Muzeul… comunismului? (II)


Anul 2005, cand a aparut o propunere de organizare a unui „muzeu al comunismului“ ar fi fost ocazia relansarii unei dezbateri intre profesionisti despre cum ar trebui sa arate expozitia permanenta a unei asemenea institutii. Acest lucru nu a fost posibil, deoarece propunerea nu a venit din interiorul profesiei si nici macar dinspre Ministerul Culturii. Ca atare, ea nu a avut absolut nici un ecou.

Spuneam, saptamana trecuta, ca reticenta muzeografilor din Romania de a organiza expozitii de istorie recenta1 vine nu doar din cauza lipsei de perspectiva istorica fata de evenimentele tratate, ci si din experienta trista a expozitiilor comandate de regimul comunist. Asta nu inseamna ca nu exista, cel putin in Europa, muzee cu expozitii foarte valoroase de istorie recenta. Unele dintre cele mai apreciate sunt cele organizate de Fundatia Casa Istoriei Republicii Federale Germania (o institutie cu trei sedii, la Bonn, Leipzig si Berlin), care a deschis o extrem de incitanta expozitie permanenta la Bonn, in urma cu mai bine de 15 ani, dedicata prezentarii, in paralel, a istoriei Germaniei divizate, in timpul Razboiului Rece. Expozitia se remarca prin distanta neutra pe care o ia fata de politic, incercand sa nu ofere judecati prefabricate asupra evenimentelor tumultuoase din perioada 1945 – 1989. Cu alte cuvinte, unui presupus vizitator ignorant cu privire la istoria recenta a Germaniei, expozitia nu va incerca sa ii impuna o viziune pro Vest si, corespunzator, una anti Est. Vizitatorul va intelege, fara indoiala, ce a fost bine si ce a fost rau in cele doua state germane, dar va fi, pe de alta parte, tot timpul constient de faptul ca se afla intr-un muzeu, si nu intr-un memorial.
Tot muzee sunt si cele organizate la Budapesta („Casa terorii“) si Vilnius („Muzeul Victimelor Genocidului“). Ambele muzee sunt deschise in fostele sedii ale serviciilor secrete de represiune, care au functionat in respectivele cladiri pana la prabusirea regimurilor comuniste. Mult mai apropiate, ca viziune, de memoriale, muzeele in cauza beneficiaza de o scenografie foarte sugestiva, amplificand groaza si dezgustul vizitatorilor. Din prima pana in ultima camera, in aceste muzee, nu poate fi vorba de „obiectivitate“ rece. Crimele sunt infatisate pe larg, discursul muzeal fiind sustinut de obiecte autentice. Nu sunt muzee ale vietii cotidiene, ci ale unor crime oribile. Daca, dupa vizitarea Muzeului din Bonn, poti sa te duci, linistit, la caffeteria muzeului, sa savurezi o bere rece, filozofand asupra vicisitudinilor istoriei, la iesirea din muzeele din Budapesta si Vilnius ai nevoie de o gura de aer proaspat, senzatia ca ai scapat din infern fiind acuta!2
Exista, oricum, si precedente romanesti. Lasand la o parte numeroasele expozitii temporare dedicate perioadei de istorie recenta, de la Muzeul National de Istorie a Romaniei (multe dintre ele s-au remarcat prin seriozitatea abordarii si prin consistenta sustinerii, cu obiecte reprezentative, a discursului muzeal)3, Muzeul Militar National „Regele Ferdinand I“, Muzeul National de Istorie a Transilvaniei s.a.m.d., trebuie remarcat efortul extraordinar al Fundatiei Academia Civica, de a transforma fosta puscarie de la Sighetu Marmatiei (1993 – 2000)4  in Muzeu. Chiar daca muzeul formeaza, doar din punct de vedere institutional, alaturi de Centrul International de Studii asupra Comunismului, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, el, in sine, este extrem de aproape de un memorial, in adevaratul sens al cuvantului, fiind proiectat exact in locul in care au patimit multe mii de persoane, exclusiv, din motive politice. Dupa modelul de la Sighet, Marius Oprea, pe vremea in care conducea Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, a planuit un muzeu asemanator, la Ramnicu Sarat, dupa ce Ministerul Culturii si Cultelor a achizitionat cladirea fostei inchisori de acolo, special pentru a o transmite, ulterior, institutului. In fine, foarte recent, un grup de initiativa, reunit in jurul Danei Cenusa (de la Ministerul Justitiei) si al lui Ionut Ilie (de la Ministerul Culturii si Patrimoniului National), incearca sa atraga fonduri din surse interne si externe, pentru a transforma celebrul Fort nr. 13 de la Jilava intr-un memorial dedicat celor care, de la 1907 pana la 1989, au trecut, din motive politice, pe acolo.
Desigur, nici unul dintre aceste muzee/memoriale si expozitii temporare sau permanente (de genul mult prizatei „instalatii“ Ciuma, din subsolul Muzeului National al Taranului Roman) nu poate ambitiona sa se constituie intr-un „muzeu al comunismului“ din Romania. Nici macar viitoarea expozitie permanenta a Muzeului National de Istorie a Romaniei nu isi va propune asa ceva. Acolo, istoria recenta se va restrange la doar cateva sali – departe de a satisface nevoia de cunoastere a vizitatorilor si de pasiunile pe care istoria ultimilor 90 de ani le starneste printre cunoscatori.
Si atunci, unde, cum, cu cine si cu ce s-ar putea face un asemenea muzeu?

Note:
1) Termenul „istorie recenta“ (uneori, cel de „istorie imediata“ sau de „istorie a timpului prezent“) este preferat, de relativ putina vreme, in cercetarea istorica, pentru a face o distinctie in cadrul istoriei contemporane. Majoritatea istoricilor europeni considera ca istoria contemporana este doar un segment de cca. 75 de ani, in cadrul istoriei moderne, incepute odata cu Renasterea. Cum istoricii francezi, pornind de la istoria propriei lor natiuni, se incapataneaza sa incheie epoca moderna la 1789, aparitia sintagmei „istorie recenta“ incearca oarecum sa impace cele doua tendinte, referindu-se, in mare, la istoria de dupa Primul Razboi Mondial. Voi utiliza si eu, asadar, aceasta sintagma, cu referire la perioada din istoria Romaniei corespunzatoare ultimelor noua decenii.
2) Aceeasi senzatie o poti avea si dupa vizitarea unor alte muzee similare, de pe alte continente, insa, cum sunt Muzeul Memorial al Holocaustului, de la Washington, sau Muzeul Genocidului Tuol Sleng, deschis la Phnom Penh.
3) Amintesc, aici, pe cele mai reprezentative, din ultimul deceniu: „Romania in al Doilea Razboi Mondial“ (2002), „Epoca de Aur. Intre propaganda si realitate“ (2007), „Diplomatia romana – imagini din deceniul intunecat (1945 – 1955)“ (2007), „Aspecte ale cultului personalitatii in comunism (I)“ (2008), „Romania. Decembrie 1989“ (2009).
4) In afara de contributia, bine cunoscuta a lui Romulus Rusan si a Anei Blandiana, trebuie mentionati cei care au lucrat propriu-zis la proiectarea expozitiei permanente (Stefan Popa, Radu Canciovici, Ciprian Ionescu, Bogdan Dumitrescu, Dan Popovici, Alexandru Ghildus, Petru Gheorghiu, Matei Marcu si Octavian Carabela), precum si Aurel Vlad, autorul grupului sculptural din curtea Muzeului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper