Santoro: cu doua maini (3)

Un articol de Valentin Protopopescu

Se spune ca nu e obligatoriu sa stii din ce este compusa o masinarie pentru a putea sa o utilizezi cu folos. E musai sa stiu ce ascunde carcasa computerului de birou ca sa pot scrie un text sau ca sa pot trimite un e-mail? Desigur, nu. Doar ca exista exceptii de la aceasta regula de bun-simt. Unele activitati omenesti chiar reclama o profunda cunoastere a tuturor detaliilor implicate – pentru ca performanta sa fie posibila. O buna cunoastere, dublata de o reflectie stransa asupra acesteia. Tenisul face parte din acesta categorie ciudata…
Viata tenismanului Fabrice Santoro nu a fost intotdeauna un regal de placere si bunastare. Copil si apoi junior, acesta a putut sa-si urmeze vocatia, devenita ulterior cariera, doar gratie efortului financiar al tatalui sau, care, prin anii 1980, castiga in jur de noua mii de franci lunar. Daca tinem seama de faptul ca din banii astia se intretineau cei patru membri ai familiei Santoro, mama fiind casnica, vom intelege lesne de ce marsul lui Fabrice catre marea performanta nu a fost tocmai o promenada de week-end. Cu recunostinta, maturul tenisman de azi face o reverenta in fata parintilor: „Ambii mei parinti au facut mari sacrificii ca sa ma intretina, pana ca eu sa ajung sa traiesc din ceea ce castigam din sport. Fara ei, fara sprijinul, ajutorul si implicarea lor, n-as fi fost niciodata in stare sa-mi implinesc visul“ (op. cit, p. 26). De asemenea, pentru deplasarile mai indelungate si in alte spatii decat ale Hexagonului, Battling Fab i-a ramas pururi recunoscator unui generos sponsor personal, Jacques Bianchi, afacerist varez ce subventiona pe marii sportivi ai regiunii. Gratie acestuia, el a putut reveni acasa, in sanul familiei, care ii lipsea imens, ori de cate ori dorul il apasa, impiedicandu-l sa se concentreze asupra pregatirii sau turneelor.
Si pentru ca micul Fab era extrem de talentat, castigand adeseori si batandu-i cam pe toti tovarasii lui de generatie, premiile, inclusiv cele banesti, n-au intarziat sa apara. Bine-crescut si modest, Santoro isi aminteste ca afluxul de bani si promisiunea unei prosperitati rapide nu l-au bulversat, desi nu era altceva decat un pusti provincial aterizat la Paris, educat in lipsuri si penurie. El povesteste cum, peste ani, pe la inceputul carierei sale de profesionist senior, aflandu-se la Milano pentru un turneu demonstrativ la care mai participau Yanick Noah si Henri Leconte, a ramas siderat vazand ca tovarasii sai mai varstnici, primind cadou cate o camasa de matase din partea sponsorului de turneu, au lasat-o in camera de hotel fara ca macar sa o desfaca. El, Santoro, a purtat ani la rand acel articol vestimentar, fiind foarte multumit de dar.
De asemenea, Fabrice a stiut mereu sa-si pastreze modestia si simtul realitatii, apreciind superlativ ceea ce sponsorii, deveniti repere traditionale in economia vietii lui, precum Dunlop, Lacoste si Primagaz, ii ofereau. El s-a imbracat mereu din magazinele acestora, fara sa mai arunce banii pe alte haine. Si nu din zgarcenie! Iata cum descrie aceasta stare de lucruri: „De cate ori, citind menu-ul unui restaurant, nu am exclamat: „O-la-la, dar e scump!“, pentru ca imediat sa-mi raspund: „Bine, dar castigi destul ca sa-ti permiti asta. Cat esti de zgarcit!“ Nu, de fapt nu sunt zgarcit, doar ca n-am uitat niciodata de unde am pornit. N-am pierdut niciodata din vedere adevarata valoare a lucrurilor“ (idem, p. 31).
Dar iata inca alte doua mostre ale unei modestii exemplare, vadind o rara capacitate de a nu pierde masura corecta a lucrurilor – exact contrariul atitudinii obisnuite a sportivilor de succes, care imediat ce-si vad contul bancar alimentat, isi achizitioneaza isteric ba o masina de lux, ba un ceas care costa cat o casa, ba cine stie ce costum de firma sau vreo vila de mai multe milioane de dolari. Consemneaza Santoro: „Veniturile mele erau exorbitante, daca tinem seama de varsta pe care-o aveam atunci. La optsprezece ani am fost in stare sa-mi cumpar un mic apartament vizavi de Roland Garros, care valora cam tot atat cat casa parintilor mei dupa o viata de munca. Cativa ani mai tarziu, am castigat turneul de la Dubai, care se bucura pe-atunci de cel mai consistent premiu financiar din tot circuitul. Mi-amintesc faptul ca am primit un cec care valora pensia tatalui meu pe zece ani!“ (idem, p. 29); si: „Imi amintesc de prima mea masina, o Lada. Aveam optsprezece ani, tocmai imi luasem permisul auto. M-am dus sa-mi ridic masina de undeva, din vestul Parisului. Era o Lada Samara de culoare neagra, una dintre masinile cele mai ieftine de pe piata. De-a lungul timpului am avut mai multe masini, unele scumpe, dar nimic nu se compara cu senzatia de fericire incercata atunci cand mi-am condus automobilul spre Paris, la intoarcere. Eram regele universului“ (idem, p. 30).
Doar ca o asemenea intelepciune, provenita, fara discutie, din educatia primita acasa, nu l-a ajutat pe tanarul Santoro sa devina si altceva decat ceea ce putea fi. Pe scurt: un nou Borg, Sampras ori Federer. Mai mult, aceasta modestie si acest echilibru, excelente in viata privata si in lumea circuitului ATP, l-au impins pana pe punctul dezastrului cat priveste jocul de tenis propriu-zis. Cuminte si silitor, incercand sa-si adapteze stilul noilor exigente datorate vietii de senior si tenisman pro, Fab aproape ca si-a pierdut placerea de a juca. Inventivitatea si exotismul frumoaselor sale lovituri de junior au fost inlocuite cu ceea ce toata lumea practica, mai mult sau mai putin cu succes, in turneele ATP. Iar acest moment nu e deloc unul lipsit de talc. De ce? Pentru ca multi juniori de excelenta calitate, campioni la Wimbledon sau la Roland Garros la categoria lor de varsta, perceputi de toata lumea ca mari sperante, ajung sa se piarda cand se pune probleme trecerii la senioratul profesionist. La noi, Razvan Sabau sau chiar si Andrei Pavel sunt asemenea exemple.
Lucrurile nu au stat diferit nici in ceea ce-l priveste pe Fabrice Santoro. Insa iata un pasaj pilduitor pentru criza profesionala si existentiala cu care s-a luptat vreme de cativa ani buni: „Intrarea mea in lumea pro, acea lume in care nu ti se iarta nimic, a schimbat cursul ideal al lucrurilor de pana atunci. Incercam sa joc la fel ca toti ceilalti, practicand un tenis modern axat esential pe forta. Dar acest tenis imi era complet strain. Pur si simplu m-am indepartat de felul in care jucasem pana atunci. De frica, desigur. Frica de a pierde, de a displacea. Apasat de presiune si de obligatia de a castiga, ma inchistasem intr-un joc defensiv, de pe fundul terenului, purtat in schimburi nesfarsite atat pentru mine, cat si pentru public. Ma-nscrisesem, fara sa o stiu, intr-un cerc vicios. Frica de esec ma impiedica sa castig. Ii dezamageam pe toti cei care imi prezisesera un rol de frunte in tenisul mondial. Este clar ca ma asezasera mai sus decat meritasem.“ (idem, p. 32).
Cercul parea ca se inchisese pentru tenismanul francez. Esecul il pandea dupa colt, sperantele junioratului se dusesera ca un fum, nu mai ramasese decat gustul amar al infrangerii, sentimentul paralizant al neputintei si, peste toate, ingrata neplacere ca nu face ceea ce i-ar corespunde, inghetandu-i gustul pentru tenisul-spectacol. In 1996 pe Fabrice chiar il bantuie gandul retragerii. Cocheteaza chiar, desi pentru putin timp, cu gandul de a intra pe platourile de filmare. Salvarea ii vine de la tatal sau, Marcel Santoro, fostul tehnician militar. Acesta i-a cerut cateva casete video cu meciuri de-ale sale, apoi i-a spus sec: „Trebuie sa continui, dar schimba felul de a juca, inventeaza-ti o alta schema. Maniera de tenis de-acum nu-ti corespunde deloc. Trebuie sa reproduci cu o viteza sporita ceea ce faceai mai incet la juniorat. Fii creativ, joaca dublu, regaseste-ti placerea si amuza-te“ (idem, p. 33).
Iar batrinul Marcel i-a devenit antrenor si mentor fiului sau. L-a invatat pe tanar sa traga justele invataminte din greselile pe care le savarsise pana atunci. Parintele adauga astfel tardiv, peste pedagogia unei vieti igienice moral, si paideia unui alt mod de a vedea tenisul. Battling Fab spune fara inconjur in ce anume a constat aceasta radicala schimbare de Weltanschauung tenisistic: „Eram performant in aparare, dar pentru a-mi regasi cheful de joc, trebuia sa ma orientez catre ofensiva, sa traiesc meciurile in loc sa le indur. Trebuia sa intampin mingea mai repede si sa-mi redescopar lovitura slaisata de dreapta. Si asta chiar daca o asemenea lovitura este considerata ca un element demodat al anilor 1980, o adevarata relicva. Folosirea materialelor moderne si evolutia catre un joc mai in forta lasau de gandit ca slice-ul era o lovitura pe cale de disparitie. Si totusi nu am renuntat niciodata la ea, ba chiar a devenit cea mai importanta arma a mea. Pe urma, slice-ul a revenit la moda, mai cu seama gratie unor campioni ca Roger Federer. Pana si tenisul este victima modei! Folosind reverul liftat si dreapta slaisata, limitam schimbarea prizelor, deci aveam posibilitatea sa intampin foarte devreme mingea, putand sa joc in interiorul terenului si sa-mi folosesc astfel stilul cu doua maini pentru a gasi cele mai potrivite unghiuri de atac. Din acea perioada, n-am mai schimbat aproape niciodata priza pe fundul terenului. Astfel, am o mai buna viziune a jocului atunci cand joc de pe linia de fund, si nu la doi metri in spatele ei. Evantaiul alegerilor cat priveste loviturile posibile este mult mai mare asa“ (idem, pp. 33-34).
Si ca sa conchida pe un ton de gluma in urma acestui veritabil Damasc tenisistic, Fabrice spune ca intre 1989 si 1995 si-a facut studiile in tenis, apoi in 1996 si-a trecut examenul, pentru ca abia in 1997 sa-si inceapa cu-adevarat cariera de tenisman pro (autentica sa meserie, cea de jucator de inalt nivel)! Intelept si rational acest frantuz, nu-i asa?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper