Muzeul…comunismului? (III)

Pentru ca un muzeu al comunismului sa se nasca, nu este, neaparat, nevoie de vointa intregii societati. Ajunge sa se inchege, pentru inceput, dorinta unui grup de initiativa. Ma grabesc sa adaug: a unui grup de profesionisti! Pentru a trece la treaba, acesta va avea nevoie mai intai de un patrimoniu si de un mesaj. De fapt, primordial este mesajul.

Nu exista muzee care sa colectioneze obiecte de dragul colectionarii, decat daca sunt gandite de amatori. Si daca nu orice adunatura de obiecte reprezinta un muzeu, in schimb, in ultimii ani, muzee fara obiecte autentice au putut fi imaginate. Cum spuneam, segmentul de istorie recenta din viitoarea expozitie permanenta a Muzeului National de Istorie a Romaniei nu va fi suficient pentru a transmite un mesaj puternic. Or, daca vrem sa transmitem un asemenea mesaj contemporanilor nostri (mai mult sau mai putin uituci ori ignoranti) si, mai ales, copiilor nostri (cu siguranta, neinformati), acesta ar trebui sa fie legat de „dilema“ fundamentala in care s-a zbatut societatea romaneasca in ultimele noua decenii: cea a „alegerii“ (am pus intre ghilimele termenul pentru ca rareori societatea a avut, in mod real, posibilitatea sa aleaga liber) intre un sistem politic autoritar si unul democratic. De la dictatori luminati la dictatori intunecati si de la democrati bine intentionati, dar diletanti, la profesionisti ai jocului de-a democratia, am avut parte, la nivelul puterii, de tot felul de experimente, care au marcat trupul societatii romanesti, lasand cicatrici adanci. Tot acest balans trebuie privit, totusi, cu maxima neutralitate (atata cat se poate, stiut fiind ca neutralitatea absoluta este imposibila), pentru ca mesajul muzeului sa fie unul cat mai autentic si mai credibil. Cu alte cuvinte, chiar daca mesajul fundamental al muzeului (cel care prezinta sistemele dictatoriale de care a avut parte Romania intr-o lumina clara si inclementa) este de presupus pentru orice asemenea intreprindere, acesta nu trebuie clamat cu mijloacele propagandei, ci trebuie transmis intr-un mod profesionist, sprijinit doar pe puterea faptului istoric. Iar acest fapt istoric ne va arata ca, desi diferentele sunt evidente, istoria nu trebuie privita in alb si negru si, in plus, nu tot ce s-a intamplat pe timpurile diverselor guvernari autoritare a fost rau, si nici democratia, atata cata a fost, nu ne-a adus doar zambete si bunastare. Cu alte cuvinte, nu facem un muzeu pentru a demola, cu mijloacele „lor“ un model social, ci pentru a-i ajuta pe oameni sa gandeasca singuri.
Dar, pentru aceasta, intreaga perioada a istoriei recente, asa cum am incercat sa o delimitez pana acum, ar trebui avuta in vedere. Marginirea la istoria guvernarii comuniste ar fi greu de inteles pentru cineva care nu e familiarizat cu lecturile istorice si care nici nu a fost prea interesat de orele de istorie, in gimnaziu. Guvernarea comunista, cu tot importul de idei, tancuri si oameni, nu poate fi explicata doar prin ocupatia sovietica sau/si prin coruptia nomenclaturii ceausiste. Or, pentru o corecta intelegere a celor, sa spunem, 45 de ani de guvernare comunista, este nevoie de intelegerea perioadei care i-a premers. Chiar si guvernarea autoritara carlista are nevoie de o explicatie ceva mai ampla. Tocmai de aceea, mi se pare ca momentul de inceput al firului istoric al unui asemenea muzeu ar trebui plasat in anii care au marcat formarea Romaniei Mari, incununata de Constitutia din 1923 si de cutremurul politic determinat de disparitia Regelui Ferdinand si, mai ales, a lui Ionel Bratianu, cu tot ceea ce a urmat acestor morti (incertitudinea politica, revenirea lui Carol, criza economica, formarea camarilei, ascensiunea legionarismului etc.), totul trebuind sa fie asezat, evident, intr-un context international bine precizat. Fara aceste „preliminarii“, atat momentul instaurarii dictaturii regale, cat si cel al guvernarii antonesciene nu ar putea fi intelese, iar fara acestea guvernarea comunista ar putea parea drept un fenomen extraterestru. Ideea ca guvernarea comunista ar trebui opusa intregii perioade care i-a premers, in secolul trecut, mi se pare pernicioasa, pentru ca, sper eu, am ajuns la intelepciunea de a intelege ca nu exista dictaturi rele si dictaturi bune si ca o democratie, fie ea si bolnava, este de preferat unei autocratii extrem de sanatoase. Daca am acceptat aceste premise si un asemenea mesaj, atunci cautarea patrimoniului potrivit va fi, daca nu chiar usoara, in orice, caz, facilitata de cadrul temporal si tematic stabilit. Patrimoniul se gaseste peste tot in Romania. Este nevoie doar de imaginatie pentru a-l descoperi si a-l pune in valoare. Si, evident, este nevoie de tehnologie. Muzeele de azi nu mai sunt demult doar colectii de obiecte, ci si, in cel putin egala masura, spectacole mediatice, in care singura limita acceptata este data de cea a masurii cunostintelor tehnice, a puterii economice a finantatorului si, repet, a fortei creative a autorului expozitiei.
Desigur, ar trebui stabilit, de la bun inceput, daca dorim un memorial sau un muzeu. Asa cum am aratat, saptamana trecuta, memoriale avem si vom mai avea. Avem, insa, nevoie  de un muzeu adevarat: unul care sa indemne nu atat la ganduri pioase si lacrimi pentru inaintasi, ci, mai ales, la reflectie lucida cu privire la modul in care ne intelegem prezentul (ca „rezultat“ al trecutului) si la ceea ce ne dorim pentru viitor. Tocmai de aceea, locul ales pentru o asemenea institutie nu ar trebui sa fie, neaparat, cautat in bezna unei foste puscarii sau in vreo „ctitorie“ a lui Ceausescu. Desi oricare asemenea cladire ar putea fi, la limita, adaptata nevoilor unui muzeu, avand in vedere impedimentele legate de lucrul pe o constructie existenta, precum si costurile mai mari, necesitate de lucrarile de adaptare, ar fi de preferat ridicarea unei constructii noi, care sa fie, de la bun inceput, proiectata pentru a gazdui un asemenea muzeu. Nu orice insiruire de incaperi, istorice sau nu, se preteaza la un muzeu. Poate ca, fiind vorba despre istoria recenta, laboratoarele de restaurare si conservare a patrimoniului nu sunt absolut necesare. Dar o sala pentru conferinte, camere dedicate doar expozitiilor temporare, incaperi pentru arhiva, biblioteca si mediateca, pentru activitati educationale pentru tineri, pentru activitati redactionale si pentru cercetare, dar si pentru recreere (o cafenea si o librarie nu pot sa lipseasca dintr-un muzeu!), toate acestea trebuie sa isi gaseasca locul firesc, stabilit de actualele directii de cercetare in domeniul muzeotehnicii. Asadar, ar fi de preferat proiectarea unei cladiri noi, care sa stimuleze, deopotriva, creatia arhitecturala si cea muzeologica.
Desigur, pentru toate acestea este nevoie de sustinerea financiara si administrativa a unei autoritati centrale, iar Ministerul Culturii este cel mai in masura dintre ele, pentru a avea o asemenea initiativa. Este de sperat ca recentele discutii, cum sunt cele gazduite de Institutul Roman de Istorie Recenta, la Scoala de vara „Muzeul dictaturii vs. Muzeul comunismului“, precum si cele legate sau nu de activitatea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, vor avea drept urmare o necesara decantare a ideilor si o adevarata dezbatere publica, sustinuta, in primul rand, de specialisti, cu argumente stiintifice si, in orice caz, cat mai putin politice! Din acest punct de vedere, ne aflam, inca, la inceputul drumului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper