Ochiul lui Osiris

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Mircea Muthu, Ochiul lui Osiris, Editura Eikon,
Cluj-Napoca, 2009

Mircea Muthu a publicat la Editura Eikon, sub acest titlu cam pretios, dar nu lipsit de relevanta, un volum de dialoguri ce cuprinde interviurile pe care le-a acordat in ultimele doua decenii, aparute cu precadere in reviste culturale precum „Adevarul literar si artistic“, „Tribuna“, „Orizont“ ori „Tomis“, dar si in cotidiene ca „Ziua“ sau „Ziarul financiar“. Ele intereseaza cu atat mai mult cu cat reputatul istoric al culturii, estetician, critic literar, nu se numara printre cei ce cauta cu tot dinadinsul luminile rampei, ci e, mai ales, un om de biblioteca si de catedra, preocupat de teme majore si dificile, in primul rand, cum se stie indeosebi in mediile academice, de balcanismul literar si, in general, de arealul cultural sud-est european, un spatiu despre care afirma in deplina cunostinta de cauza ca este „un veritabil sac fara fund pentru cercetatori“. Numai ca, ne-am putea intreba, parafzandu-l pe poetul din veacul al XIX-lea, unde ni sunt cercetatorii? Nu prea se vad, si ma tem ca Mircea Muthu ar avea dreptate sa se considere fara trufie nu doar „solus contra omnes“, cum zice la un moment dat vorbind despre balcanismul literar, ci si cam singurul cercetator roman contemporan printre cei ai amintitului spatiu caruia profesorul clujean i s-a dedicat si i-a consacrat ample studii si sinteze.
Cea mai importanta dintre acestea, in trei volume, este „Balcanismul literar romanesc“. O trilogie care – ne reaminteste autorul – se incheie cu doua eseuri. In cel intitulat „Preliminarii la ontologia lui «intre»“, Mircea Muthu il pune alaturi de „intru“ al lui Constantin Noica – „piatra unghiulara“ – pe „intre“, ca „posibil operator ontologic, indelung verificat de postularile geopolitice si istorice sud-estice“ si „resimtit altfel, mult mai acut, in spatiul transilvan decat in Vechiul Regat“. Intr-un alt interviu, ideea este exprimata si mai transant: „Cred ca este mai important «intre»: intre Orient si Occident, intre cosmocentrism si antropocentrism etc“.
Revenind la „balcanism“, retin opinia potrivit careia „e necesara eliminarea sensului peiorativ din acest termen“ care s-a instalat demult si persista in mentalul colectiv, cauza principala fiind „transferul de sens, eronat si acesta, existent in asa-numitul bizantinism“. Din punctul sau de vedere, balcanismul este un concept-imagine.
Se poate vorbi la noi de un balcanism literar? Raspunsul lui Mircea Muthu la aceasta intrebare mi se pare lamuritor: „Balcanismul estetic ca restituire si fixare a dramei cu reversul sau parodic e semnul de vitalitate a celulei creatoare din acest spatiu aflat, s-a spus, la rascrucea imperiilor vii sau moarte. Asezat in nordul Dunarii, adica in limesul fostei Turcocratii, spiritul romanesc detine o situatie privilegiata, beneficiind de perspectiva ce faciliteaza filtrarea elementelor provenite din, vorba lui I.L.Caragiale, „duhul balcanic“. Aliajul, de pilda, dintre geniul liric al carpato-dunareanului si vocatia pentru epic a rasariteanului sau functiunea sanctiunii etice cu autocratismul estetic (ca in cazul lui Mateiu Caragiale) specifica, particularizeaza balcanismul literar romanesc“.
„Ardelean suta la suta“, cum insusi se simte, as spune se legitimeaza, Mircea Muthu e de o consecventa exemplara privind atat temele cercetarilor si analizelor sale in domenii precum estetica, morfologia culturii si, fireste, balcanologia, cat si ideile pe care le-a formulat si le-a sustinut in studiile, eseurile, articolele publicate de-a lungul mai multor decenii. „Ochiul lui Osiris“ atesta, intre altele, tocmai aceasta consecventa si este, in fond, un autoportret al omului si intelectualului. Confesandu-se, scriitorul isi defineste personalitatea inainte de toate prin ceea ce numeste „autoconstructie prin intermediul Cuvantului“. Intr-o marturisire din 1990, aparuta in „Revista de istorie si teorie literara“ si  intitulata: „De ce scriu? In ce cred?“, cu care de altfel se si deschide volumul, Mircea Muthu scria: „Cred cu obstinatie in capacitatea recuperatoare a cuvantului, precum si in forta sa regeneratoare intr-o civilizatie a imaginii, adesea inflationara. Gratie paginii manuscrise ori tiparite, «cerul instelat» se afla in mine, regalitatea textului inverseaza astfel celebra formulare din testamentul kantian“. In interviul realizat de Sergiu Adam, scriitorul bacauan ii pune in fata, cu referire si la conditia de scriitor, vechea intrebare a lui Epictet: „Preferi sa fii bogat sau fericit?“, la care Mircea Muthu raspunde: „Si una, si alta; pana acum insa nu sunt nici bogat, si nici fericit. Probabil ca nici nu voi fi. Totusi, daca vorbim despre putinta de a fi fericit, permiteti-mi sa-i raspund eu lui Epictet cu un citat din Apocalipsa Sf. Ioan, X, 10: «Atunci am luat cartea din mana ingerului si am mancat-o, si era dulce in gura mea ca mierea, dar dupa ce am mancat-o, sufletul meu s-a amarat». Om al cartii, traiesc asemenea momente, privilegiate, zic eu, de fericire amara“. Celor de la „A treia Europa“ care il chestioneaza daca s-a simtit vreodata ne-european, le declara categoric: „Ma simt ne-european oriunde ma deplasez si am – ca la Bucuresti, de pilda – sentimentul provizoratului eternizat“.
O fi poate scrisul lui Mircea Muthu lipsit de spontaneitate, conform propriei aprecieri, dar multe propozitii, sintagme ale sale – „fericire amara“, „provizoratul eternizat“ etc. – sunt inspirate si nu putine memorabile, rod al unei spontaneitati elaborate. Formularile, reflectiile, vadesc, acolo unde contextul o permite, si o natura lirica. Nu e de mirare pentru cine stie ca autorul a scris si probabil mai scrie si poezie. „Transilvania este, pentru mine, sira spinarii verticala, scaldandu-se in imensa lacrima a strabunilor si parintilor mei, alunecati in uitare“ – zice carturarul si scriitorul, tulburandu-ne profund. E aproape obligatoriu sa citez acum si o alta asertiune a sa: „Romania nu este si nu va deveni un stat federal, in pofida presiunilor facute cu manusi sau chiar cu parul, ca in unele judete din secuime“.
In conservatorismul taranesc, aici, „la rascrucea imperiilor vii si moarte“, Mircea Muthu vede un mare avantaj al nostru. Altminteri, el, conservatorismul, exista in orice loc de pe Pamant unde sunt oameni care lucreaza…pamantul, adica tarani. Criticul si esteticianul clujean insusi ar putea fi considerat conservator cand afirma: „In arealul romanesc s…t, unde sedimentarile etnopsihologice sunt inca in curs, scriitorul nostru ar trebui sa fie un exemplum, iar opera lui sa aiba functia inalt-pedagogica in care cea estetica se include“. Ceea ce mi-a adus aminte de Mihai Ralea, care spunea ca arta este intotdeauna pedagogica.
Mi se pare definitorie pentru un „ardelean suta la suta“ si aceasta marturisire pe care o consemnam in interviul meu cu Mircea Muthu, publicat intr-un numar din 2002 al saptamanalului „Adevarul literar si artistic“ si in volumul „Paralele inegale“ (Polirom, 2003): „Nu ma recunosc in personajele lui Caragiale“. Este surprinzator, cel putin la prima vedere, pentru un cercetator al balcanismului literar. Criticul semnala cu acel prilej faptul ca marele scriitor – cel mai national scriitor roman, cum credea Ralea – este incomplet  analizat. Nu s-a raspuns la multe intrebari: „De pilda, Caragiale a vrut sau nu sa se stabileasca in Ardeal? A avut trei tentative. De ce n-a putut sau a renuntat sa o faca? Poate ca daca s-ar fi stabilit dincolo de munti, s-ar fi schimbat ceva in scrisul sau“. Dincolo de faptul ca in istoria literara, ca si in istoria mare, cu „daca“ nu se poate opera fiindca nu este revelator, ma indoiesc ca mutarea intr-o alta provincie a tarii ar fi schimbat ceva in scrisul lui Caragiale. Mircea Muthu imi mai spunea ca si-a pus problema dimensiunii tragicului la Caragiale, parerea sa fiind ca nu exista tragic la autorul „Scrisorii pierdute“ intrucat ironia, „cariul ironiei corosive“, diminueaza tragicul. Sunt si alte intrebari privindu-l pe Caragiale, dar si pe Rebreanu de pilda, pe care Mircea Muthu (si) le punea, cu o anumita gravitate, in dialogul cu autorul acestor insemnari. As incheia, fireste, tot cu o marturisire a sa: „Eu nu am gasit nicaieri la Caragiale sublimul“.
Eu l-am gasit. Este „sublimul“ romanesc. Ne place sau nu, Caragiale ne exprima total. Nu putem iesi din proiectul lui, orice am face. Avea dreptate P.P.Carp cand constata ca „aistia suntem si altii de la Viana nu putem aduce…“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper