PR ratat: „Mar nero“ de Federico Bondi si „Nunta in Basarabia“ de Napoleon Helmis

Un articol de CATALIN OLARU

Filmat in 2008 si lansat in România abia acum, „Mar nero“ al lui Federico Bondi nu reuseste sa le spuna nici italienilor despre români, nici românilor despre italieni nimic din ceea ce nu stiau deja unii despre ceilalti. La rândul sau, „Nunta in Basarabia“ nu aduce cine stie ce nuante noi in disputa româno-moldoveneasca. Vechile discursuri nationaliste sunt scoase de la naftalina, iar marele neajuns al filmului lui Helmis e ca 1. recurge la exact aceleasi stereotipuri pe care le-au citat atâtia altii inaintea lui, 2. le formuleaza in exact acelasi fel si 3. nu ofera nimic altceva in schimb. Pe scurt, ambele pelicule se vor revelatoare, au o morga care pare sa indice ca spun ceva adânc si grav despre tensiunile dintre români si italieni pe de o parte si români si basarabeni pe de alta parte, dar de fapt nu spun absolut nimic. Toate s-au mai spus si nu numai ca nu trebuiau repetate, dar din capul locului nu meritau formulate.
Atât „Mar nero“, cât si „Nunta in Basarabia“ au un public extrem de limitat. Filmul lui Federico Bondi ar putea spune ceva românilor, italienilor, eventual si spaniolilor. Ce-or intelege ei din film, asta e alta chestiune. La fel, nuantele lui „Nunta in Basarabia“, atâtea câte sunt, pot fi receptate integral doar de români, respectiv de basarabeni. Ca un fel de pansament etnic, marea morala a acestor doua pelicule mai mult sau mai putin românesti e ca oameni suntem cu totii. E un impaciuitorism care poate aduce lacrimi in ochii spectatorilor mai sensibili (mai ales in cazul filmului lui Helmis), dar care spectatorului occidental care nu face parte din categoriile enuntate mai sus nu ii spune nimic.
Asta nu inseamna ca nu putem intelege decât naratiunile care ne privesc. Succesul occidental recent al unei anumite tabere din cinematografia româneasca e o dovada cât se poate de elocventa in acest sens. Daca cele doua filme pot fi intelese doar in aceste trei spatii, aceasta se intâmpla pentru ca emotia pe care ele o transmit e una strict regionala, dictata mai degraba de experientele si prejudecatile spectatorilor decât de ceea ce ele insele contin. Acel ceva pe care „4, 3, 2“ il avea, „Mar nero“ si „Nunta in Basarabia“ nu il au deloc. Adevarurile simple, general umane sunt inlocuite de râci provinciale, ca atare la ele nu pot rezona decât cei direct expusi la manifestari similare de provincialism.
Menajera si manejul
De la Florenta la Sulina si inapoi, prejudecatile etnice sunt spulberate in filmul lui Federico Bondi, insa doar pentru a fi inlocuite de altele noi.
In chip de angajat si angajator, Angela (Dorotheea Petre) si Gemma (Ilaria Occhini) sunt constrânse sa convietuiasca. Relatia lor evolueaza in salturi: la inceput, batrâna n-o inghite defel pe menajera românca; la un moment dat si fara o justificare anume, afla ca nu mai poate trai fara ea. Asa se face ca, la cinci dimineata, se lanseaza in destainuiri. Relatarea ei despre copilaria in vecinatatea unei potcovarii e de doua ori semnificativa. Un prim nivel de decodificare e acela in care ni se reafirma sanatatea subreda a stapânei casei: „Pe mine m-au potcovit pe dinauntru!“, rosteste apasat Occhini, care tine sa ne reaminteasca permanent ca e intâi de toate actrita de teatru, abia apoi de film. In acelasi timp, confesiunea vrea sa spuna ceva si despre efectele adverse ale modernizarii citadine, de care Sulina cel putin pare sa fi fost crutata. Daca intre supermarket si cazino n-ai cel putin un magazin de inlocuit flecuri si unul de remaiat ciorapi, n-ai facut nimic, asa ca istorioara Angelei despre caii folositi ca mijloc de locomotie in Dobrogea o mai inmoaie pe batrâna.
Incet-incet, inamicul strain e cucerit. Arma secreta: sarmalele. Ultimele redute cad când Gemma bea rachiu, vede o caruta trasa de cai pe strazile Sulinei si pe Cleopatra Stratan la televizor.
Realizarea cea mai notabila a lui Bondi ramâne Delta filmata din barca. E o isprava cu care destui turisti se pot lauda.
Pasul mare al unei cinematografii mici
Pentru români, filmul lui Napoleon Helmis ar trebui sa prezinte interes prin aceea ca se petrece la Chisinau si ne prezinta o nunta moldoveneasca asa cum e ea, atlfel spus, prin exotismul unui eveniment care nu lipseste din nici o cultura, determinat in cazul de fata de faptul ca acea cultura e prezentata ca fiind fundamental diferita de a noastra. Chisinaul, insa, nu il vedem decât din goana masinii, iar exoticul din nunta moldoveneasca e cu desavârsire absent. Intriga parca e desprinsa din Kusturica, nu lipseste nici momentul ruletei rusesti, dar infloriturile astea de scenariu nu schimba cine stie ce faptul ca, in linii mari, nunta din film s-o fi petrecând ea in Basarabia, dar ar fi putut la fel de bine sa se desfasoare la Husi, Urlati sau Bucuresti, datinile sunt cam aceleasi.
Pentru spectatorul basarabean, atuurile filmului sunt echipa mixta (excelent ca de obicei actorul Sergiu Voloc in rolul de cameraman/regizor al nuntii) si povestea cu tâlc. El e român, ea e din Republica Moldova, ceea ce ar trebui sa ii faca un fel de Romeo si Julieta etnici. Doar ca piedicile pe care cei doi le infrunta sunt pur formale, mai degraba comice decât dramatice, dat fiind ca Vlad si Vica sunt deja casatoriti, iar festivitatea din Chisinau e o simpla formalitate. Comedia, pe de alta parte, functioneaza mai mult pentru români, mai exact pentru acei români care cred ca ingrosarea accentului moldovenesc e culmea umorului. Altfel spus, filmul lui Helmis nu functioneaza nici ca drama, nici in chip de comedie. Singura lui sansa e ca spectatorilor sa le placa, suficient de mult pentru a precumpani asupra acestor neajunsuri, nuntile.

9 comentarii pentru “PR ratat: „Mar nero“ de Federico Bondi si „Nunta in Basarabia“ de Napoleon Helmis”

  1. octombrie 1, 2010 la 3:28 pm

    Din cate stiu, filmul ”Nunta in Basarabia” a fost selectionat pentru mai multe festivaluri interntionale si a castigat chiar si un premiu: Premiul Special al Juriului in Estonia. Si atunci, dle Olaru, cum ramane cu afirmatia dv ca ”emotia pe care o transmite acest film este una strict regionala”?…

  2. octombrie 3, 2010 la 8:55 pm

    Dle, Radu, iata ce scrie Mediafax despre participarea moldo-romaneasca la festivalul din Tallin:

    Preşedintele juriului EurAsia, cunoscutul producător rus Alexander Rodniansky, a declarat la gala de premiere a festivalului, care a avut loc vineri seară, că „Nuntă în Basarabia” este „un film care transmite un puternic mesaj de toleranţă şi speranţă” şi care a ajutat să fie înţeleasă realitatea unei regiuni puţin cunoscute, Basarabia, „un univers care celebrează bucuria de a trăi şi omenia”.

    Sunt intru totul de acord cu producatorul rus. Toleranta, speranta, bucuria de a trai si omenia, toate acestea apar in filmul lui Helmis. Ele sunt bune si frumoase. Daca judecam „Nunta” dupa criterii altele decat cele cinematografice (uman, moral etc.), filmul e sublim. Doar ca omenia si cinema-ul nu au nici in clin, nici in maneca.

    PS. „Fahrenheit 9/11” a fost rasplatit cu Palme d’Or, „Rocky”-ul lui Stallone, cu Oscarul pentru cel mai bun film. Ati zice ca avem de-a face cu doua capodopere?

  3. octombrie 6, 2010 la 11:49 am

    Revin: ati afirmat in articol ca ”emotia pe care ele o transmit e una strict regionala”, iar postarea mea infirma tocmai aceasta afirmatie. ”Omenie, toleranta, speranta”, toate astea presupun ”emotie”, prin urmare mesajul lui a putut fi inletes si in alta parte a acestui glob pamantesc?

  4. octombrie 6, 2010 la 10:11 pm

    Se poate sa fi fost inteles si in alta parte a globului pamantesc, dar ceea ce in limbaj publicitar se cheama „core target”-ul filmului are de-a face cu spatiile romanesc, respectiv basarabean. Ce incercam eu sa spun in comentariul meu anterior era ca juriile unor festivaluri acorda diferite premii si dupa alte criterii decat cele strict estetice (politice, financiare, de incurajare etc.).
    O fi fost inteles si la Tallin, nu zic nu. Dar de un juriu. Sa vedem unde si cum o sa fie distribuit si cati spectatori vor merge sa-l vada- Criteriile dupa care se ghideaza distribuitorii si cele proprii juriilor sunt si vor ramane fatalmente diferite.

  5. octombrie 7, 2010 la 4:36 pm

    Ati afirmat, de asemenea: ”comedia functioneaza mai mult pentru romani, mai exact pentru acei romani care cred ca ingrosarea accentului moldovenesc e culmea umorului”. V-as semnala ca umorul /si nu numai al/ filmului a fost apreciat in special la Chisinau…

  6. octombrie 8, 2010 la 7:58 am

    Intrebati-va cate filme se produc anual in Republica Moldova si veti avea raspunsul. Mai ales, vizionati filmul. Nu inteleg din comentariile dumneavoastra daca ati facut-o deja. Daca l-ati vazut si v-a placut, nu pot decat sa ma bucur pentru dumneavoastra. Fara intentia de a intra in polemici, n-am facut altceva decat sa enumar cateva dintre neajunsurile cele mai importante ale celor doua pelicule. Prin numarul si natura lor, ele nu pot fi trecute cu vederea decat cu foarte multa bunavointa. E o bunavointa pe care o inteleg la dumneavoastra, dar pe care, in calitate de autor, nu imi permit sa o am.

  7. octombrie 9, 2010 la 10:05 am

    Sunt de acord doar cu un singur lucru din ceea ce spuneti: ”comedia functioneaza mai mult pentru romani” /fara continuarea frazei dv din articol!/. Am vazut filmul si mi-a placut. Da, este un film in primul rand pentru romani /de pe ambele maluri ale Prutului/, dar nu cred ca acest lucru se constituie intr-un neajuns sau ca filmul nu poate fi inteles si de un spectator din Estonia sau din Africa de Sud, de exemplu /am vazut ca filmul a fost proiectat si acolo/. M-am saturat de o cinematografie romaneasca cu aplecare exclusiv spre premiile din afara tarii, o cinematografie care nu a facut decat sa alunge spectatorii din sali, spectatorii care contribuie la fondul CNC cu bani din propriul buzunar. Este important si sanatos ca o cinematografie sa permita existenta si a unor filme pe gustul publicului platitor de bilet. In sensul asta este reprezentativa concluzia cronicii scrise de CTP in Gandul si pe care v-o recomand.
    http://www.gandul.info/puterea-gandului/natura-vie-cu-mireasa-votca-euro-si-revolver-7430091

  8. octombrie 9, 2010 la 3:35 pm

    Spectatorii erau demult alungati din sali cand cinematografia romaneasca recenta a inceput sa castige premii. Sunt de acord cu dv cand vorbiti despre importanta unui cinema accesibil tuturor. Doar ca acest cinema si premiile (invocate ca argument in primul dv comentariu, blamate in ultimul) nu se exclud in mod necesar. Ganditi-va la „Restul e tacere”, „Boogie” sau la recentul „Marti dupa Craciun”.
    In sfarsit, comentariul dlui Popescu se cere judecat in contextul pozitiei pe care a luat-o, in repetate randuri, fata de exponentii a ceea ce colegul Mihai Fulger a denumit „noul val romanesc”. Filmul lui Helmis nu face parte din acest nou val, aici sunt de acord si cu dansul, si cu dumneavoastra. Dumneavoastra si CTP pareti sa credeti ca asta e un lucru bun. Eu zic ca nu e nici bun, nici rau. Zic doar ca nu e de ajuns.

  9. octombrie 9, 2010 la 4:26 pm

    Am invocat participarea la festivaluri si premiile doar pentru a arata ca filmul comentat a fost inteles si in alte regiuni, contrar afirmatiilor dv, nu pentru a comenta valoarea filmului in sine in raport cu asemenea participari.
    Referitor la filmele ”noului val romanesc” cred ca unele au ”inventat” si persevereaza in a promova ”lipsa de emotie” /nu includ aici filmele lui Nae Caranfil si nici pe cele minimaliste ale lui Porumboiu, care pe langa umor au si emotie/. In ceea ce priveste filmele dlui Muntean, in speta ultimul, as avea dubii in ceea ce priveste succesul lui la public /sunt de acord ca are succes in festivaluri/. Lipsa de emotie din ”Marti dupa Craciun” este atat de pregnanta, incat as intitula o eventuala cronica la acest film ”Apatie”. Cronica lui Andrei Rus de pe Liternet trateaza in parte acest subiect, oprindu-se in special pe aspectul tehnic, cel al incadraturilor. Eu, insa, as vrea sa subliniez, simplu spectator fiind, lipsa totala de emotie din acest film. Cu exceptia scenei de despartire propriu-zise, unde Mirela Oprisor este intr-adevar foarte buna si vie, restul filmului este mort. Iti transmite, de fapt, o stare de tristete, prezentand niste oameni incapabili de sentimente. Zicea Muntean intr-un interviu ca ”oricine a trecut printr-o despartire se va regasi in filmul sau”. Nu, vreau sa cred ca romanii /oamenii in general/ mai stiu inca sa iubeasca patimas si mai stiu sa sufere cu adevarat la despartiri, sa fie umani, nu schematici si ”epurati”.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper