Santoro: cu doua mâini (5)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Furat de entuziasmul stârnit de victoria nadaliana la US Open 2010, am numerotat gresit episodul de saptamâna trecuta – lucru pentru care îmi cer cu umilinta scuze. Ma rog sa fie primite. Pe de alta parte, cu acest articol, bifez runda a cincea din serialul pe care am decis sa-l dedic tenismanului francez Fabrice Santoro si cartii sale, „A deux mains“.
Acestea fiind spuse/scrise, cred ca s-ar cuveni sa aduc în discutie unul dintre cele mai importante teme atacate de Battling Fab: relatia cu jurnalistii. De ce este plin de însemnatate un asemenea capitol în viata unui sportiv de prim-plan? Simplu – deoarece rezultatele pozitive, performantele si recordurile se cuvin comunicate mediatic; în alta ordine de idei, si pentru ca esecurile, regresul si conflictele e bine sa fie explicate, contextualizate, luminate de interpetari si pledoarii convingatoare. În absenta unei corecte, daca nu calduroase relatii cu presa, nici unul din toate aceste aspecte nu e posibil.
Si, precum stie oricine, publicitatea vinde. Mai cu seama daca este vorba despre imaginea unui personaj cu viata publica efemera, asa cum sunt sportivii. Fara „presarii“ care sa fabrice, corijeze, perfectioneze sau cosmetizeze oglinda unui campion, acesta îsi poate lua ramas bun fara griji de la notorietate – sau de la acea celebritate care e imposibil sa fie redusa la jocul sec al statisticii…
Un astfel de adevar pare banal, dar nu orice sportiv si nu la orice vârsta este pregatit sa-l accepte. Santoro o spune fara înconjur: „Aveam saisprezece-saptesprezece ani atunci când au aparut primele articole despre mine. Foarte putin încrezator în mine însumi, ezitam între a raspunde tuturor întrebarilor cu o sinceritate naiva sau, dimpotriva, sa parez atacurile cu lovituri întepatoare, asa cum fac timizii când vor sa capete încredere. Oare îsi imagineaza gazetarii ce simte un pusti care este desfiintat în jurnalul în care ei publica?
Prin anii 1990 jocul meu începuse sa plictiseasca, iar presa se montase împotriva mea. «Micul geniu» dezamagise. Fireste, chiar asa stateau lucrurile, jocul meu nu era deloc atractiv în acea epoca, dar eu depuneam eforturi imense ca sa-mi perfectionez tenisul, cu mijloacele de care dispuneam pe-atunci. Mi-amintesc de articolul unui gazetar de la «Parisien», ins care ar fi meritat premiul briciul de aur, pâna-ntr-atât îi radea pe tenismani. Aveam saptesprezece ani. Dupa o înfrângere, acesta scrisese: „Fabrice Santoro a pierdut contra unui jucator care nu este cunoscut nici macar pe strada lui.“ Asta m-a îndurerat profund. Învingatorul meu se numea Richard Krajicek. Si nu era tocmai un oarecare, caci la câtiva ani dupa aceea avea sa câstige Wimbledon-ul“ (op. cit., pp. 36-37).
Foarte tânar si îndeosebi extrem de afectabil, Fabrice a suferit mult în epoca atunci când jurnalistii erau nedrepti cu el, tratându-l de sus, punându-l la colt si expediindu-l în câteva rânduri acide. Ce nu pricepea junele Santoro era raceala si chiar dusmania cu care niste maturi, ce ar fi putut foarte usor sa-i fie parinti, îl diminuau pâna aproape de a-l face una cu pamîntul. „The Magician“ traia cu convingerea ca daca un gazetar îl trasese de urechi într-un colt de pagina dintr-un jurnal cu un tiraj de 400 000 de exemplare, minimum câteva mii de cititori ai rubricii de tenis aveau sa-l priveasca plini de dispret pe strada, în magazin, la restaurant!
Natural, o astfel de perspectiva era 100% falsa, nimeni nu-l persecuta pe omul din Tahiti, cum nimeni nu facea o drama din înfrângerile sale – dar asta conta prea putin… Sarmanul pusti ajunsese sa joace nu pentru a obtine victoria, ci pentru a nu mai fi criticat în presa. I-au fost necesari ani de zile pentru a-si recapata încrederea de la vârsta junioratului. Devastat de falsa oglinda pe care ceilalti i-o întindeau în permanenta, Fabrice credea ca întreg universul era pornit contra lui. De unde sa stie el ca asta era o conduita facila si repetabila în lumea jurnalistilor francezi de sport? De unde sa banuiasca el ca nu orice critica era întemeiata pe obiectivitate, buna-credinta si seriozitate? Si de unde sa intuiasca tânarul nedeprins cu universul gazetaresc ca, de fapt, nu pusese nimeni monopol pe persecutarea unui proaspat aspirant la gloria ATP, un asemenea comportament mediatic fiind ceva obisnuit în epoca, majoritatea tenismanilor tineri beneficiind de o primire la fel de sincopata si inegala…
Dar mai multe detalii despre relatia lui Santoro cu presa în numarul viitor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper