Naufragiati in Australia

Un articol de Rodica Grigore

Peter Carey, „Viata mea clandestina“, traducere de Vali Florescu, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2010

New York, 1972. Che are sapte ani si locuieste in Upper East Side, impreuna cu bunica sa, voluntara, eleganta si intransigenta Phoebe Selkirk, fara a-si cunoaste parintii (ultima data cand ei l-au vizitat, copilul avea doar doi ani), si fara a-l avea aproape nici pe bunicul sau, plecat de acasa cu o alta femeie (careia bunica ii spune, fara menajamente si fara a mai tine seama de bunele maniere, „piticania otravita“). Desigur, baietelul duce o viata indestulata, desi, e adevarat, nu are chiar tot ce-si doreste, caci televizorul, dupa care tanjeste el, nu e considerat de bunica potrivit pentru un copil, educatia pe care o da nepotului sau fiind mai degraba legata de epoca victoriana decat de a doua jumatate a secolului XX… Prin urmare, insusi numele baiatului va fi schimbat – chiar daca nu si in acte – in acela, mult mai cuminte, de Jay. „Che“ ii spusese mama lui, Susan Selkirk, studenta la Harvard si apropiata de cercurile de stanga, implicata, alaturi de iubitul ei, tatal copilului, David Rubbo, in diverse activitati subversive, inclusiv jefuirea unei banci, drept pentru care, urmarita fiind de FBI, va lasa baiatul in grija mamei sale.
Un puzzle romanesc
Dar, ca sa revenim, educatia victoriana a lui Jay/Che nu se reduce doar la lipsa televizorului, ci si la o viata retrasa, care il condamna, practic, la zile in sir de singuratate, unicul tovaras de joaca fiindu-i bunica. Astfel ca baietelul ajunge sa-i cunoasca perfect micile tabieturi, orele preferate de inot sau paharul de martini, sa-i vegheze visele nelinistite din timpul noptii, ori sa se ingrijoreze pentru respiratia ei neregulata, dorindu-si cu disperare ca „ei“ sa vina si sa-l ia de acolo. Cine sunt acesti „ei“? Desigur, nimeni altii decat parintii sai – cei in legatura cu care, fara sa-i cunoasca, isi construieste singur o adevarata mitologie, la care contribuie, oarecum, si Cameron, un adolescent din vecini, informat (doar partial, desigur!) cu privire la actele de nesupunere civica ale lui Susan si David Rubbo. Povestit astfel, inceputul romanului lui Peter Carey, „Viata mea clandestina“ („His Illegal Self“, 2008), nu pare altceva decat un soi de carte contemporana de aventuri spectaculoase, axata pe relatarea unor detalii despre nelinistitii ani ’60 – ’70 ai Americii ori o incercare de evocare indirecta a razboiului din Vietnam si a febrei hippie care cuprinsese, pe atunci, Statele Unite. Dar, daca trecem dincolo de aceste aspecte, vom descoperi o tulburatoare istorie despre despartiri si regasiri, despre nevoia de caldura si de tandrete, despre vise si sperante. Nu o poveste victoriana a marilor sperante, ci un roman in adevaratul sens al cuvantului, plin de ambiguitati si lacune intentionate, autorul neezitand sa utilizeze cele mai diverse experimente narative pentru a depasi toate cliseele referitoare la copii si copilarie, dragoste materna, libertate si singuratate.
Cunoscator perfect al artei de a scrie un roman de succes – iar numeroasele premii literare cu care mai toate titlurile sale au fost incununate stau marturie in acest sens –, australianul Peter Carey stie, deopotriva, sa se indeparteze, in „Viata mea clandestina“, de toate modelele care ii structurasera textele anterioare. In primul rand, decizandu-se sa abordeze tumultuosii ani ’70, cu toate framantarile lor politice, sociale si culturale, scriitorul se dovedeste pe deplin constient ca un joc de puzzle reusit se datoreaza nu doar perfectiunii determinate de imbinarea tuturor pieselor, ci si golurilor deliberate care, evident, trebuie umplute cu grija – in cazul acesta, de cititor. Caci romanul sau se transforma, pe nesimtite, intr-un urias puzzle care prinde cititorul, il subjuga, ii frustreaza, nu o data, asteptarile, dar, cu toate acestea, nu inceteaza sa-l fascineze. Cu o intelegere excelenta a profunzimii sentimentelor umane, dar cu o delicatete care o depaseste pe cea din cartea anterioara, „Oscar and Lucinda“ (1988), cu o tensiune a scriiturii care se lasa intrevazuta inca din „Jack Maggs“ (1997), dar care ajunge, acum, la desavarsire, „Viata mea clandestina“ mizeaza mai ales pe doua personaje excelent construite, Jay/Che si Dial, femeia pe care baietelul o considera, o vreme, a fi mama sa. Cei doi sunt remarcabili din toate punctele de vedere (si de la prima pana la ultima pagina a cartii), nu atat pentru ca s-ar revela ori s-ar expima vreodata pana la capat – tocmai asta nu vor face, in fond, niciodata! –, ci prin aceea ca, pe parcursul romanului, se transforma ei insisi in revelatii – desigur, pentru cititorul atent la detalii si inzestrat cu rabdarea care sa-l ajute sa treaca peste numeroasele pasaje ambigue din text.
Un Robinson postcolonial
Cartea porneste, ca element de intriga, de la dorinta lui Susan de a-si vedea fiul, pentru aceasta ea apeland, prin cativa intermediari, la fosta sa colega de facultate, Anna Xenos, actualmente aflata pe punctul de a primi un post de asistent universitar la Vassar. Decisa, insa, sa-si ajute fosta colega si nebanuind capcana care ii este intinsa – caci Susan se va sinucide, detonand o bomba artizanala –, Anna, fiica unui anarhist grec, intra intr-un tumult al intamplarilor ce seamana cu un soi de ruleta ruseasca: Che se afla la ea, Susan moare in aceste tragice circumstante, iar tovarasii sai o manevreaza pe Anna in asa fel incat ea ajunge, impreuna cu copilul (caruia, pentru mai multa siguranta si pentru a evita sa fie arestata pentru rapire, ii schimba identitatea si culoarea parului!) la Philadelphia, apoi la Seattle, iar in cele din urma in Queensland, Australia. Iar daca, la inceput, Che e convins ca femeia frumoasa si sigura pe ea care l-a luat, chipurile, la plimbare, e mama lui, pe masura ce Anna, careia i se spune Dial (de la dialectica de care fusese pasionata in anii studentiei), isi pierde increderea in sine, baietelul intelege ca ea, in fond, e o straina – dar, deopotriva, ca e cea mai apropiata fiinta pe care o mai are si singura de la care poate astepta ajutor, o vorba buna si dragostea de care are atata nevoie. Iar ceea ce, la inceput, i se paruse lui Che a fi un joc palpitant, se transforma intr-un cosmar: caci in Australia totul le e impotriva celor doi, oamenii ii privesc ca pe niste dusmani, comunitatea hippie unde incearca sa se stabileasca ii trateaza cu nedisimulata ostilitate, astfel incat vor fi siliti pana si sa sacrifice pisoiul de care se atasasera amandoi doar pentru ca vecinii il considerau periculos pentru pasarile din zona. Iar Dial, specialista in literatura, se dovedeste incapabila sa ciopleasca o scandura, sa faca mancare, sa cultive pamantul din jurul casei mizere (pe care, in extremis, o cumpara!) ori sa conduca o masina pe drumurile desfundate din acel loc care, pe drept cuvant, le da amandurora senzatia de capat al lumii si de sfarsit al tuturor sperantelor. Desigur, ne-am putea intreba cum oare Dial nu si-a dat seama de pericolele care o amenintau de la bun inceput si de ce nu a incercat, totusi, sa gaseasca o cale de scapare, daca nu atat pentru ea, atunci macar pentru copilul care o insoteste. Dar Peter Carey nu se arata prea preocupat sa raspunda unor astfel de intrebari concrete, caci romanul sau nu e o incercare de a face o analiza lucida si rece a situatiei date, ci de a relata istoria in mare masura din punctul de vedere al lui Che. Intreprindere riscanta, trebuie sa recunoastem, cata vreme se stie foarte bine ca romanele avandu-i ca protagonisti sau naratori pe copii sunt pandite de numeroase pericole, dintre care cel mai mare este, sigur, acela al falsitatii ori falsi-ficarii tonului si al lipsei de credibilitate la nivel narativ, psihologic sau stilistic. Insa „Viata mea clandestina“ reuseste sa depaseasca cu brio toate aceste provocari si probleme, deoarece Jay/Che e unul din cei mai credibili si mai convingatori naratori din romanele ultimelor decenii, plin de curiozitatea specifica varstei, de nevoia de a fi iubit, de inocenta neprefacuta si de o nostalgie perfect surprinsa de autor, care vizeaza mai cu seama dorinta lui de a-si revedea bunica si locurile din New York unde crescuse.
Romanul rezista, apoi, dincolo de linia evenimentelor relatate ca atare, nu atat prin ironia (lipsita, insa, intotdeauna, de sarcasm inutil) cu care Peter Carey e capabil sa priveasca anii de glorie ai miscarii hippie americane, nici prin modalitatea indirecta pe care o gaseste pentru a contura fundalul epocii, cu razboiul din Vietnam si situatia refugiatilor ajunsi in Statele Unite ca pe un nou Pamant al Fagaduintei, ci mai cu seama prin descrierile lumii atat de aparte a Australiei, cu furtunile neobisnuit de puternice, cu soarele arzator, cu padurile nesfarsite. La fel ca acestea, in anumite momente, romanul sau da impresia unei teribile impenetrabilitati si a unui adevarat ermetism al mesajului, strategii deliberate, de care scriitorul se foloseste intr-un mod excelent dozat, tocmai pentru a descrie fara a idealiza si fara a transforma intr-un nou Eden lumea din Queensland, dar si pentru a evidentia umanitatea aparent inexistenta a locuitorilor de aici, fara prea multe studii, dar pe care, in cele din urma, cei doi fugari vor intelege ca se pot baza la nevoie, Trevor fiind, desigur, cel mai potrivit exemplu in acest sens. Astfel incat, din calatorie in cautarea aventurii, lungul drum al lui Che si al lui Dial devine veritabila calatorie initiatica, in cursul careia amandoi vor avea, adesea, identitati duble – sau multiple – pentru a reusi sa supravietuiasca in noua lume in care ajung. Finalul oarecum neasteptat al romanului nu va reprezenta, deci, nici o surpriza pentru cititorul atent la toate datele complicatului puzzle pe care Peter Carey i l-a pus in fata. Caci autorul, aplecat si spre obsesiile literaturii postcoloniale, relateaza, indirect, si o veritabila poveste a supravietuirii unor noi Robinsoni intr-o lume ostila, nefiind deloc intamplator numele de Selkirk pe care il poarta Che/Jay, o trimitere clara la naufragiatul Alexander Selkirk, celebrul model utilizat de Daniel Defoe pentru al sau Crusoe. Inca un amanunt – nici el intamplator – menit a sublinia numeroasele interpretari pe care „Viata mea clandestina“ le poate primi si, deopotriva, semnul clar al capacitatii unui remarcabil personaj-copil de a depasi greutati aparent insurmontabile si de a continua sa creada in oameni, in iubire si in el insusi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper