O zi ca leii

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Venetia – Mostra Cinematografica 67

Multa vreme i-am dat dreptate lui Cocteau: „Venetia – un oras care se preface ca moare“. Pana in acest an cand mai toate minunile din Piata San Marco isi ascund cel putin jumatate din frumusetea lor bolnava dupa schele pudic acoperite cu panze in culorile marii. Turistii vad, astfel, cam vreo trei sferturi din bazilica, o parte dintre coloanele Palatului Dogilor (cele neinvelite sunt, si ele, mancate de vreme, atacate de intemperiile nemiloase); pana si celebra cafenea Florian se arata doar pe bucati.

Tristetea se prelungeste si dincolo, la Lido, gazda Mostrei Cinematografice. Au disparut toti „Leone d’Oro“ cocotati, prin traditie, pe socluri intinse de-a lungul lui Granviale Maria Elisabeta, bulevardul ce duce catre festival. Desi productia Leilor de Aur trebuia sa creasca (ei se inmultesc odata cu inaintarea catre o o alta editie, iar anul acesta am ajuns la numarul 67), nu am dat decat peste vreo cativa patronand scarile marilor intrari, iar doi, razleti, parca au fost lasati izbeliste, undeva, la intamplare. I-am ciocanit de cateva ori, in trecere. Sunau a gol, saracii! Li se potriveste si lor vorba lui Shakespeare, sunt facuti si ei din materia, usoara si trecatoare, din care sunt zamislite si visurile noastre. In cazul de fata – un carton mai gros, spoit cu un fel de bronz. Sunt atat de fragili leii acestia, incat o ploaie mai zdravana (o auzeam in timp ce vedeam filmul Sofiei Coppola, „Somewhere“) i-a pus la pamant. Toti fotografii s-au repezit sa-i imortalizeze cu labele in sus. Si totusi, unde a disparut armata felinelor de decor? De ce nu a fost chemata, asa cum se obisnuia, sa salute trecatorii de cum au pus piciorul la Lido? Anul trecut, amintesc, festivalul debuta cu o manifestare a carei deviza era „Am incalecat Leul de Aur si nu ne mai dam jos!“ Si de de data aceasta au fost anuntate, pentru ziua inaugurala, doua proteste: unul al sindicatului politistilor, nemultumiti de tratamentul economic al guvernului de centru-dreapta, si altul al localnicilor, satui sa asiste la a transformarea Venetiei lor de pe terra ferma, altfel spus Lido, intr-un santier ce se anunta a se prelungi sine die. „Prea mult ciment, ne sufocam“ – spun oamenii. Noua constructie a Palatului festivalului nu se mai termina; prevazut a fi inaugurat in 2011, a fost amanat cu un an. Hotel des Bains, loc mitologic, unde Visconti a filmat „Moarte la Venetia“, a disparut sub schelaraie. Nu va mai fi niciodata ceea ce a fost, va fi destinat unei structuri rezidentiale. Hotelul Excelsior, incarcat si el de amintiri cinefile, in al carui salon Sergio Leone „a vazut“ tulburatoarea intalnire dintre De Niro si Elizabeth McGovern (o orchestra si doar ei doi, singuri intr-un spatiu urias) nu va fi scutit de modificari. Si tot asa, macaralele intuneca tot mai mult din cerul venetian. Un nou spital se profileaza si el. Lido, capitala regiunii, trebuie sa-si schimbe fata, sustine directorul general al intregii Biennale, Paolo Baratta: „…daca nu, ii vom face fericiti pe cei de la Toronto“. Aluzie la concurenta festivalului canadian, care musca, pret de cateva zile, din calendarul Mostrei. Bine, bine, dar unde sunt leii? Cineva imi sopteste ca, tocmai din cauza agitatiei de tot felul (iesiri in strada, santiere etc.), ar fi fost pusi la adapost. Nu se stie de unde ar putea sari un excentric cu ganduri rele, apucat sa distruga tot ce-i iese in cale. Pe o Ramura de palmier nu te poti razbuna, dar pe un biet Leu – da. Toata lumea stie cat este de ravnit, in varianta lui aurita. Pentru el se da marea batalie, despe el se vorbeste, in primul si in primul rand, desi un festival de anvergura Venetiei (sau a Cannes-ului) respira prin nenumarati alti pori. Pentru Marco Muller (are si Italia un MM al ei, de origine romano-elvetiana), cel mai longeviv director al Mostrei (sase ani de domnie, un record in istoria unui festival care isi devoreaza/ alunga/ sefii) fiecare editie pare a fi un pariu. Desi aspru criticat pentru selectiile sale, mai ales cea de acum doi ani, barbatul sobru, cu nelipsitul sau veston negru, intelectualul riguros (nimeni nu a reusit, inca, sa numere limbile straine pe care le stapaneste, sa fie vreo zece sau douasprezece?) deloc vorbaret, usor cinic, nu foarte simpatic ziaristilor socotiti un fel de rau necesar, se hraneste, pare-se, din ambitia de a asigura prestigiul festivalului conceput ca un fel de nava avantata pe mari necunoscute. Harta se scrie sub ochii nostri. Nu usor, trebuie sa tinem seama de lumea in care traim: nenumarate amenintari, eroziunea tesutului social, o „dezordine“ de a carei intretinere filmul insusi nu este strain, avantajul sau fiind, insa, cel al autocorectarii din mers. Recunosc ca am descoperit in „Direttore della Mostra“ un teoretician deloc dispus sa menajeze cinematograful atunci cand acesta o ia razna, indepartandu-se de menirea sa de arta moderna, dar increzator in potentialul ei regenerator. Poate de aceea selectiile sale descumpanesc, de atatea ori, starnesc confuzie, inainte de a descifra in structura lor dorinta de a propune un cinematograf in stare sa se reinventeze, sa suporte cu capul sus rivalitatea inerenta cu televiziunea, cu invazia imaginilor video. In acest spirit, actuala editie, a 67-a, are, in unele dintre sectiunile sale, structura unei componente experimentale. Cu deosebire, Orizzonti (modelul cannez ar fi Un certain regard), reconstruita, acest an pentru a adaposti – declara Muller – „modele cinematografice ce refuza apartenenta la vreun camp estetic sau la altul, care dezvolta cele mai diferite tendinte, curiozotati, obsesii. Este un teritoriu nespus de bogat in surprize, ca, de altfel, Mostra in intregul ei, nevoita, si de data aceasta, sa se confrunte cu unul dintre fenomenele ultimelor stagiuni: stereotipia.“ Drept care s-au intalnit, in acest adevarat laborator: filme 3D, pelicule experimentale, filme foarte scurte sau unele foarte lungi. O imagine, zic unii, a cinematografului viitorului. Clarviziunea lui Marco Muller include si respingerea dihotomiei „cinema alto-cinema basso“, altfel spus, cel estimat a fi situat sus, si cel maruntel, care nu se ridica de jos. Astfel si-a explicat si optiunea onorurilor acordate lui John Woo, distins cu un Leone d’Oro pentru intreaga cariera si, respectiv, lui Quentin Tarantino, numit presedinte al juriului: „Inca de la inceputurile sale – ne-a amintit el – ne-a propus ceva care nu era o simpla transcriere a realitatii ci o extraordinara manipulare. Este unul dintre motivele pentru care cinematograful a supravietuit asediului miilor de noi imagini, le-a absorbit pentru a le retrimite in afara, transformate. Woo si Tarantino sunt demonstratia insasi a acestei forte de a invinge.“ Desi il cunosc pe directorul Mostrei mai mult din criticile si injuraturile acumulate de-a lungul anilor, marturisesc, din nou, o anumita adeziune la modul sau de a gandi cinematograful. Pana si invitarea lui Tarantino implica un anumit curaj, stiute fiind umorile, excentricitatile artistului trecut cu dezinvoltura de la filmul independent la mainstream, cinefilul frenetic, eclectic si fara scrupule, ale carui citate din propriile filme ne incanta, dar ne si pun pe ganduri (Changhwa Jeong si Godard, Jack Hill si Howard Hawks etc). Nu am uitat cum, in 2004, era sa arunce Cannes-ul in aer, daruindu-i lui Michael Moore pentru „Fahrenheit 9/11“, dupa ce la conferinta de presa afirmase sus si tare ca nu va privilegia politica. Aici, la Venetia, altele par a fi fost piedicile, capcanele. La ora la care scriu nu cunosc palmaresul. La conferinta de presa inaugurala, Tarantino a fost intrebat daca nu are sentimentul unui „conflict de interese“, dat fiind faptul ca are prieteni printre italienii (si nu numai) din competitie. Mai mult decat atat: Sofia Coppola i-a fost chiar logodnica. Iar filmul ei, „Somewhere“, a fost unul dintre cele mult asteptate si bine primite. „Nu am probleme, poate fi si maica-mea autoarea, tot nu o voi privilegia numai pentru asta. Dar daca un prieten a izbutit un lucru bun, nu vad de ce as avea retineri (…) Nu e usor sa vezi filme din continente diferite, uneori nici nu pricepi totul, dar e o placere sa le studiezi ca sub un microscop, sa distingi ce este bun si ce nu, intr-o poveste de la care nu stiai la ce sa te astepti.“ Cat despre continente, mai exact despe tari, Tarantino si ai sai jurati, scenaristul si mai nou regizorul mexican Guillermo Arriaga, actrita lituaniana Ingeborga Dapkunaite („Soare orbitor“), cineastul francez Arnaud Desplechin, muzicianul american Danny Elfman, regizorii italieni Luca Guadagnino si Gabriele Salvatores, au vut ce sa strabata. Din SUA au fost selectionate „Black Swan“ al lui Darren Aronofsky, un obisnuit al Venetiei (Leul de Aur acum doi ani pentru „The Wrestler“/ „Luptatorul“); Sofia Coppola, cum spuneam, cu „Somewhere“ („The Lost in Translation“ a avut premiera tot la Venetia, in 2003); Vincent Gallo cu „Promises Written in Water“; misteriosul Monte Hellman, (producatorul lui Tarantino pentru „Reservoir Dogs“), care nu a mai iesit in lume cu un nou film de vreo doua decenii, „Road to Nowhere“ fiind coming-back-ul; Kelly Reichardt cu „Meek’s Cutoff“; din Franta – „Potiche“ al lui Francois Ozon, „Miral“ de Julian Schnabel (coproductie India, Israel,Italia), Abdellatif Kechiche cu „Venus Noire“, Anthony Cordier cu „Happy Few“. Ii mai numesc pe Jerzy Skolimowski (Polonia, Norvegia, Ungaria, Irlanda), Alex de la Iglesia (Spania), Aleksei Fedorcenko (Rusia), Pablo Larrain (Chile, Mexic, Germania), patru italieni – Mazzacurati, Martone, Saverio Costanzo, Ascanio Celestini; multi orientali, de la Tran Anh Hung la Tsui Hark si Miike Takashi, pentru nota doar numele celor mai cunoscuti. Sa tot alegi. Nu cred ca Tarantino a avut de ce sa se planga. Poate criticii, mai mereu dispusi sa vada doar partea goala a paharului.

Ce-i drept, printre titlurile competitiei s-au strecurat si unele care nu aveau ce sa caute, dar cine a mai vazut, vreodata, o selectie numai muc si sfarc? Cu sau fara premii, banuiesc ca mai toti concurentii au trait „Un giorno da leoni“/ „O zi ca leii“, precum in filmul lui Nanni Loy,din 1961.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper