Muzica de mahala si dansul de cafenea

Un articol de VIVIA SANDULESCU

Prima data cand am auzit muzica lautareasca romaneasca folosita intr-un spectacol de dans contemporan a fost la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, in 2001.  Compania Déjà Donné reunea cativa dansatori din tari diferite si doi coregrafi (unul ceh si altul italian), si avea o cota buna pe plan international. In piesa „Aria Spinta“ dadeai de versiuni mai prelucrate ale „Ciocarliei“, dar mai ales de muzica de inima albastra,  da’ albastra de tot, de la Faramita Lambru la Adrian Copilu’ Minune.
Nu dupa multa vreme, la Targul International de Dans de la Essen, in Germania, unde Romania participa pentru prima data, intr-un stand comun oferit tarilor din Europa Centrala si de Est, polonezii de langa noi rulau la nesfarsit pe un monitor o caseta video din care rasunau familiare cantece de petrecere.

Compania Universitatii Baltice de Dans din Gdansk isi promotiona spectacolul „In the Body“, in coregrafia israelianului Avi Kaiser. O masa incarcata cu bunatati, un festin cu exemplificari culinar-coregrafice, in acordurile cunoscutului (in strainatate) Taraf de Haidouks (sic!).
Ca italianca frantuzita Francesca Lattuada dansa si canta totodata (ba chiar in romana, si nu rau ca voce), „Cine iubeste si lasa“ al Mariei Tanase, in lucrarea sa „La Donna è mobile“, deja nu m-a mai mirat. Cel putin in cazul ei explicatia se afla prin preajma faptului ca intendenta companiei sale pariziene era romanca Irina Petrescu, binecunoscuta cercurilor coregrafice din diaspora ca promotoare a dansului contemporan.
Cu polonezii imi amintesc ca am pornit chiar o discutie pe tema muzicii folosite. Habar n-aveau ca e romaneasca, stiau doar ca e balcanica si li se parea foarte potrivita pentru a fi abordata in dansul contemporan datorita incarcaturii ei cromatice, dinamismului si unui oarecare exotism. Asa am aflat ca manelele erau foarte la moda si ca muzica de mahala era foarte sic. Nu le venea sa creada ca la noi, astfel de muzica se asorta cu o anumita provenienta sociala si ca un coregraf de avangarda – un intelectual roman rasat, cum ar veni –, nu ar fi folosit asa ceva decat cu intentii parodice.
De unde acest subit interes international pentru folclorul romanesc de periferie? De la Goran Bregovici si concertele sale, care au impus in lume muzica unei arii geografice mai putin explorate, asa cum Michael Flatley impusese in divertisment stepul irlandez.
Acum aproape un deceniu am suspinat, gandindu-ma ca subcultura noastra neaosa ne va fi probabil vanduta nedumicat de catre artisti straini drept noutatea cea mai hot, odata reinchis circuitul informatiei culturale. Au trecut cativa ani insa si n-am mai auzit in dansul contemporan nici muzica lautareasca, nici manele. Moda pare sa fi fost de scurta durata sau mai degraba lucrurile s-au asezat datorita intensei mediatizari a realizarilor conationalilor nostri mai bronzati prin statele europene.
Daca in urma cu cativa ani avangarda artistica nu se formaliza de diferenta dintre autenticul tarafurilor traditionale si prostul-gust, acum manelele nu mai sunt de bon-ton in lume. Cat despre muzica lautareasca (Lache Gazaru), am reintalnit-o in 2009 in piesa „Pasarica“ semnata de Mihai Babuska, pe scena sibiana a Concursului International de Balet. Gandita in cheie comica, ea prilejuia celor doi interpreti, prim-solistii Operei bucurestene Adina Tudor si Ovidiu Matei Iancu un adevarat recital actoricesc, o etalare de senzualitate de balci si maniere cazone de un umor savuros.
Desi percepute global, in pofida distantei enorme intre inspiratia autentica si coruperea suburbana, pana la noi evenimente politice si sociale care sa le readuca in prim-plan cu conotatii pozitive, tarafurile romanesti, mai vechi si mai noi, se intorc in colbul drumului…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper