Aus dem Rumänischen übersetzt von Günther Spaltmann. Stuttgart, Hans E. Günther, 1954, iar în 1957, la aceeasi editura, „Tal der Flammen“ s„Flacari“t. Ubersetzt von Günther Spaltmann, Stuttgart, H. E. Güther, 1957.
În 1958 apare la Varsovia traducerea romanului „Toate pânzele sus!“ (editia a II-a): Wszystkie zagle w góre. Przelojla z rumnskiego Janina Wrzoskowa, Iskry, 1958. Si în anii urmatori cei în drept au sprijinit pe Radu Tudoran si pe alti scriitori români pentru ca operele lor sa fie traduse si publicate în strainatate, aspect ce nu ar trebui neglijat de istoricii culturii române! Politica culturala – benefica ori gresita – s-a facut, în România, la Bucuresti, Iasi, Cluj, Timisoara, Craiova si în celelalte centre culturale cu traditie, de catre persoane care au gândit si au promovat valori spirituale si materiale în pofida variatelor piedici ivite de-a lungul timpului, puse adesea de semeni cu functii politice…
În vara anului trecut a aparut romanul „Toate pânzele sus!“ (vol. I si II) în „Biblioteca pentru toti“, colectie editata de „Jurnalul national“, sub genericul „un recurs la patrimoniul cultural national“ sastazi când imitatia ne ucide identitatea…t Tot în „Jurnalul national“ (18 august 2009, p. 15) apare si interviul Monicai Andronescu cu prof. univ. Vasile Morar – „Amintiri despre «Toate pânzele sus!». Radu Tudoran, un autor ciudat receptat“. Întrebat cum explica „…succesul enorm pe care l-a avut în epoca respectiva“ romanul lui Radu Tudoran, prof. Vasile Morar raspunde: „Se datoreaza pe de o parte unor împrejurari externe literaturii si, pe de alta parte, unora interne. Dupa cum bine stim cu totii, între ’48 si ’54 a fost o perioada grea pentru literatura, fiindca presiunile componentei ideologice au fost foarte mari, întâmplarea face ca ’54 si ’55 sa însemne aparitia a doua romane extraordinare, diferite si ca substanta si ca miza, în ’54 «Toate pânzele sus!» si în ’55 «Morometii» lui Preda. E uluitor cum acest mic amanunt e trecut de foarte multe ori cu vederea“. Apoi profesorul observa ca unele istorii literare nu fac aceasta corelare care temporal se impune. Vasile Morar priveste lucid adevarul istoric si releva atitudinea unor cercetatori care-l ignora ori îl mistifica, cazuti fiind în pozitia de sclavi ai politicii de denigrare a tot ce tine de trecutul recent, practicata intens în România democratiei originale. sEste aberant sa sustii ca tot ce s-a înfaptuit înainte de ’89 trebuie demolat, repudiat, negat, ca România a fost „un vid“ artistic, stiintific, industrial, economic… Sub deviza anticomunismului, sub faldurile careia îsi dau astazi mâna fanii ideologiilor celor mai primitive care au bântuit România în secolul XX – cea legionara si cea proletcultista – ne este dat sa auzim si sa vedem ineptii si fapte care atenteaza la însasi fiinta noastra nationala.t
V. Morar considera „Toate pânzele sus!“ „o carte neutra din punct de vedere ideologic“, apreciere discutabila, deoarece Radu Tudoran – în paginile sale – propaga artistic aventura juvenila a cunoasterii lumii exterioare si – pe aceasta cale – autocunoasterea, formarea personalitatii în fluxul actiunii imprevizibile. În plan artistic, ideologia prozatorului este în traditia calinesciana din „Bietul Ioanide“, întemeiata, deci, pe filosofia „constructiei“, a suprematiei umanului. Radu Tudoran asimileaza în paginile sale si idei din celebrele scrieri ale lui Jules Verne si Charles Darwin, autori pe care i-a studiat si ale caror idei si folosofie – despre om si destinul lui – le-a împartasit. Nu este lipsit de interes faptul ca mesajul „constructiei“ unei lumi noi – întemeiata, înainte de toate, pe cunoastere si schimbare – se regaseste si în sistemul de gândire al socialistilor luminati, de formatie filosofica moderna.
Cu toata propaganda dogmatica rigida, închistata în limitele unor lozinci false si paguboase – anii 1947-’53 -, în cultura româna s-a conservat, datorita spiritelor de formatie renascentista si operelor lor stiintifice si artistice, o orientare toleranta, constructiva, antidogmatica, deschisa evolutiei si progresului. Fenomenul s-a materializat prin decizii menite sa amendeze, sa anuleze erorile initiale printr-o subtila, dar energica revenire la traditiile artistice si stiintifice românesti de valoare nationala. Lupta politica s-a dus între persoane din interiorul PMR – unele au afirmat si sustinut teze antinationale – gresite si tendentioase – despre istoria poporului român în secolul XX si faurirea României Mari, iar opozantii lor au militat pentru (re)cunoasterea adevarului istoric si a meritelor partidelor democratice burgheze si a liderilor români fauritori ai României secolului XX. Aceste probleme capitale ale istoriei României – de care este legata dezvoltarea stiintei, artelor si literaturii în regimurile totalitare Dej si Ceausescu – au beneficiat de o analiza obiectiva, critica, completa, în volumul semnat de acad. Florin Constantiniu – „De la Rautu si Roller la Musat si Ardeleanu“ (Editura Enciclopedica, 2007).
O lovitura literara memorabila administrata dogmaticilor stalinisti si cenzurii a constituit-o aparitia romanului „Bietul Ioanide“, în noiembrie 1953, al carui manuscris ratacise, de prin 1948, prin diferite birouri din redactii, inclusiv ale cenzurii.10
Localizarea în timp – ca unul dintre criteriile de apreciere a contextului aparitiei unei opere, indiferent de categoria si natura ei – este observatia esentiala cu care profesorul Vasile Morar amendeaza studiile si scrierile ce fac referire la istoria si „spiritul veacului“. Pornind de la consideratiile teoretice ale profesorului – rationale si metodologice – îmi îngadui sa completez „scena prozei românesti“ din intervalul istoric 1953-1957.10
1953 Apar romanele: „Bietul Ioanide“ de G. Calinescu si „Un om între oameni“ de Camil Petrescu;
1954 Apar: „Prisaca“, versuri inedite de T. Arghezi si romanul „Toate pânzele sus!“ de Radu Tudoran;
1955 Apar: „Morometii“, roman de Marin Preda si „Cronica de familie“, roman de Petru Dumitriu;
1956 Apar în decembrie: „Cronica de familie“, vol. I-III, de Petru Dumitriu si vol. I din „Ciresarii“ de Constantin Chirita;
1957 Apar: „Groapa“, roman de Eugen Barbu, „Glasul“ de Iulian Vesper, „Ion Sântu“ de I. M. Sadoveanu.
În anii respectivi, scoala si miscarea literara – deseori agitate – au ridicat pe scena scrisului românesc condeie noi, tineri talentati – elogiati sau priviti cu rezerve de o parte dintre cititori – care au faurit în timp opere, precum Fanus Neagu, D. R. Popescu, Nicolae Velea, Teodor Mazilu, Nicolae Tic, Titus Popovici, Vasile Rebreanu. Titlurile citate si numele tinerilor prozatori reprezinta valori consacrate în acele vremuri. Perspectiva istorica a adus unor titluri elogii, altora anume rezerve, dar în epoca toate au avut aderenta la cititori, la critica literara. A considera acea durata istorica „un vid“, iar prozele respective un reflex al „iluziilor“ ni se pare a fi în patologia celei mai canceroase mistificari. Si negatia presupune concretete, argumente pertinente, cognoscibile!
Reeditarea unora dintre romanele lui Radu Tudoran a repus în discutie si importanta – pentru istoria literaturii române – studiilor biografice, alcatuirea monografiilor si bibliografiilor scriitorilor cu opere sau bogata activitate publicistica. Prima încercare de schita a unei monografii Radu Tudoran o realizeaza Mihai Iovanel, în „Cronologia“ din editia Radu Tudoran, „Fiul risipitor“ scarte realizata filologic si tehnic ireprosabil; observ doar absenta indicarii tirajuluit. Mihai Iovanel a realizat o „Cronologie“– sa-i spunem rezumativa – fapt impus de numarul de pagini alocate, de profilul editiei – o carte „populara“. Cu toate acestea, lucrarea tânarului cercetator a reluat momentele esentiale din viata si activitatea lui Radu Tudoran, petrecute într-o perioada extrem de zbuciumata si contradictorie. Pentru a evita prolixitatea, M. Iovanel a retinut, înaite de toate, datele despre creatia literara, principalele referinte critice si marturiile lui Radu Tudoran, modalitate inteligenta, inatacabila si orientativa pentru cititorul contemporan. „Cronologia“ lamureste definitiv împrejurarile în care ofiterul activ R. T. debuteaza, cu articole si proze, în „Lumea româneasca“ si „Azi“, publicatii de stânga, editate de Zaharia Stancu. sEra bine daca „Cronologia“ cuprindea si informatii exacte despre anii petrecuti de scriitor ca ofiter activ, unitatile militare si, eventual, documentele militare de trecere în rezerva.t Referitor la aceasta perioada, Marin Popa – în a sa „Istorie a Literaturii Române de azi pe mâine“ (vol. I, 2001, p. 280) – scrie ca „… absolvent al Liceului Militar de la Manastirea Dealului si al altor scoli militare s?t printre care aceea speciala de infanterie de la Sibiu, fiind dat afara din armata s?!t fara pierderea gradului, dar cu scutire de participare la razboi…“ Câte afirmatii, tot atâtea obligatii de clarificari documentare, având în vedere ca este momentul când Radu Tudoran renunta la cariera militara pentru a deveni scriitor. M. Iovanel include în „Cronologie“ informatia despre debutul editorial al scriitorului – brosura „Germania, octombrie 1939“ snu „1937“, cum scrie Marian Popa la p.143t. Radu Tudoran era, în 1939, redactor la ziarul „Evenimentul zilei“, dar nu stim ce autoritate – redactia ziarului sau vreo institutie de stat sau militara – l-a trimis ca reporter în Germania. Mihai Iovanel sustine ca „biografii scriitorului“ au pus „la index“ aceasta brosura, „… pentru neutralitatea sa de reporter“. Acestei aprecieri trebuie sa i se adauge definirea „neutralitatii“, lamurita concret de reporter: „Am simtit, pâna în adâncul fiintei, teroarea întunericului“ (s.n.). Trebuie sa admitem ca Radu Tudoran era, în 1939, în rândul acelor români care presimteau „teroarea întunericului“ ce va fi adusa de noua forta militara, economica si politica a Germaniei. Tânarul scriitor – redactor la „Evenimentul zilei“ – nu împartasea ideile politice ale colegilor de generatie fascinati de Hitler si Capitan… Ar fi de dorit sa se mentioneze – într-o viitoare „Cronologie“– si momentul din prima parte a anului 1941, când fostul ofiter activ – trecut în rezerva – a fost obligat prin „concentrare“ sa opteze, ca si alti scriitori – de pilda Ion Vinea11 – între a pleca pe front sau a fi redactor la dispozitia guvernului militar Ion Antonescu. Radu Tudoran era constrâns de juramântul militar sa serveasca autoritatile române. El nu putea sa refuze însarcinarile primite sau sa dezerteze, pentru ca ar fi fost deferit Tribunalului Militar.
Ca si alti intelectuali români, R. Tudoran a fost acuzat – în paginile „Scânteii“ (octombrie ’44) si de unele ziare ale partidelor „istorice“– de apartenenta la „Asociatia româno-germana“– înfiintata în iulie 1942 sub patronajul lui Killinger si al guvernului de la Berlin. Acuzatia era grava si nu putea sa nu aiba urmari, din moment ce „asociatia“ era condamnata prin „Conventia de Armistitiu“ (sept.’44) si prin hotarâri ale „Comisiei Aliate de Control“. Din nefericire, redactorii care au acuzat pe Lucian Blaga, Radu Tudoran, Iulian Vesper de activitati în cadrul „Asociatiei româno-germane“ au savârsit un fals intelectual odios, au calomniat pe acesti scriitori, chestiune dovedita în partea a doua a anului 1955, când Sectia de Stiinta si Cultura a CC a initiat o cercetare a arhivelor si a descoperit, între alte documente, „Buletinul Cultural al Ministerului Propagandei Nationale“/ 1942 care ofera informatii detaliate despre înfiintarea „Asociatiei româno-germane“, membrii ei fondatori si actiunile politico-culturale la care au participat intelectuali români de marca. S-a dovedit, în 1955 si începutul lui ’56, ca „Scânteia“ (redactor-sef Miron Constantinescu) a publicat, în ’44, informatii false, calomnioase despre scriitorii amintiti: niciunul dintre ei nu apare în documentele „Asociatiei…“ ca membru sau prezent la diferite sedinte ale ei. sMiron Constantinescu a recidivat în mai ’55, când s-a opus reprimirii lui Lucian Blaga în Academie si pentru ca „a activat“ în cadrul „Asociatiei româno-germane“. (?!)t
În 1955 – în perioada în care s-a decis abrogarea legilor epuratiei – am aflat de la scriitorul Iulian Vesper ca înaintase un protest autoritatilor, în care ataca acuzatia ca ar fi fost membru al „asociatiei“. Dupa cercetari, în 1946, Ministerul Artelor si Informatiilor îi comunicase rezultatul – îl disculpase, fiind apoi angajat la Ministerul Artelor. Probabil ca Radu Tudoran procedase la fel, din moment ce între 1945 si 1948 a editat proze si a colaborat la reviste culturale! Arhivele contin documente care arata ca periodic, din decembrie 1944 pâna în 1947, Comisia Aliata de Control soma guvernul României sa „pedepseasca pe colaborationistii“ de la amintita asociatie. Între scriitorii activi în „Asociatia româno-germana“ a fost I. M. Sadoveanu, epurat din Societatea Scriitorilor Români si organizatiile de presa la începutul anului 1945. Interdictia a durat pâna în 1949, când I. M. Sadoveanu ofera cititorilor români traducerea celebrului roman „Rosu si negru. Cronica secolului al XIX-lea“ de Stendhal. Ministerul Culturii a inclus în planul editorial – aprobat în februarie ’54 – reeditarea romanului „Sfârsit de veac în Bucuresti“ (ilustratii de A. Jiquidi), care apare la ESPLA, în vara lui ’55, astfel ca scriitorul iese din avatarurile la care-l supusese legislatia epuratiei.
Biografia lui Radu Tudoran ofera o anume particularitate în relatie cu legile statului, din pricina ca a fost ofiter activ în Armata Româna. Legile epuratiei – anii 1944/45 – n-au avut efect asupra activitatii sale scriitoricesti deoarece corpul ofiteresc – Armata Româna ca institutie – a fost exclus apriori de sub incidenta legilor epuratiei. Aceasta problema de interes national – cu implicatii profunde, imprevizibile, în planul politicii externe a României – a fost rezolvata în perioada sept. 1944 – vara lui 1948, cu prudenta si în concordanta cu obligatiile internationale ale României. Spre sfârsitul lui 1944 apare decretul-lege prin care se interzice formularea de acuzatii vizând cadre militare – ofiteri, generali – din conducerea Armatei, publicarea de articole defaimatoare etc., ori cereri de epurari în Armata. Situatia din România anului 1944 a fost cu totul diferita de cea din Italia, unde regimul fascist s-a prabusit – în iulie 1943 – pentru ca miscarea anti-fascista italiana a fost bine organizata, puternica, iar majoritatea italienilor a sustinut activ debarcarea anglo-americanilor în Sicilia. Radicalismul de stânga al populatiei, spiritul militant antifascist a devenit eficient pe frontul de lupta contra trupelor hitleriste si a ramasitelor fascistilor italieni. Realitatile politice din România au fost cu totul altele, astfel ca factorul central de Putere – în jurul caruia s-au grupat cele patru partide politice din Blocul National Democrat – a fost Armata Româna si comandantul ei suprem, seful Statului, regele Mihai. Orice defectiune din Armata Româna – interna sau provocata din exterior (lideri legionari autoexilati în Germania) – ar fi provocat un adevarat dezastru national. Realitatile istorice din România anilor celui de-al doilea razboi mondial nu puteau fi date uitarii sau mistificate de constiinte civice si politice responsabile, cu respect pentru adevar. Asa se face ca în „Viata Româneasca“ (nr.3/ martie 1946) apare o „Corespondenta“ semnata de Eugen Ionescu – „Scrisori din Franta. Fragmente dintr-un jurnal intim“ – în care celebrul scriitor condamna cu vehementa pe „colaborationistii“ de toate categoriile, dar si institutiile statului si pe cele confesionale. Un paragraf graitor:
„Nu e de mirare ca nationalismul cultural românesc era infectat de o morala burgheza stupida si se vadea a fi o pura emanatie a ceea ce România a dat mai sordid: armata, politia, magistatura, popimea hapsîna si atee. Poetul taran Tudor Arghezi, cel mai român dintre poetii români, era considerat «modernist», «decadent», «neromânesc» de reprezentantii, în România, ai spiritului burghez international, dar nationalist, pentru ca Tudor Arghezi spargea cadrele limbii si ale expresiei artistice burgheze, ale marelui burghez, ale autoritatii burgheze“ (p. 137).
Rechizitoriul ionescian din „Viata Româneasca“ a provocat un adevarat scandal politic, polemica si amenintarile extinzându-se în întreaga presa bucuresteana si nu numai, între partidele de stânga si de dreapta, în cercurile guvernului Groza-Tatarascu si, evident, în mediile militare si în corpul magistratilor.
Cercetarea metodica a episodului a realizat-o, dupa zeci de ani de uitare, d-na Marta Petreu, în revista „Apostrof“ (nr. 11-12/ 2000), sub titlul: „Un oarecare Eugen Ionescu, poet ratat si dezechilibrat, este condamnat în contumacie de Curtea Martiala la 11 ani închisoare corectionala si 5 ani interdictie corectionala pentru ofensa armatei române si ofensa natiunii“. Cum pâna în 2009 documentele procesului lui Eugen Ionescu n-au fost publicate, acad. Eugen Simion ne-a propus sa întreprindem investigatiile necesare spre a da la iveala materialul privind procesul cu pricina. Marta Petreu reproduce, din „România libera“, „stirea“ oficiala despre condamnarea lui Eugen Ionescu („Apostrof“, 2000, p. 25, stânga sus) precum si „reactia lui Ionescu“. Scriitorul marturisea – într-o scrisoare – ca situatia lui „s-a resorbit printr-un decret aparut în «Monitorul» (asa mi-a telegrafiat d. Rosetti).“ Întâmplarea nu este înca limpezita, iar documentele asteapta, în arhive, sa fie identificate…

Note:

10. Vezi G. Calinescu, „Opere“, II. „Bietul Ioanide, Scrinul negru“. Editie îngrijita, note, comentarii, variante, repere critice de Nicolae Mecu. Prefata de acad. Eugen Simion. Editura FNSA, 2004. N. Mecu limpezeste geneza romanului si peripetiile parcurse de manuscris, de-a lungul anilor, pâna la aparitie, în toamna lui 1953. Preliminarii si detaliile aparitiei sunt consemnate de P. T., în „File de istorie culturala“, p. 581-612: „Despre contextul aparitiei romanului  «Bietul Ioanide», ca martor si actor al evenimentului literar din noiembrie-decembrie 1953;
11. Vezi P. T., „Scriitori si compozitori…“, 2006, p. 290-293: „Ion Vinea. Noi precizari biografice“.

Un comentariu pentru “„Toate pânzele sus!“: „în sfârsit o carte fara politica…“ (III)”

  1. noiembrie 4, 2010 la 7:34 am

    Avand in vedere ca va intitulati „revista Cultura” ma gandesc ca ar fi potrivit ca inainte de publicarea textelor sa faceti si corectarea acestora din punct de vedere ortografic. Altfel ramaneti la nivelul „CancCan” si „Libertatea”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper