Nostalgii video: „The Expendables“

Un articol de CATALIN OLARU

Ultimul film regizat de Sylvester Stallone are ceva
limbaj licentios (cam ce se poate auzi intr-un minut de melodie hip hop standard), destul de multa violenta (dar rareori foarte vizibila, date fiind cadrele stranse) si absolut nici un fel de nuditate, respectiv nici o scena de sex. Si totusi
e total nerecomandat tinerilor sub 18 ani.
Ca pe vremuri
Cuiva nascut dupa anii ’90, adica unui tanar pentru care discurile sunt bune doar de zgariat prin cluburi, filmul nu-i zice nimic. N-are cum. Stallone, Schwarzenegger, Lundgren, oamenii astia vin dintr-un trecut pe care, daca nu l-ai trait, nu prea il poti intelege. Pe vremea cand computerul si multiplexul aveau un singur nume, iar acela era video, dat fiind accesul mult mai restrans la filme in general si la filme de actiune in particular, puterea unor nume ca Chuck Norris sau Van Damme era aproape magica.
In principal inaccesibilitatea facea ca buna parte din suflarea de sex tare a tarii sa fie ahtiata, in epoca, dupa asa-numitele „filme cu bataie“. Din aceasta categorie, cele mai cautate productii erau cu siguranta cele „de superactiune“. Criteriul era simplu: daca juca Van Damme, de pilda, filmul devenea automat de superactiune, iar valoarea lui de piata crestea corespunzator. Starurile care puteau sa acorde aceasta calitate unui film nu erau multe, le puteai numara pe degete. Reteta era intotdeauna aceeasi, cu cele patru jaloane obligatorii – provocare, infrangere, initiere, victorie. Singurul lucru diferit era decorul. Arcade-ul, fast food-ul si zgarie-norii nord-americani, manastirile Shaolin din China, sala de concurs de arte martiale (o tara in sine in cinematograful de actiune) si jungla din Vietnam erau principalele optiuni.
Ideea filmului lui Stallone e pe cat de simpla, pe atat de geniala si e de mirare ca n-a avut-o nimeni inaintea lui. Reteta ramane aceeasi, adica se intampla aceleasi chestii, in aceleasi locuri, in aceeasi ordine. Doar ca acum avem laolalta nu unul, ci mai multi actori de film de superactiune. Mai exact, aproape toti.
Machism vintage
Pentru spectatorii care au prins anii de aur ai Irinei Margareta Nistor si s-au bucurat din plin de ei, chestia asta e de ajuns sa-l faca un film grozav. Pentru toti ceilalti, adica pentru cei care gasesc ca filmul de actiune e un fel de porno fara sex care ar trebui evitat, pentru cei care inteleg prin film de actiune altceva decat o poveste obosita, filmata prost, cu actori al caror singur talent e ca rezista bine la steroizi si injectii, dar mai ales pentru publicul tanar, „The Expendables“ e farsa sinistra a unor mosi care nu stiu sa se bucure cum trebuie de pensie.
Sigur, ceva upgrade-uri sunt. Cei sase au un nume si un logo. Armele sunt de ultima generatie, iar stilul de lupta e unul prin excelenta eclectic, influenta cea mai vizibila venind din zona wrestling-ului. Acestea ar fi diferentele de forma.
Diferenta de fond e apetitul personajelor pentru autoderiziune. Altfel spus, felul cum ele, si cateodata actorii care stau in spatele lor, se iau la misto. E ceva de negandit in cinematograful clasic de actiune opzecist si care se explica doar in parte prin experienta pe care Stallone a acumulat-o. In „Cobra“ (1986), principala provocare actoriceasca a fost sa treaca o scobitoare dintr-o parte in cealalta a gurii si sa vorbeasca (sau mai degraba sa bolboroseasca, in stilul caracteristic) in acelasi timp. Unsprezece ani mai tarziu, primea premiul pentru cel mai bun actor la Stockholm (pentru „Cop Land“ al lui James Mangold).
Totodata, daca cei sase „eroi de sacrificiu“ se lasa luati peste picior, aceasta se prea poate sa fie si din cauza varstei, lor, dar si a actorilor care-i interpreteaza. Cei mai multi dintre ei lasa impresia ca nu mai pot ei de ceea ce cred ceilalti, oricum nu mai au nimic de demonstrat. Practic, isi permit orice.
La fel si Van Damme si Steven Seagal, care au refuzat sa apara in film, primul pretextand ca personajul sau n-are suficienta substanta, al doilea din cauza unor conflicte cu producatorul. Din motive inca nedivulgate, nici Jackie Chan n-a dorit sa participe la acest proiect. Cu ei si judecand potrivit aceluiasi rationament de mai sus, adica strict cantitativ, „The Expendables“ n-ar fi avut decat de castigat. Ar fi fost mai putin simplu, dar la fel de simplist, la fel de exagerat, cu la fel de multe clisee.
Pe scurt, ar fi ramas la fel de ieftin, dar cu mai multa superactiune.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper