Santoro: cu doua maini (2)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Fabrice Santoro a vazut lumina zilei pe 9 decembrie 1972, in Tahiti, orasul Papeete. Daca ati citit cumva „Povestiri din Marile Sudului“, de Jack London, va veti aminti probabil ca localnicii au practicat, pana pe la sfarsitul veacului al al XIX-lea, nobila arta a canibalismului. La data cand se nastea viitorul tenisman profesionist, bastinasii incetasera demult sa mai fie antropofagi, traind fericiti si ignorand ca un roman, Catalin Avramescu, va scrie peste ani „Filosoful crud. O istorie a canibalismului“ (Humanitas, 2003). Acest metafizician va ajunge sa-l consilieze pe presedintele Basescu intru realizarea unor experimente sociale interesante, ce vizeaza, intre altele, si eliminarea unei intregi categorii de varsta – pensionarii. Dar nu prin antropofagie sau prin recursul la filosofia dreptului natural, ci prin emiterea unor legi aberante, demne de preistoria statului Nebraska, stat extrem de iubit de ganditorul roman. Fireste, tenismanul Fabrice Santoro n-a aflat niciodata aceste detalii, pentru ca a fost un om normal la cap, care si-a vazut de pasiune si cariera – spre deliciul milioanelor sale de fani din intreaga lume.
Insa ce cauta familia lui Fabrice in paradisul natural tahitian, loc mirific, indragit pana la delir si de marele pictor Paul Gauguin? Deloc sensibil la precedentele istorice, parintele lui Fabrice, ceva mai prozaic, a sosit in „teritoriul de peste mare“ al Frantei in cautarea unor oportunitati financiare. Tehnician militar specializat in reparatia si intretinerea portavioanelor nucleare, in 1965 dansul a profitat de oferta guvernului de la Paris, mutandu-se cu arme si bagaje, alaturi de sotie, in exoticul arhipelag. Dupa aparitia baietelului, in Tahiti s-a mai nascut si un alt membru al clanului Santoro, o fetita. Aventura pacifica s-a sfarsit pentru acesti francezi provinciali in 1973, cand maistrul militar Santoro a gasit un angajament in cadrul arsenalului din Toulon, alegandu-si drept resedinta localitatea La Seyne-sur-Mer. In afara amintirilor exotice, Fabrice s-a ales in urma sejurului insular cu un tiki in jurul gatului, adica un pandantiv infatisand o fiinta umana stilizata, acesta fiind un dar de nastere avand scopul de a purta noroc si a oferi protectie. Juniorul Santoro nu s-a despartit niciodata de acel medalion-fetis.
La varsta de sase-sapte ani Fabrice pune pentru prima oara mana pe o racheta de tenis. Asta se intampla in mai 1979, la Toulon. Soarta, sau poate intamplarea, a decis ca priza acelei rachete de adult sa fie una cu ambele maini. Mic si delicat, pustiul nu avea destula forta pentru a ridica racheta folosind un singur brat. De fapt, plictisindu-se de jocul de fotbal, ale carui antrenamente le urma de trei saptamani, micul Santoro si-a vizitat parintele la baza de tenis de peste drum, acolo unde acesta, in timpul liber, se distra antrenandu-i pe copii. Pasind pe terenul de tenis, Fabrice a ramas surprins vazand numeroase rachete de marimi diferite aruncate pe jos. S-a repezit la cea mai mare si grea dintre acestea. Smucind-o cu doua maini, a inceput sa loveasca mingea la zid. O facea cu sete, de parca de aceasta activitatea ad-hoc ar fi depins intregul sau viitor. Din acea clipa s-a nascut nu doar un mare tenisman, ci si un jucator excentric, dotat cu o tehnica exceptionala si mai ales cu un stil cu totul particular: lovirea mingii pe ambele parti cu ambele brate. Daca un antrenor i-ar fi spus in acel moment sa renunte la acest exotism, invitandu-l sa lepede forhandul cu doua maini, probabil ca ar fi facut-o. Dar asa istoria tenisului ar fi pierdut un jucator atipic. O spune peste ani, intelectualizand usor, insusi Battling Fab: „Exista intotdeauna niste gesturi inconstiente primare, de copil, pe care le veti pastra de-a lungul intregii vieti si care vor deveni marca d-voastra cea mai reprezentativa“ (op. cit., p. 16).
Ei bine, atunci si acolo, la clubul USAM de la Toulon a inceput aventura unuia dintre cei mai fascinanti tenismani ai tuturor timpurilor. Batranul Santoro, om cu un tact pedagogic special, nu l-a obligat niciodata pe Fabrice sa faca un lucru impotriva propriei lui vointe. Priza atipica, la doua maini, oricat de caraghioasa si neverosimila ar fi parut multora, l-a ajutat foarte mult pe acela pe care mai tarziu Pete Sampras il va supranumi „Magicianul“. Fabrice a castigat primul sau meci, apoi nenumarate altele, dominandu-si copios adversarii si colegii de varsta. Ba mai mult, prin tehnica sa speciala si gratie imensei pofte de joc, micutul Fab zdrobea la varsta de noua ani jucatori maturi, de treizeci si cinci de ani – si socotea asta un fapt in firea lucrurilor. Desigur, placerea jocului si satisfactia punctelor castigate cu absolut toate loviturile erau colosal de mari, insa era inca departe situatia in care micul Santoro isi va imagina ca va putea face din asta o meserie, daca nu o vocatie convertita in destin.
Cum isi explica maturul Santoro faptul ca, micut fiind, isi simtea conditia ca fiind una particulara? Iata reflectia sa: „Imi vine dificil sa inteleg ce anume, pe cand eram pusti, ma facea special printre toti ceilalti tenismani. De ce s-a intamplat ca eu sa beneficiez de o cariera atat de lunga si de frumoasa, in timp ce nici unul dintre baietii care se antrenau impreuna cu mine la Toulon si, mai tarziu, la INSEP, Paris, nu s-au putut bucura de asa ceva? Daca ma gandesc la toate acestea, daca incerc sa regasesc primele senzatii pe care le-am trait pe un teren de tenis, atunci in minte cele dintai imi vin precizia si gustul pentru joc. Posedam inca de la bun inceput o precizie naturala si imi placea la nebunie sa o perfectionez la infinit. Loveam mingea cu centrul rachetei, fara efort, cu un gest innascut“ (op. cit., p. 17). Ca urmare, voluptatea de a simti cu intensitate mingea, juisanta de a conferi bolidului galben efecte neasteptate si insolite l-au insotit mereu pe Battling Fab, iar faptul ca el a utilizat pana in clipa retragerii stopul si lobul liftat in calitate de lovituri de baza confirma aceasta aplecare cu totul neobisnuita pentru stranietatea jocului la efect. De aici si pana la a afirma ca „ochiul“, privirea, sunt les qualitées maitresses ale tenismanului Santoro n-a fost decat un pas.
Intr-adevar, inca de la inceputurile sale ca jucator, un antrenor cu experienta, precum Emmanuel Planque, spunea ca micul Fabrice „are cel mai acut simt vizual din cate a cunoscut“. Adevar pus intr-o formula spectaculoasa, dar punctual exact. In prezentul discursului, maturul tenisman Santoro confirma aceasta realitate de exceptie: „Este o exagerare, caci in epoca domnul Planque ma simpatiza mult, dar trebuie sa recunosc faptul ca, micut fiind, ghiceam foarte repede, oricum mai rapid decat ceilalti, unde avea sa cada mingea. Astazi, ii stiu mingii traiectoria inca din clipa in care ea paraseste racheta adversarului. Am acces aproape instantaneu la informatii importante: priza a rachetei, pozitia picioarelor, unghiul facut de umeri. Toate aceste elemente se asaza in ordine in mintea mea la fel ca intr-un computer si-mi confera un mic avans temporal astfel incat sa ma pot pozitiona, sa anticipez. Si asta a fost un avantaj crucial pentru unul ca mine, care niciodata n-a beneficiat de prea multa forta“ (op. cit., p.18).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper