Toleranţa la rău

Un articol de ANGELA MARTIN

Exista in noi o sete de informatie pe care timpurile moderne au stiut sa o exacerbeze, dar si sa o satisfaca neincetat. Sa ne sadeasca in minte iluzia ca putem aboli timpul si spatiul, ca avem libertatea sa cunoastem experiente inedite pe care sa le traim simultan si exagerat, de parca noi insine am fi actori in valtoarea  actiunilor si nu martori ocazionali si indepartati. De dragul libertatii si al cunoasterii, omenirea a intreprins nenumarate aventuri, platind intotdeauna cu sacrificii marile si chiar micile ei cuceriri. Aventura informatiei, insa – imperioase, nelimitate  –, pare a fi, la prima vedere, un privilegiu binemeritat.

Un privilegiu schimba, de obicei, starea de spirit a oamenilor, le aduce multumire si seninatate, le insufla incredere si optimism. Pe cand acesta, despre care vorbim, le produce in egala masura nesiguranta, iar multora le provoaca neliniste. Totul nu e insa inchipuirea unor minti maladive, cauzele acestei stari sunt reale sau, ca sa zic asa, sanatoase.  In fata televizorului, bunaoara, granita intre trairea fizica si cea emotionala s-a subtiat, nervii nostri sunt mai intinsi, instabilitatea mai acuta, sensibilitatea mai tocita. Pe platourile de filmare si in studiourile de Stiri senzationalul, spectaculosul, morbidul si monstruosul sunt asezonate si livrate uneori dupa aceeasi reteta. De parca o ideologie a terorii  isi propune sa experimenteze pe noi recordul de placere sau de anduranta  pe care, omeneste, il putem dobori, in fata ororii. Sa vezi intruna, asa cum ti se servesc, agresiuni si violente, dezastre si atrocitati prezentate  condensat ca „actualitati“ sau thrillere inseamna, inevitabil, sa te mobilizezi sub presiunea instinctelor, sa devii susceptibil si reticent fata de semeni, sa te pui mereu in stare de alerta. Ca vrem ori ca nu vrem, insusi modul nostru de a ne destinde la televizor este adesea un exercitiu de autoeducare a puterii de toleranta  la rau. Ori de placere la rau – pentru ca numarul mare de consumatori de astfel de programe, justifica, probabil, eforturile producatorilor de a alimenta piata prompt si corespunzator.
Dar nu trebuie sa fii nici sociolog, nici psiholog  ca sa-ti dai seama ca nu doar indivizii – de orice varsta –  sunt vulnerabili in fata agresiunii si violentei – reale sau cultivate vizual. Ca  societatea,  toata, sufera, este stresata si nevrozata. Cate feluri de frica, tot atatea feluri de amenintare exista, poate mai diverse, mai insidioase si mai perverse decat oricand. Astfel, expusa atator riscuri si avertizata – direct sau indirect – , prin varii mijloace, ea este preocupata de orice posibila intalnire cu raul si resemnata sa convietuiasca, asa cum se poate, cu el.
Si, totusi, ce ne sperie cel mai tare:  cauzele raului sau efectele lui? Oricand posibile, catastrofele naturale sau agresiunile umane: crimele, jafurile, cruzimea, infractiunile, perversiunile?  Ne ingrijoreaza acestea din urma ca accidente sau cazuri izolate? Ori panica ne-o produce fenomenul criminalitatii – care se manifesta tot mai frecvent, uneori chiar prin actiunile unor retele organizate si coordonate?
Cu certitudine, nu mi-as fi pus asemenea sumbre intrebari mai ales acum,  dupa vacanta, daca intamplarea n-ar fi facut sa citesc, intr-un raport al Institutului National de Statistica din Venezuela, cateva cifre cutremuratoare.

In ultimii ani, se mentioneaza in raport, numarul asasinatelor a crescut de 4 ori. In medie, in Venezuela, are loc un asasinat la fiecare jumatate de ora. In 2009 au fost asasinati 19.133 de oameni. 80% dintre victime au fost barbati intre 22 si 44 de ani, de extractie umila. 8 din 10 asasinate s-au comis cu arme de foc.
Din fericire, pe acest culoar, Romania nu concureaza, deocamdata, cu Venezuela si vreau sa sper ca nici nu va concura vreodata. Si, totusi, cat de grav, de  straniu, totodata, si neverosimil – fiind vorba chiar despre tara mea – imi suna  un enunt dintr-un Raport al Politiei Romane:…“in fiecare zi a anului 2008, un om a fost ucis in Romania“. Iar lucrurile nu s-au oprit aici: in anul urmator, in 2009, „criminalitatea stradala a crescut cu 8%“.
Dar suntem in vreun fel solidari in fata raului? Dupa un film in care am urmarit cu fiori de moarte cum sunt torturati copii sau batrani, cum sunt luati cu brutalitate ostatici, cum sunt secerati cu rafale de mitraliera oameni nevinovati, ne simtim, oare,  mai blanzi, mai buni? Mai intelepti? Macar mai hotarati sa ne exprimam o opinie in legatura cu toate aceste productii ale unei industrii a raului? Nu. Cand iesim din atmosfera inumana a micului ecran si  cautam o scapare in realitatea imediata si ne-mediata, suntem deja – adulti si copii – familiarizati cu toate aceste potentialitati ale faradelegii si ale crimei  si, poate, unii, insensibilizati,  ca sa spun asa, adica securizati. Numai ca nu toate mintile le inregistreaza pentru a sti apoi sa le respinga. Sugestia pe care ne-o da raul poate fi la fel  de puternica – uneori chiar mai convingatoare – decat aceea cu care ne plictiseste binele. Ea poate fi, de altfel, insusita. Si practicata. Si transmisa. Raul insusi, se stie, este nu doar incitant, ci si contagios.
Dar, imi veti spune, probabil, ca a viziona filme de groaza este o chestiune de alegere. Ca oricine poate comuta oricand programul si ca, la urma urmei, este si aceasta o problema de libertate si de decizie personala asupra propriei intimitati. Asa este, cel putin in privinta spectatorului. In privinta producatorului, a importatorului, in cazul nostru, si al al difuzorului unor astfel de programe – printre altele, fireste –, este insa o chestiune de proportie, de dozaj, de bun-simt, stiut fiind ca ele se adreseaza nu doar anumitor indivizi, ci intregii societati. Iar daca vorbim despre un subiect privind educatia si sanatatea societatii,  atunci avem suficiente institutii a caror obligatie ar fi sa-l dezbata si sa se pronunte.

Un comentariu pentru “Toleranţa la rău”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper