România ajunsă la bun sfârşit

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Saptamâna trecuta s-a discutat mult, dar nu cât ar fi fost necesar, si despre cenzura, unul dintre pilonii de baza ai oricarei  dictaturi. De altminteri, era si vremea, caci, dintre câstigurile dobândite de Revolutie, doar libertatea presei a mai ramas oarecum neatinsa, si ea nu rimeaza  cu mizeria morala si materiala, cu umilintele de tot felul la care ne-au supus, nu atât criza, cât ignoranta si nerusinarea celor ce ne conduc. Sigur, pâna si cei pentru care s-a produs proiectul de lege vizând combaterea „otravei informationale“ au fost obligati sa-l dezavueze, dar asta nu inseamna absolut nimic. Bascalia nationala si-a facut numarul, stim ca autorul proiectului s-a mai ocupat si de posibila vânzare a Casei Poporului, mai are inca o idee juridica referitoare la statutul curvelor etc., asa ca proiectul privind cenzura presei ar putea sa reapara sub un alt nume sau, de ce nu, chiar sa treaca la vot daca mai au ceva de obtinut partenerii principali ai coalitiei. Si au. Ungurii au invatat repede ca, pe Dâmbovita, prostia trebuie sanctionata imediat. Iar  voturile din Parlament sunt mai scumpe decât demnitatea nationala, viitorul si alte asemenea nimicuri ce nu pot fi evaluate imediat, in bani. Se stie ca orice cancer, incepe de la o singura celula bolnava.

Din nefericire dat fiind ca noi am ajuns in stadiul metastazelor generalizate, era imposibil sa nu apara o asemenea idee. Cum sa lasi România chiar pe mâna destabilizatorilor, a celor ce otravesc atmosfera? Se subintelege ca otrava de la Rosia Montana e o alta poveste, ea poate fi evaluata in banii câstigati acum, pe nimic. Este treaba generatiilor viitoare sa se descurce cum vor sti.  Daca, prin absurd, va fi sa se intâmple vreo alunecare de teren, un sabotaj, niste inundatii masive, un cutremur etc., cianurile din pânza freatica vor ucide, cu prioritate, mai ales moti si unguri. Dar asta n-are nici o importanta din moment ce motul principal se afla la Bucuresti, unde reduce, cu nesimtirea-i caracteristica, salarii, pensii, locuri de munca si, urmând experienta P.C.R., numeste in posturi de conducere numai activisti ai propriului sau partid. Astfel ca, nu mai e mult pâna când România va fi dusa la… bun sfârsit! Se insala cei ce cred ca cianura ar fi mai eficienta decât actualul guvern. Primii sacrificati sunt, fireste, pensionarii. Acestia nu mai pot pleca din tara, nu mai au pe ce sa-si cumpere medicamente,  hrana si nici nu vor reusi sa faca fata iernii daca aceasta va fi grea. La noi, cei care-i omoara nu se numesc, asa cum ar trebui, criminali, ci oameni politici. Vina o poarta, se spune, criza si nu un guvern selectat dintre cei mai incompetenti activisti din tara. Vorbind despre ei, o distinsa doamna senator ne anunta la un post de televiziune ca, in România, mama prostilor este mereu gravida, de parca cineva s-ar mai indoi de asta! Adevarul este ca  nu ai cum sa te astepti la altceva din moment ce statul cheltuieste cel mai putin pentru scoala. Reducerile de orice fel incep tot cu scoala. Caci, a spus-o cea mai autorizata voce a patriei, „ „scoala româneasca produce tâmpiti“. Ce a produs pâna acum o stiu mai ales strainii, altfel, multumiti de cei ce au fost fugariti din România, iar despre ce a mai ramas pe la noi este la indemâna oricui sa  se pronunte.  Transilvania, de exemplu, produce din ce in ce mai multi unguri. In sfârsit, o productie in crestere! Vreau sa spun ca numerosi elevi români, deocamdata din localitatile de frontiera, prefera sa studieze in Ungaria, unde au conditii exceptionale. La noi, se urmareste cu insistenta „eficientizarea actului de invatamânt“, ceea ce, in traducere, inseamna desfiintarea a numeroase scoli sau studiul in cladiri precare, nedotate, in care igiena este o mare necunoscuta. Ar mai urma, in viziunea actualului ministru, „inchirierea sau instrainarea unor baze sportive scolare“. Despre abandonul scolar nu mai are rost sa vorbim. In aceeasi ordine de idei, oricine poate sa observe ca din Ungaria se aprovizioneaza  din ce in ce mai multi români si tot la medicii unguri sau austrieci apeleaza la nevoie bolnavii, intrucât medicii români lucreaza in conditii mai dificile decât  in vremea razboiului. Politica sanitara a statului aminteste de Evul Mediu. Ai hipertensiune? Treci pe paducel! Nu este o gluma tâmpita, ci indemnul uneia dintre luminile actualei puteri. Plus ca vrajitoarele fiind la moda, iar prestatiile lor ramânând scutite de impozit, mai avem inca un semn bun pentru viitorul civilizatiei noastre.
Oricum, absenta psihiatrilor este, in acest moment al istoriei,  resimtita dureros.Tara a devenit un rai al psihopatilor si al idiotilor. Seamana sau chiar copiaza  un experiment antipsihiastric esuat de prin anii ‘60, un antispital, un fel de Kingsley Hall, unde medicii si nebunii traiau in aceeasi comunitate. Abandonând diagnosticele,  tratamentele, „eliberându-i pe bolnavi de medic“ si  urmând indemnurile lui Cooper, Esterson si Laing, antipsihiatrii au incercat sa depaseasca frontiera care separa medicul de pacient si sanatatea de  nebunie. Experimentele de acest fel din Anglia, Franta si Italia au esuat in cele din urma, dar daca clasicii pomeniti ar mai fi in viata, s-ar convinge ca teoria lor are si succese intârziate. La noi, intreaga tara tinde sa devina un mare azil, un asezamânt antipsihiatric reusit. Toti nebuni, toti psihiatri sau nici nebuni, nici psihiatri. Oricum, de terapie  se ocupa procurorii sau sefii de banda. O cenzura adevarata ar scuti patria de asemenea discutii. Caci cenzura trebuie sa ascunda realitatea, sa creeze prin vorbe ceea ce reusise odinioara  feldmaresalul Grigori Potemkin, amantul Ecaterinei a ll-a, adica „satele lui Potemkin“, fatadele pe care  i le arata tarinei, in spatele carora nu se afla decât o cumplita mizerie. Cu ajutorul cenzurii se pot tainui,  pentru o vreme, esecurile stapânirii, faptele reprobabile, hotiile, minciunile si agresiunile morale asupra celor ce au curajul sa spuna adevarul cu orice risc. Pe dictatori ii enerveaza presa si nu ceea ce provoaca reactiile acesteia. In acelasi timp, cenzura este semnul fricii dictatorului si victoria lichelelor care-l servesc in felul lor, incercând sa faca exact ce isi inchipuie ele ca i-ar placea, sa-i asigure lui, dar mai ales lor, linistea si siguranta necesara pentru a fura si a ramâne in functie. Caci nu numai dictatorii, ci si politicienii prosti au sentimentul vesniciei. De la imparatul chinez care a avut nu numai ideea construirii Marelui Zid, ci si a arderii tuturor textelor scrise inaintea venirii sale la domnie, si pâna la dictaturile est-europene si sud-americane, cenzorii si-au facut datoria, însã înotdeauna au invins  cartile si adevarul. Pâna la urma, cum s-a intâmplat la Târgoviste, dictatorul plateste si nu lichelele care se ascund in umbra lui, dar nu numai pentru a-si duce la indeplinire proiectele personale, ci si pentru a-i cunoaste faptele ca, la o adica, sa aiba cu ce sa le iasa in intâmpinare, „ce sa vânda“ celor ce ii vor urma. Oricum, nu am nici o indoiala  ca, din moment ce a intrat in discutie si daca cei ce ne conduc astazi vor  mai avea timp, sub o forma sau alta cenzura va fi impusa. In ceea ce ma priveste, timp de treizeci de ani, am cunoscut cenzura  cea mai brutala cu putinta sub toate pseudonimele ei – de la Directia Presei la Serviciul de Sinteza si pâna la Biroul Doi al Elenei Ceausescu, trecând prin Consiliul Culturii, care, in anii când vicepresedinte era dl Mihai Dulea, era de o vigilenta incredibila. Imi amintesc ca, intr-o iarna cumplita, in care circulatia masinilor a fost interzisa, unul din numerosii câini vagabonzi care pazeau Casa Scânteii l-a muscat chiar pe Dulea! Titus Popovici, i-a dedicat un lung poem care a circulat din mâna in mâna: „Oda câinelui care l-a muscat pe Dulea“. De fapt, câinele simtise raul si, in consecinta, facuse ceea ce n-au avut curaj scriitorii si intelectualii tarii din acel moment.  Din pacate, la noi, doar câinii isi fac cu consecventa datoria.  Pentru cei mai multi, cenzura a fost un pretext, ba chiar o mana cereasca pentru a-si ascunde in spatele ei lasitatea, mediocritatea si lenea. In acei ani, cartile „cu probleme“ trebuiau sa fie supervizate si de  unii membri importanti ai Biroului Politic al P.C.R., ca sa nu mai vorbesc de Securitate, care-si lua spalturile direct din  tipografie sau de la autor, de pe masa, când acesta lipsea din localitate.  Numeroase pagini dintr-un roman de-al meu, „Fetele tacerii“, au fost fotografiate caci, pentru linistea patriei, niciodata nu s-au facut economii. A venit insa un moment când  cenzura a fost desfiintata de catre Ceausescu. Si marea nebunie abia de atunci incolo a inceput: se cenzura cu brutalitate de jos, din redactii, si pâna catre culmile puterii; toti cei aflati pe traseul editãrii unei carti sau a unor articole de revista „presupuneau“ ce i-ar placea si ce nu i-ar placea gânditorului suprem. Si, drept urmare, unde nu existau reguli si legi, prudenta crestea, caci toti stiau ca pot plati cu postul orice posibila eroare. De aceea, ma tem ca mizerabilul proiect „gândit“ de grupul de parlamentari pedele,  nu a stârnit ecoul meritat, ci a fost intâmpinat cu bascalia traditionala care ne-a adus unde suntem astazi. Pâna la urma, la noi, nu legea are importanta, cum nu are, pentru cei mai multi,  nici chiar Constitutia, ci licheaua potrivita pusa la locul potrivit. Si recolta de lichele depaseste orice imaginatie, mai ales in contextul actual, când experienta arata ca asemenea proiecte sunt repuse in circulatie intr-o alta haina verbala. La nici o tentativa de acest fel nu se renunta. Impozitarea pensiilor a purtat, la inceput, alt nume, si ea, sunt convins, nu va intârzia. Mai ales ca se vorbeste tot mai mult de „reformarea“ si de „modernizarea“societatii. Iar succesele de pâna acum ale guvernului, in aceasta privinta, au ingrozit tara. Inca nu stim daca acestea au fost prevazute de vreunul din cele noua puncte ale programului de modernizare a României, dezvaluit zilele acestea la Directia de Cercetari Penale a Capitalei. Prin urmare, la ce te mai poti astepta in viitor, când guvernul nu a gresit fãcând, macar din intâmplare, si  ceva bun? Si-apoi, de ce sa ai incredere in institutiile statului, cum  ni se cere mereu, când, practic, statul nu mai exista? Pâna si politia a ajuns sa respecte o zicere din  vremea  „Regretatului Odios“: „Oricât de putin m-ar plati, eu pot lucra si mai putin!“ Politistii si-au propus sa presteze pe potriva remuneratiei. Primesc doar 75 la suta din salariu, deci vor lucra tot 75 la suta din timp! Aceasta decizie spune foarte mult. Si ar mai fi un semn incurajator: aplaudacii prezidentiali au dat in melancolie, ba unii chiar si in panica. Desi nu vor avea prea mult de suferit, caci plutonul fruntas s-a regrupat, suferinta lor e un semn ca toate au un sfârsit, chiar si piesa care ne lasa demult impresia ca ne-am afla „in interiorul unui creier care se delabreaza“, cum a spus un critic despre o piesa a lui Ionesco.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper