„Ciocoii vechi si noi“, ca apocalipsa

Un articol de ION CRETU

Dupa cum arata Northrop Fry „cuvantul grecesc pentru revelatie, apocalipsis are sensul metaforic de dezvaluire sau descoperire, asa cum cuvantul pentru adevar, aletheia, incepe cu o particula negativa care sugereaza ca adevarul era considerat, la origine, ca fiind ceva revelator… etc. De altfel, cuvantul revelatie are in compunerea sa, etimologic vorbind, termenul velum, adica val, draperie, cortina, perdea. Semnificativ faptul ca, in engleza, verbul to reveal (re-veil) are un dublu sens: el inseamna 1. a acoperi din nou cu un val si 2. a trage valul, in sensul de a-si descoperi trasaturile fetei sau de a se dezvalui pe sine. O varianta insemnata a valului, un echivalent, cu functiile aratate mai sus, dar mai ales intr-o ampla dimensiune sociala, o reprezinta hainele.
„Haina il face pe om“, spune romanul.  Acest fapt este un loc comun consemnat in mai toate limbile sub forma de sintagme cu valoare pareosemica identica: „L’habit fait le moine,“ afirma francezul, „Clothes make the man“,  zice englezul; cu o turnura diferita, spaniolul sustine acelasi lucru: „El hábito no hace el monje“,  etc.
Dr Penrose Robyn in „Nice Work“ de David Lodge, pregatindu-se pentru o vizita la firma „J. Pringle & Sons“, in cadrul unui schimb de experienta, isi pune problema vestimentatei: „Ce poarta o femeie moderna pentru a vizita o fabrica? Era o excelenta problema semiotica. Robyn era constienta ca hainele nu servesc doar scopului practic de a ne acoperi trupurile, ci si pentru a transmite un mesaj despre cine suntem, ce facem, si ce simtim“.
Iluzia realitatii se hraneste cu detalii. Nicolae Filimon nu ignora, fara doar si poate, aceasta elementara lectie in arta fictiunii. O dovada simpla, dar profund semnificativa, cu largi reverberatii in planul psihologiei personajelor romanului „Ciocoii vechi si noi“, este ilustrarea proverbului „Haina il face pe om.“ Ne referim, in primul rand, la modul in care acest proverb il reprezinta pe Dinu Paturica, cel despre care un condicar participant la spectacolul cu „Italiana in Algir“ spunea ca sosise la curtea postelnicului „cu picioarle goale si trentaros.“ Filimon insusi face, la inceputul romanului, un portret pe cat de exact pe atat de putin magulitor noului slujbas al lui Andronache Tuzluc si virtual candidat la marire: „imbracat cu un anteriu de samagea rupt in coate, cu caravani de panza de casa vapsiti cafeniu, incins cu o bucata de panza cu marginile cusute in gherghef, cu picioarele goale bagate in niste iminei de daftin, care fusesera odata rosii, dar isi pierdusera culoarea din cauza vechimei, la cingatoare cu niste calimari colosale de arama, in cap cu cauc de sal, a carui culoare nu se putea distinge din cauza peticilor de diferite materii cu care era carpit, si purtand ca vesmant de capetenie o fermena de pambriu ca paiul graului, captusit cu bogasiu rosu…“

Sa retinem bogatia si pitorescul detaliilor vestimentare, demna de condeiul unui Balzac, preocuparea autorului pentru autentic, dar si, ceea ce ne intereseaza pe noi, modul sigur si elocvent de a ne prezenta foarte simpla conditie sociala a lui Dinu Paturica prin recursul la haine.
Timpul trece si Dinu, castigand increderea stapanului sau, urca treptele devenirii sociale cu pas alert. Schimbarea statutului sau la curtea postelnicului este marcata prompt de Nicolae Filimon, in mod firesc, si prin schimbarea garderobei protagonistului. Amanuntele sunt mai parcimonioase, insa imaginea este deja cea a unui om cu oarecare stare. Dinu poarta, acum, „giubea, cu anteriu, cu fermena, cu papuci galbeni si cu fes de Tarigrad“.
S-ar parea ca asocierea directa a unei calitati cu o expresie exterioara, oarecum dupa procedeul fiziologiilor, unde, schematic vorbind, A corespunde invariabil lui B (si invers) este un procedeu literar relativ facil. Si totusi, este greu de imaginat dinamica sociala a unui personaj, dinamica prezentata cu mijloace realiste, in mod veridic, altfel decat apeland si la un asemenea procedeu. Cat de importanta este tinuta vestimentara si ce ascendent moral are ea asupra psihologiei (moralului) personajului ne-o spune si Stendhal. Coplesit de aminitirea modestiei hainelor pe care le purta la sosirea sa in casa d-lui de Renal, Julien Sorel, osciland intre d-na de Renal si d-na Derville o prefera, totusi, pe aceasta din urma „nu fiindca ar fi fost mai frumoasa, ci pentru ca il cunoscuse ca perceptor, stimat pentru stiinta lui, si nu ca biet cherestegiu, purtand la subsuoara o vesta de lana creata, (s.n) asa cum aparuse pentru prima oara in fata doamnei de Renal“. Agarbiceanu, un autor mai aproape de zilele noastre decat Filimon, recurge si el la asemenea tehnici realiste pentru a marca evolutia sociala a personajelor sale, ca de pilda in cazul lui Stoicea, din „Moara lui Califar“.
Nu vrem sa ne lansam in consideratii semiotice savante. Este, ni se pare, mai mult decat evident faptul ca vestimentatia joaca, la o adica, rolul unui semnificant. In mod firesc, intre semnificant – vestimentatie – si semnificat – statutul social (un anumit statut social) exista o relatie de adecvare ce se traduce printr-un mare grad de transparenta. In acest sens, putem afirma ca vestimentatia este un val, unul care revela, el avand, prin intentie, o certa functie – chiar functionalitate. Sa notam totodata ca proverbul „haina face pe om“ are, dincolo de (aparentul) lui aer de respectabilitate un component ironic indiscutabil. Stabilitatea corespondentei dintre semnificant si semnificat face posibila o lectura imediata si fara echivoc a raportului vestimentatie-statut social, dar si o programare a lui dupa voie, prin simularea adecvarii, cu un profund efect perturbator. In aceasta situatie, cel mai adesea, intalnim preferinta pentru forma (vestimentatie), care prin calitatea ei sugereaza, cu buna stiinta, un anumit continut – statut social respectabil -, dar, indeobste, lipsit de consistenta corespunzatoare. Discutia se complica, in mod inevitabil, prin introducerea unui nou parametru – meritul. Meritul, intr-o societate bine randuita, trebuie sa aduca dupa sine un statut social binemeritat, dupa cum un anumit statut social trebuie sa sugereze un anumit merit. De aici, o consonanta mai profunda, intre vestimentatie si merit. Intelegem, acum, mai bine sentimentul de jena pe care il incearca Julien Sorel la amintirea tinutei sale modeste, tinuta in dezacord total cu imensul sau merit personal (presupus). In acest caz, hainele sunt un val (opac) care oculteaza meritul personajului nostru, ba chiar mai rau, care sugereaza absenta oricarui merit.
La Nicolae Filimon, raportul haine – statut social este, in general, unul armonic. Asa, cel putin, sugereaza exemplele oferite mai sus (ca si in cele de mai la vale). Dupa cum vom vedea, insa, autorul romanului „Ciocoii vechi si noi“ nu trateaza acest raport in mod simplist, el creand nu odata efecte demne de pana unui adevarat maestru, mai ales pe linia ironicului.
Dar sa urmarim mai departe evolutia lui Dinu Paturica. Asadar, bine asezat in sa, el inspecteaza mosiile postelnicului pentru a se convinge de situatia lor, spre binele stapanului sau, in aparenta, spre propriul folos, in fond, „imbracat in haine arnautesti muiate in fir“.
Facand portretul ciocoiului prin intermediul hainelor, Filimon nu pierde prilejul sa-si exerseze in mod copios ironia, creionand in tuse groase miscarile ciocoilor prinsi in dans la petrecerea data de Dinu Paturica. Culorile vii ale diferitelor piese vestimentare, atitudinile caraghioase ale dansatorilor – printre ei numarandu-se si gazda – totul este surprins cu deosbita finete de Nicolae Filimon: „Era foarte curios lucru a vedea ciocoii nostri cu pulpanele anterielor ridicate in brau, ca sa lase picioarelor libertatea de a lucra dupa cerintele jocului; cu ceacsiri rosii, cu mesi si papuci galbeni, incinsi cu caclite asezate astfel incat le acoperea pantecele si o parte din piept; cu fermenele de postav de diferite fete lasate pe spate; rasi pe cap si cu fesurile puse cam pe ceafa; era curios lucru, zicem, a privi efectul grotesc al acestor costume dizgratioase, mai ales ca poza jucatorilor plecati cam pe spate si aerul lor de gravitate in dant ii facea mult mai ridicoli decat erau in realitate“.
Diferenta dintre ciocoiul imbracat in anteriu si papuci si tanarul in picioarele goale de la inceputul romanului nu este, desigur, una de esenta, ea se traduce numai printr-o asezare diferita in ierarhia sociala, excelent ilustrata si prin descrierea „anbalajului“. De altfel, insusi Andronache Tuzluc, cunoscand legatura existenta intre felul cum este imbracat un individ si ce este el in realitate, nu poate sa nu regrete ca l-a scos pe Dinu din trente. Din pacate, este prea tarziu sa mai puna capat acestei stari de lucruri fiindca, acum, protejatul sau este „boier cu caftan“.
In „Ciocoii vechi si noi“ nu intalnim un pasaj asemenea celui din „Rosu si negru“ citat mai sus, in care personajul sa fie marcat moralmente de calitatea vestimentatiei purtate. Intalnim, totusi, o situatie demna de retinut, respectiv in care unul dintre personaje, intuind valoarea suportului moral al vesmintelor, isi loveste adversarul tocmai in acest simbol al statutului sau social. Ii spune Duduca lui Dinu: „… te vaz imbracat bine /. . . /, pare ca esti scos din cutie si asta nu-mi place. Sa lepezi aceste haine boieresti si sa te imbraci cu haine de fecior prost“.
Astfel, hainele, dintr-un simplu element de decor, pitoresc, fara doar si poate, sub pana lui Nicolae Filimon, sunt folosite si ca procedeu de caracterizare a personajelor (si insemnata sursa de ironie), o dovada in plus a maiestriei artistice a parintelui romanului romanesc.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper