Reflectii asupra politicii practice (I)

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

„Cei iubiti de zei mor tineri“
Heraclit

Mica nota introductiva
Lasând la o parte faptul ca progresul tehnic cu siguranta schimba modalitatile de informare si posibilitatile de manipulare a indivizilor, trebuie acceptata evidenta ca a ramas totusi ceva neschimbat în câmpul politicii: anume determinarea raportului fondator prieten/ dusman – perfect si tardiv pus pe tapet de Carl Schmitt, în „Teologia politica“, I si II. Iar recitind deunazi câteva pasaje din „Confesiunile“ Sfântului Augustin, am dat peste urmatorul pasaj, din cartea a IV-a, cap. IV, pe care nu ma pot abtine sa nu-l citez integral:
„Fara justitie, cu ce s-ar deosebi regatele de cetele de briganzi? Caci ce altceva e o banda de jefuitori daca nu un mic regat? O adunare de oameni careia îi cere ascultare un cap, sau un pact social recunoscut, în care cutare legi vegheaza împarteala prazii. Iar daca o asemenea ceata ticaloasa, adunându-si tot mai multi netrebnici, creste pâna la a ocupa o tara, a dobândi posturi importante, a cuceri orase si a supune popoare, negresit îsi va lua si titlul de regat, care nu-i va stinge setea de averi, dar îl va pune la adapost de orice pedeapsa.
Bun si drept raspuns i-a dat lui Alexandru cel Mare un pirat cazut în mâinile sale sv. Cicero, «De republica», III, 14t: «Cu ce drept spurci tu fata marii?», l-a întreabat maritul rege. «Dar tu – cu ce drept spurci fata pamântului? i-a raspuns cu îndrazneala piratul. Fiindca eu am doar o biata corabie mi se zice pirat – iara tu, daca ai o ditamai flota – te numesti cuceritor»“…
Un fapt divers
În seara zilei de miercuri 28 iulie 2010, postul de televiziune franco-german Arte a difuzat un film-reportaj asupra stralucitei cariere de administrator si de om de stat a lui Robert McNamara (1). O veritabila lectie de politica tinuta de unul dintre cei mai importanti oameni politici nord-americani (decedat în 2009), prin care se subliniaza – o data în plus, daca mai era nevoie – ca politica internationala se bazeaza pe legea celui mai puternic, enuntata si cosmetizata astfel încât sa poata fi transformata în drept international, drept al cetatenilor (jus europaeus), drept al popoarelor, drepturile omului, drept umanitar etc.
Filmul începe cu amintirile sale din Al Doilea Razboi Mondial, în fapt, cu debuturile carierei sale de manager militar, în postura de analist al luptelor aeriene de pe frontul Pacificului unde, sub ordinele generalului de aviatie Curtis LeMay, McNamara a fost unul dintre initiatorii operatiunilor de bombardament strategic – e vorba de lansarea masiva, în 1945, a bombelor incendiare asupra arhipelagului nipon (soldata cu 100 000 de morti, într-o singura noapte, la Tokyo, mai bine de 67 dintre orasele importante fiind distruse în proportie de 60-80%) (2). Nivelul pierderilor umane fiind dincolo de orice asteptare, acest bombardament a oferit conducatorilor americani perspectiva folosirii armei atomice, recent pusa la punct, asupra unor orase mai putin populate. Importanta mi s-a parut însa îndeosebi o remarca a generalului LeMay, dintr-un interviu acordat dupa razboi, în 1946, care evidentia, o data în plus, sempiterna si insolubila problema a moralei, a politicii si a corelatului sau, razboiul (fiindca razboiul, dupa Clausewitz, nu e decât politica înfaptuita cu alte mijloace); o problema la fel de veche ca inventarea de catre greci a Cetatii ca sfera politica si a omului de cuget si actiune ca zoon politikon – Tucidide, Aristotel si tragicii greci îi dibuisera de mult dedesubturile…
Chestionat asadar asupra dimensiunii morale incumbate de planificarea bombardamentelor strategice pe care le organizase (altaturi de McNamara), generalul a raspuns sintetic (laconic, asa cum sublinia comentatorul filmului!): într-un conflict de o asemenea anvergura, trebuie întotdeauna sa ai în vedere relatia dintre obiective si operatiunile militare necesitate (3). Cu toate acestea, si aici e articulatia esentiala a discursului sau, el a admis public (iar McNamara, în calitate de consilier direct, l-a confirmat si în ceea ce-l priveste) ca, daca SUA ar fi pierdut razboiul, ei toti ar fi fost condamnati pentru crime de razboi. Însa acest gen de remarci nu sunt niciodata preluate de oficinele care fac caz de drepturile omului (si de guvernele care le întretin) fiindca exprima clar si fara parapon un adagiu binecunoscut si pus în pagina de Jean de La Fontaine în fabula „Lupul si mielul“ – uitat se pare de politologi si de comentatorii dintotdeauna pusi în slujba puterii: „La raison du plus fort est toujours la meilleure“.
Tucidide, Augustin, La Fontaine, carora le pot fi de buna seama adaugati marele Machiavelli (v. unirea dintre Fortuna si Virtu pentru a impune si a perpetua puterea Principelui), Hobbes, Clausewitz si, mai aproape de noi, Carl Schmitt – toti au portretizat politicul cu un simt acut si realist al raporturile de forta. Racanii americani (ori adversarii lor japonezi) n-au fost nici ei decât actorii tardivi ai artei unui razboi fara mila si principii, reactualizat în vremurile moderne gratie redutabilelor metode oferite de descoperirile stiintifice (balistice, chimice, fizice, electronice) si de aplicatiile lor în tehnica de lupta. Nu trebuie sa ne limitam însa la asemenea rememorari factuale, fiindca remarca generalului LeMay deschide perspectivele unei reflectii mult mai profunde privind natura omului social si sugereaza revizuirea nu doar a procesului de la Nürnberg (unde condamnarile pentru crime împotriva umanitatii n-au avut la baza decât niste crime de razboi mai radicale), dar a tuturor celorlalte tribunale aflate sub egida Occidentului si mai ales a SUA, subliniind cu aceasta ocazie ca soldatii acestora, datorita puterii militare a SUA, sunt cvasi-impunibili, cu exceptia câtorva tapi ispasitori scosi la înaintare pentru a face uitat esentialul.
Vezi tribunalele de la Haga si cazurile Rwanda, Liberia, Sierra Leone, Sudan: niciodata marile puteri politice si economice – care se afla adesea la originea actiunilor criminale comise de armatele statelor mici asupra civililor lor – nu au reprezentanti în boxa acuzatilor (4). Niciun tribunal international n-a condamnat crimele comise în razboiul din Algeria sau din Vietnam! Caci e lucru stiut: ofiterii ar spune mereu ca au actionat ascultând de ordinele legale ale superiorilor, care, la rândul lor, ascultau de cele ale puterii politice, care, la rândul sau, ar fi invocat legitimitatea actiunilor si a ordinelor date. Uitam de obicei sa ne amintim ca, si în cazul Germaniei naziste, puterea hitlerista putea fara probleme sa se pretinda legala si legitima, de vreme ce ajunsese la cârma în urma unor alegeri perfect legale, iar nu – sa zicem – în urma unei lovituri de stat. Acelasi lucru se poate spune despre toate natiunile organizate sub diversele forme ale democratiei reprezentative de masa, intrând aici tarile fasciste sau cele numite pâna deunazi „democratii populare“.
Astazi, ne tot ajung la urechi stiri despre „ispravile“ trupelor americane din Irak si din Afganistan – dar pe înaltii responsabili acuzati de a fi dat ordinele criminale i-a vazut cineva la fata? Dar generalul Massu, a fost el oare condamnat pentru a fi ordonat generalizarea torturii în timpul razboiului din Algeria?… Doar câtiva amarâti de subordonati au platit pentru aplicarea ordinelor nescrise sau ale sugestiilor ferme ale superiorilor lor – cum s-a întâmplat de pilda în cazul masacrului de la My Lai, din Vietnam.

Dar sa revenim la McNamara. Pâna în 1968, a fost responsabil strategic pentru cel de-al doilea razboi din Vietnam, în calitate de Secretar al Apararii Statelor Unite, în timpul administratiilor Kennedy si Johnson. si cu aceasta ocazie, McNamara a initiat, dupa înscenarea numita „incidentul din Golful Tonkin“, trimiterea masiva a puscasilor marini în zona si folosirea intensiva a bombardamentelor strategice împotriva populatiei civile din Vietnamul de Nord, pâna în Cambodgia si Laos, în scopul de a slabi puterea si prestigiul regimului din Vietnamul de Nord si de a taia caile de comunicatie cu combatantii din Sud (FLN – „Frontul Eliberarii Nationale“).
În timpul acestor bombardamente, au fost deversate aproape de zece ori mai multe bombe (explozive si incendiare) decât cele aruncate de Aliati asupra Germaniei în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial si, last but not least, pe lânga ele, a fost folosit celebrul agent chimic Yellow Rain, al carui efect de malformatii asupra nou-nascutilor e vizibil si astazi, la patruzeci de ani dupa încetarea razboiului! Pentru folosirea acestui agent chimic, cu efecte atât de persistente în timp, asupra unei populatii civile, responsabilii politici si militari ai SUA, presedintele în functie, apoi Secretarul Apararii si Seful de Stat Major al corpului expeditionar (generalul Westmoreland) ar fi putut fi pusi sub acuzare si condamnati nu numai pentru crime de razboi – dar pentru crime împotriva umanitatii!
Dupa patru ani de razboi, McNamara a constatat ca e nevoie de tot mai multe trupe la sol (uitând, pare-se, ca o tara nu se ocupa cu aviatia – cu aviatia nu faci decât s-o distrugi), si corelativ, ca pierderile de soldati americani pe teren sunt din ce în ce mai însemnate, iar beneficiile majore întârzie sa se arate. Dupa înca doi ani, McNamara s-a convins de inutilitatea acestui razboi – dar nu din pricini umaniste, ci fiindca interesele americane nu fusesera deloc servite – cu exceptia bombardarii digurilor de pe Fluviul Rosu si a doua orase importante din nord, Hanoi si Haipfong – si nici n-ar fi putut fi satisfãcute de altfel, deoarece ar fi constituit un casus belli cu URSS. McNamara a intrat astfel în conflict cu presedintele L. B. Johnson, care l-a demis… pentru a-i oferi prestigioasa functie de director general al FMI. Frapant este însa faptul ca, devenit un fel de „critic“ al impasului în care se gasea politica americana din Vietnam, McNamara nu si-a prezentat totusi demisia, într-un act public de protest prin care sa arate blocajul Statelor Unite în fata unui inamic determinat, foarte curajos si cu o putere de a îndura incomprehensibila pentru responsabilii americani…
Mai rau decât atât, americanii l-au acuzat de grave erori strategice: de a nu fi apreciat just capacitatea conducerii politice nord-vietnameze de a-si mobiliza populatia; de faptul ca nu a anticipat extrema fermitate a rezistentei clandestine din Sud (FLN) în lupta împotriva ocuparii tarii si, în fine, de incapacitatea de a trage învataminte din razboiul precedent, dus de francezi, si din înfrângerea lor rusinoasa întâmplata în mai 1954, la Dien Bien Phu… Din punctul meu de vedere, atitudinea incriminata a lui McNamara nu poate fi pusa pe seama unei erori de calcul tactic sau a prostiei de moment; ea trebuie legata însa de ceea ce Mao numea „eroare strategica bazata pe dispretuirea absoluta a adversarului“, respectiv a acestor oameni mici, galbeni si slabi din fire – capabili totusi sa suporte marsuri interminabile prin jungla, tragând dupa ei biciclete cocosate de arme si munitii si multumindu-se cu un bol de orez pe zi.
Or, spre deosebire de amerindienii masacrati ca niste animale duse la abator, micutii asiatici (cu ajutorul URSS-ului, desigur) au reusit sa îngenuncheze aroganta Occidentului. Dispretul fata de ei având o singura sursa: morga occidentalilor, rasismul lor metafizic, pe care niciun ONG filantropic si nicio lege politic corecta n-a schimbat-o si nici n-o va putea schimba vreodata, în ciuda tiradelor înaltate de histrionii politici si mediatico-universitari. Acest rasism tine de esenta însasi a posibilitatii mondializarii, care e destinul Occidentului, nu numai ca unicul sau mod-de-a-fi în lume, dar ca lume în sine, pregatita si prefabricata în spiritul monoteismului universal – sursa a acestei esente intolerante fata de diferenta pritocite înainte chiar de epoca inaugurala a lui Columb si a primilor conchistadori…

Din acest punct de vedere, neoconservatorii români chiar n-ar trebui sa aiba nimic de reprosat comunismului, vazut ca o „caricatura laicizata a crestinismului“, de vreme ce intoleranta, refuzul alteritatii – de care au dat dovada pe parcursul experientei politice reale si care au dus câteodata pâna la ucideri în masa –, provin dintr-o radacina mult mai veche, din postularea unui adevar transcendental divin, unic, metafizic si deci a-istoric, care a facut din Occidentul crestin (si filosofic) singurul detinator al Binelui, Frumosului si Adevarului! În calitate de speranta mântuitoare si de sfârsit al necesitatii, comunismul n-are nimic diabolic; în maniera sa imanenta si transcendenta, el a urmat – pe fondul crizei modernitatii, de la sfârsitul secolului al XIX-lea si de la începutul celui de-al XX-lea – dinamica crestina. Acesti neoconservatori însa, acesti semi-analfabeti ar face mai bine ca, înainte de a mai scoate vreun cuvintel, sa reciteasca atent magistrala lucrare a lui Berdiaev „Originea si sensul comunismului rus“. Astazi, daca ne putem exprima astfel, caderea comunismului înaintea capitalismului de tipul al treilea reprezinta o ultima moarte a lui Dumnezeu, adica cea din urma moarte a unei valori de uz imediat si simbolic, în favoarea triumfului absolut al valorii de schimb, în manifestarea sa generala – banul.

Doua lucruri mi-au atras asadar atentia cu ocazia acestui remarcabil documentar, care ar trebui proiectat în fata tuturor studentilor de la stiinte politice, sociologie si filosofie politica. Primul dintre ele – deja evidentiat fara rezerve mai sus – confirma ca legea celui mai tare este cea care determina si impune principiile Dreptului, putând, în ultima instanta, sa-l modifice în functie de interese si de raporturile de forta existente; cu atât mai mult asadar, dupa Primul Razboi Mondial, punerea în practica a „dreptului popoarelor“ si a corelatului sau, sfârsitul lui jus publicum europaeum (ceea ce vechea traditie numea „dreptul gintilor“), i-a determinat pe învingatori sa trateze faptele de razboi ale învinsilor drept activitati criminale. Aceasta criminalizare a dreptului razboiului contesta oricarui stat modern învins legalitatea puterii suverane a violentei, pe care si-o apropriase anterior interzicând indivizilor dreptul de a-si face singuri justitie si dreptul de a ucide (prin interdictia duelului, a razboaielor între domeniile dependente de acelasi suveran, a vendetelor).
Astfel, criminalizând razboiul – devenit, dupa Schmitt, ceva mai mult decât un razboi între state – respectiv un razboi civil mondial, între state-societati plasate într-o situatie de „asimetrie imperiala“ (Welts Burgerkrieg), învingatorii de la 1918 si apoi cei din 1945 au introdus stigmatul crimei în relatiile internationale, punându-se în schimb ei însisi la adapost de orice acuzatie, îndaratul unui plan „moral“ care chipurile le-a dirijat actiunile. Pe scurt, cum zice proverbul latin: „Vae victis“ (5). Nimic nu s-a schimbat de secole în ceea ce priveste morala si politica, dilema Antigonei pastrându-si cruda actualitate! Aceste piruete etico-legale au permis, între altele, înfierarea germanilor în cazul crimelor de la Katyn – ordonate în fapt de conducerea sovietica pentru eliminarea ofiterilor polonezi anticomunisti si anti-rusi; au permis trecerea sub tacere a deciziei sovieticilor de a lasa mâna libera trupelor germane în exterminarea rezistentei din Varsovia, în 1944, în vreme ce trupele sovietice tocmai campasera în fata orasului; au permis, de asemenea, plasarea judecatorilor sovietici, alaturi de responsabilii de bombardamentele asupra Dresdei (totalmente inutile din punct de vedere militar), în fruntea tribunalului de la Nürnberg.
Or, generalul LeMay si adjunctul sau, locotenent-colonelul McNamara nu spuneau nimic altceva în 1946, atunci când afirmau ca obiectivele si specificitatea razboiului cu Japonia presupuneau metode de teroare gigantice pentru a slabi simultan capacitatea de productie industriala, rezistenta militara si moralul civililor japonezi. Conform acestor doi responsabili ai frontului, sfârsitul razboiului necesita decizii unde morala n-avea ce cauta. Doar mijloacele adecvate scopului si rezultatelor dorite – adica victorie totala într-un razboi total – garantau justetea sau eroarea de judecata. Astfel, dupa potopul de napalm aruncat asupra celor mai importante orase japoneze, au convins puterea politica sa suplimenteze bombardamentele strategice incendiare prin bombardamentele strategice atomice de la Hiroshima si Nagasaki, în vreme ce Japonia deja îsi negocia conditiile de capitulare. Nu doar ca „legea celui mai puternic e întotdeauna mai buna“, dar „la razboi, ca la razboi“, fiindca „scopul scuza mijloacele“. (Va urma)
Paris, august 2010

Traducere din franceza
de Teodora Dumitru

Note:
(1) „The Fog of the War“, documentarul lui Errol Morris, din 2003 (Oscar pentru cel mai bun documentar în 2004), prezinta un interviu si documente privind viata Secretarului de Stat din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, al Razboiului Rece si în special din vremea razboiului din Vietnam.

(2) Bombardamentul asupra orasului Tokyo, din noaptea de 9 spre 10 martie 1945, pus în opera cu concursul a 334 de bombardiere B-29, care au actionat în valuri, a fost de o amploare fara precedent. Bombele cu napalm au provocat un incendiu care a distrus o treime din oras, fiindca uzinele de armament erau plasate în mijlocului locuintelor construite din lemn. Câteva cartiere si palatul imperial au scapat în urma acestui bombardament major, soldat cu 100 000 de morti – mai multe victime civile decât cele cauzate de ulterioarele bombardamente atomice (Wikipedia).

(3) La fel de important i se va fi parut si generalului Sherman, în timpul Razboiului de Secesiune, la 2 septembrie 1864, sa arda din temelii orasul Atlanta, în ciuda miilor de civili si de raniti adapostiti acolo. Situatia s-a repetat la Dresda, în cursul a trei atacuri, din 13 si 15 februarie 1945, când orasul a fost bombardat de 800 de avioane ale RAF si USAF si distrus în proportie de 80%; victimele civile estimate: între 150 000 si 250 000, iar daunele militare – nesemnificative!

(4) Nu e lipsit de interes pentru teza mea sa constat ca procesul pentru crime împotriva umanitatii intentat lui Charles Taylor, ex-presedinte al Liberiei, pe fondul implicarii sale în razboiul civil din Sierra Leone, proces desfasurat în cadrul TSSL sTribunalul Special pentru Sierra Leonet de la Haga, a fost presarat cu scapari foarte grave. Alaturi de el, în boxa acuzatilor, ar fi fost normal sa stea si unul sau mai multi dintre conducatorii marilor firme de traficare a diamantelor care au cumparat acele Blood Diamonds obtinute prin munca de sclav a unor civili, dar si traficantii occidentali care au furnizat, în schimbul acestor diamante, arme pentru savârsirea omorurilor.

(5) Criminalizarea razboiului se justifica astazi prin asimetria imperiala disimulata sub numele de „teoria drepturilor omului“ si de complementul sau „dreptul de ingerinta umanitara“, a caror punere în aplicare cotidiana ne arata ca respectivele concepte nu sunt altceva decât instrumentele „juridice“ ale imperialismului occidental: v. Tribunalul Penal International înfiintat de Statele Unite pentru  pedepsirea „crimelor de razboi“ comise în Bosnia-Hertegovina de catre responsabilii politico-militari sârbi; v. mica comisie de ancheta si placebo-urile juridice locale pentru pedepsirea responsabililor politico-militari ai bombardamentelor întreprinse asupra populatiilor civile palestiniene din Gaza (inclusiv cele care au folosit bombe cu fosfor) de catre avioanele si  blindatele israeliene. Dar liniste absoluta când vine vorba de crimele comise de americani în Irak si Afganistan, de torturile din închisorile clandestine ale CIA etc.! Vechea vorba a lui Pascal: „Adevar dincolo de Pirinei, minciuna dincoace!“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper