„Lasa, ba, ne-om descurca noi!“

Un articol de CORNEL DINU

Cred ca si celor mai optimisti (si necunoscatori in ale istoriei noastre) daca le spuneai, la inceputul anilor 2000, ca vom ajunge de la haosul de atunci la dezastrul actual, iti plesneau bezele de sfidare in fata-ti posomorata. Sa inaintam scuze sau explicatii de genul „ce-si face omul cu mana lui – ma refer aici  la procedura votarilor – e bun facut“ nu mai are sens. Se-ncearca acum mici actiuni de dregere a busuiocului, dar foamea care a patruns in casele celor mai multi dintre noi este de necontestat. Parca ne-am duce cu gandul la negura vremurilor lui Lacusta Voda…
Nedorind sa fac un articol politic – mai ales ca adevaruri atat de dureroase si de neasteptate ca acesta ocupa zilnic agenda cotidianului nostru – trec direct la fotbal. Despre care s-a spus de atatea ori ca reprezinta deseori o oglinda fidela a realitatii sociale.
Si vreau sa incep cu faptul ca am reusit, din nou, sa cream impresia ca am pacalit forurile internationale europene diriguitoare ale acestui joc. Pacalindu-ne ca de obicei doar pe noi insine; fiindca am certitudinea ca licentele de participare necesare cluburilor noastre in acest sezon, conform exigentelor financiare ale U.E.F.A, trambitate si impuse de ceva ani, au fost emise cu inconstienta noastra traditionala. Nu spun nativa, cum am fost tentat la o prima pornire, pentru ca nu ne-am aflat prea des intr-un asemenea hal; astfel, am taria sa afirm ca, daca s-ar fi tinut cont cu adevarat de aceste principii care presupun justificarea unei parti consistente din bugetul anual pentru fiecare club al primei divizii, la finalul campionatului precedent, mai mult de jumatate dintre acestea ar fi ramas pe dinafara fenomenului sportiv. Ca sa nu mai adaug ca putine societati fotbalistice de la noi isi clarifica de la inceput incasarile si cheltuielile necesare, adica bugetul real, respectat pretutindeni.
Explicatia acestui matrapazlac sta parca in clasicul nostru blestem: „Lasa, ba, ne-om descurca noi“! Desigur, cu aceasta ocazie este mereu invocata pronia cereasca, uitandu-se ca totul, deocamdata, bine sau rau, se traieste si se suporta doar in valurile acestei vieti. Bineinteles ca cei din afara erau informati si au priceput iarasi cam ce se petrece pe la noi. Ba chiar ne-au plimbat pe la buzele hamesite halvita unor posibile beneficii financiare din cupele europene; si, slava Domnului, am avut chiar cativa ani in care am ciupit cate ceva din momeala fluturata. Dar n-a fost de ajuns. Tocmai asta ne-a bramburit si mai mult. Am declansat imediat mecanismele pacalelii si ale inselaciunii, in care suntem greu de intrecut.
Dar mai bine sa discutam pe marginea unor exemple naucitor de expresive – si nu vreau sa dau numele celor care au beneficiat de chilipiruri, amatori de techini si de glorie bolnava in fotbal; si nu fiindca le stiu numele de la prima gangureala, ci pentru ca mi-ar tremura pixul scriindu-le. Cred ca era putin mai curata „cooperativa“ cluburilor dinainte de 1990 decat fantasmagoriile la care asistam acum, cu statul si cu institutiile sale pe post de asistente sau de martore ingaduitoare sau chiar partase! la infractionalitatea sfidatoare a nelegiuitilor de azi. Au fost cazuri in care oficiali ai forurilor conducatoare in fotbal si-au savurat victoria si au plecat acasa – in Capitala sau in provincie – cu gentile incarcate cu pretul minciunii. Succesele, daca se pot numi astfel, au fost udate cu atat de inselatoarea sampanie, sub ochii nevinovati, neinstruiti si ingaduitori ai atator iubitori adevarati ai fotbalului. Apoi, un alt rasfatat patron de club (ma trimite gandul la nobletea marelui Neuman, dar, ma rog, acela era baron) ia potul campionatului si al participarilor la Champions League si cumpara la pret de tocmeala frauduloasa romaneasca domeniile regale ale intregitorului de neam, regele Ferdinand; apoi tranteste acolo niste asezari numite abject „vile rezidentiale“ si apoi isi duce echipa, la doar cateva luni, la faliment, pe fata. Ce-i drept, pe cat de hamesit il arata faptele, pe atat e de scump la vedere si la vorba…
Apare, apoi, un alt vietuitor cu nume de sfaraiala pe gratar, blagoslovit si el peste noapte cu milioane vinovate, provenite din ordinaria numita afaceri imobiliare; un ins pe care, in tinerete, nu l-ai fi lasat nici macar sa se apropie de masa la vreo sueta mai subtire. Face el ce face, se da peste cap si „reuseste“ sa compromita de ani buni respectabila mostenire a „unei mari iubiri“, calcand in picioare florile ce ar trebui mereu sa strajuiasca locurile de veci ale marilor caractere care au fost Nelu Oblemenco, Petrica Deselnicu sau Zoli Crisan.
Iar daca ar trebui sa vorbim, in acest sens, despre Bucuresti, parca ma adancesc si mai rau in depresie. Aici, de la nevinovatele savarine s-a ajuns la ditamai conferinte de presa transmise pe viu de inconstientele noastre medii de… informare. Problema atat de necesara a educatiei a fost ingropata de respectivele institutii inca de la inceputul acestei democratii a haosului nevertebrat, din jilturi si palate prin fata carora nici macar n-ar fi trebuit sa fie lasati sa treaca!
La toate acestea se mai adauga – cu atat mai greu de suportat – servilismul inconstient al prea multor tineri cu microfoane, hartuiti sa puna in pagina fel de fel de istorii ce sfideaza adevarul si sanatatea mintala. Ajungi sa te gandesti ca totul pare programat de minti diabolice, care n-au stiinta insa de vorba lui Rousseau: „Nimic trainic, nimic maret nu poate iesi dintr-o pana vanduta“!
Dupa toate acestea (si, Doamne, cate mai sunt!) te-ntrebi, fireste, cu ce se ocupa institutiile statului? Dar tot experienta ultimilor 100 de ani ne raspunde fara tagada; spunea marele profesor sociolog Radulescu Motru chiar la inceputul secolului trecut: „Este necesara ridicarea moravurilor la inaltimea institutiilor cu care (prin imprumut, imi permit sa spun eu) ne-am inzestrat tara. Marea cerinta este formarea caracterelor. Marile natiuni isi creeaza caractere neinfrante“. Iar dupa vreo treizeci si ceva de ani, Mircea Eliade constata: „Politicienii romani nu au instinctul statal! Si de aici neamul, fiind vorba de o calitate vitala. Romanii nu au vocatie politica, ci au vocatia discursului politic. Dar au in schimb voluptatea spectacolului politic“. Curand dupa aceea Eliade a plecat din tara si… dus a fost!
Macar de-am avea puterea de a medita la aceste adevaruri, caci, pana nu vom recunoaste cu franchete starea in care ne aflam, este imposibil, mai ales acum, sa ne autodefinim ca stat liber si capabil de a-si depasi blocajele, trecute sau prezente.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper