Salcamii de acasa

Un articol de CONSTANTIN COROIU


În binecunoscutu-i stil paradoxal, speculativ si confesiv, Octavian Paler observa, într-unul din eseurile sale, ca oriunde am calatori, nu vom gasi acolo unde ajungem decât ceea ce ducem cu noi: amintirile noastre, copilaria, experientele, lecturile, miturile noastre.

Apropo de mituri, obisnuitul, chiar banalul de acasa pot capata, undeva departe de tara, proportii literalmente mitologice, chiar daca este vorba de o mitologie asa-zicând personala, subiectiva. Într-unul din admirabilele sale „Pretexte“, prozatorul Constantin Toiu povesteste: „Un scriitor român, stabilit de cinci decenii în strainatate, ma întreba de Râmnicu Sarat, daca mai e brutaria aia din centru cu doi salcâmi în fata, unde în zori – geamurile arzând de vapaia cuptorului –, se scotea pâinea cea mai buna. Umbla prin jurul Madridului, sa dea de ceva asemanator, gasise ceva într-un loc dar nu se compara! Doi salcâmi?! am zis, prefacându-ma ca scotocesc prin memorie. Sigur! am mintit, exista, domnule, sunt acolo, la locul lor si brutaria, e o brutarie grozava… Sa-i fi zis ca, într-o jumatate de veac totul se schimba, chiar si ideea schimbarii? N-am vrut sa-l dezamagesc; era locul sau sfânt, si el oricum dainuia în memoria sa ca un arhetip“.
Aflându-ma la finele anului 2000 în Elvetia, cineva care îmi era foarte drag, plecat din România de câteva decenii, medic în cantonul Geneva, locuind într-o zona de vis, în La Tour de Peilz, pe malul Lémanului – mi-a depanat ceva ce m-a tulburat profund din povestea vietii lui. Era copil, avea vreo 12-13 ani si ramasese împreuna cu un var al lui în grija bunicii, si ea, la rându-i, singura si fara ajutor. Parintii – o familie cândva avuta – fusesera închisi pe motive politice (era cumplitul, „obsedantul deceniu“ stalinist) si expropriati. La un moment dat baiatului nu-i mai ramasesera de vândut din casa – pentru a-si cumpara o bucatica de pâine – decât linguritele de argint, mostenite din generatie în generatie. Tocmai linguritele, la care tinea foarte mult si nu s-ar fi despartit de ele pentru nimic în lume. Nevoia, însa, l-a împins s-o faca si pe asta. Nu s-a îndurat sa le vânda pe toate dintr-o data. Când ajungea la ananghie, mergea în Piata Obor si vindea doua lingurite, pâna a epuizat întreaga marfa. Avea destui cumparatori. O patura de parveniti, ca si cea de astazi, totusi nu atât de hrapareata si de perversa ca aceasta, foarte preocupata de a-si acoperi vidul absolut, era interesata de asemenea obiecte oarecum de lux, în dorinta de a fi identificata social ca – nu-i asa? – noua aristocratie. Ajuns apoi, dupa multe avataruri si umilinte – caci dosarul îi era „catastrofal“ – medic si intelectual rasat, a reusit sa plece în Elvetia, unde a facut o cariera stralucita. A calatorit, de cele mai multe ori în interes profesional, stiintific, pe toate meridianele. De peste tot, pe unde l-au purtat avioanele si trenurile, a cumparat lingurite de argint. Un arhetip ce dainuia în memoria sa! Adunase si detinea acum vreo câteva sute, nu putine cu monograme (cine stie ale cui or fi fost?!) care – alaturi de o impresionanta biblioteca, de o inestimabila colectie de tablouri, icoane pe lemn si de o alta de evantaie – constituia cea mai pretioasa avere a sa.
Folosesc verbul la trecut, fiindca o boala necrutatoare l-a rapus prematur, în urma cu aproape sapte ani.
Copilul traumatizat de odinioara, care vindea linguritele-mostenire de familie în Oborul din Bucuresti, pentru a putea supravietui, în sensul cel mai propriu al cuvântului, va fi simtit ca si-a luat astfel revansa – o revansa mica si nevinovata – asupra unei istorii care-si iesise din matca, strivind, nepasatoare de oameni, cum zicea Marin Preda, sub buldozerul ei, destine, suflete, valori, vieti, amintiri. O rascumparare simbolica a unei copilarii maculate, ratate, petrecuta cândva într-o tara, a lui, pe care n-a încetat s-o iubeasca, iar dupa 1990, s-o sprijine dupa puterile sale, cu o pilduitoare discretie. O tara, a sa, la care, îmi marturisea, s-a gândit tot timpul cu duioasa amaraciune (fara sa o huleasca vreodata si sa dea lectii de morala, precum au facut-o atâtia netrebnici de-a lungul unei jumatati de veac), dar si cu responsabilitate. Daca ai fi vrut sa-l superi, n-aveai decât sa-i multumesti pentru generozitatea si gravitatea cu care întelegea sa întretina relatiile cu patria de origine. El credea ca tot ceea ce face este atât de firesc, încât pâna si un simplu si sincer „multumesc“ i se parea nelalocul lui.
În primii 13 ani de dupa 1990 venea des la Bucuresti si la Iasi. În capitala Moldovei si-a regasit în vara anului 2000 mormintele bunicilor si strabunicilor. A întemeiat aici, cu sponsorizari obtinute de la prietenii sai din Occident si în colaborare cu Mitropolia Moldovei si Bucovinei, modernul Centru de diagnostic si tratament „Providenta“, precum si un cabinet medical, „Sf. Petru si Pavel“, situat pe Bulevardul Stefan cel Mare. Alt cabinet, înzestrat cu aparatura performanta, a ctitorit la Manastirea Agapia.
Un personaj de roman, un model într-o epoca de mare criza a modelelor. As fi fost curios sa stiu daca l-a tentat vreodata, când a venit în tara, la Bucuresti, sa mearga în Obor, acolo unde cu aproape patru decenii si jumatate în urma vânduse tot ce se putea vinde din casa, inclusiv linguritele de argint, pentru a nu muri de foame. Nu l-am întrebat. N-am îndraznit. Dar parca îmi vine sa cred ca nu a dorit sa se duca. Poate ca se temea de emotia reîntâlnirii cu copilaria sa zbuciumata. Desi era un om puternic si un luptator. Se multumea sa-si contemple colectia de lingurite si sa-si evoce uneori copilaria si tineretea, împreuna cu mama sa, nonagenara, cu prietenii, cu rudele. Mama sa, pe care am cunoscut-o, era un veritabil personaj de mare roman. În anii stalinismului fusese condamnata la moarte si apoi la temnita grea. Ca si fiul îsi rememora viata fara încrâncenare, fara lamentari si patetisme. Parca ar fi fost vorba de viata altcuiva.
Nu sunt atât de naiv sa-mi imaginez ca într-o lume în care totul se vinde si se cumpara, inclusiv sufletul, în care totul se masoara în bani, în profit, sunt multi cei care, plecati si stabiliti departe de tara, au memoria bântuita de arhetipuri precum acel scriitor – caci, sa nu uitam, de un scriitor era vorba – pe care Constantin Toiu l-a întâlnit în Spania dupa o jumatate de secol de când plecase din România si nu mai putuse reveni niciodata aici, nici macar ca turist. Dar îmi place sa cred ca un salcâm, un cires, un nuc, o brutarie, o straduta, un mormânt de pe un deal de sat ori de pe o colina a Iasului pot fi repere ce revin mereu pe ecranul memoriei, repovestindu-ne radacinile, copilaria, tara, oriunde ne-am afla.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper