Momentul cand incepe trecutul

Un articol de CONSTANTIN COROIU

S-au implinit cinci ani de la moartea lui Alexandru Paleologu. Deschid una din cartile sale nu fara un sens polemic intitulata: „Despre lucrurile cu adevarat importante“. Recitesc eseul „Un artist“. Poate ca de la Lovinescu – marele contemporan si rival al lui Ibraileanu – si, fireste, de la Calinescu, nu s-au mai pronuntat atat de profunde (si memorabile) propozitii privind romanul „Adela“ si pe autorul acestuia, precum cele rostite (si scrise), in maniera-i inconfundabila, de Alexandru Paleologu. El pleaca chiar de la ceea ce Lovinescu scrisese despre „Adela“ si anume ca romanul lui Ibraileanu este „model de literatura psihologica strabatuta de o poezie rara“, de „o poezie discreta“, sub al carei val „lipsa de expresie binecunoscuta a criticului dispare“.
Al. Paleologu apreciaza ca romanul criticului de la „Viata Romaneasca“ nu numai ca nu este, atat tematic, cat si stilistic, un corp eterogen in opera sa, dar, dimpotriva, el se afla intr-o perfecta armonie si prelungire a ei. „Femeia – observa Paleologu – e poate principala tema a scrisului lui Ibraileanu“. In articolele despre conditia femeii, in „campaniile“ si eseurile critice, in „Privind viata“, ca si in romanul „Adela“ „se simte acea infiorare in fata feminitatii, acea uimire si compasiune pentru fragilitatea trupeasca si umilinta fiziologica a femeii, acea obsedanta curiozitate pentru sufletul femeiesc, care sunt proprii oricarui artist“, caci „asta a fost in realitate Ibraileanu: un mare prozator, adica un artist“.
In treacat, am putea sa ne intrebam: cati dintre prozatorii romani dovedesc o cunoastere profunda a sufletului feminin, cati au „obsedanta curiozitate“, dar si capacitatea de a-l intui, de a-l intelege? Foarte putini. Intre acestia, putini, unul este neindoios „taranul“ Marin Preda, despre care tot Al. Paleologu scria undeva ca „gandea profund“ si „era un domn“ ce se asemana mult cu celebrul erou din „Razboi si pace“, Pierre Bezuhov – „cel mai desavarsit domn dintre toate personajele literaturii universale“. Prozatorii romani, cu cateva exceptii, sunt stangaci si superficiali in „tratarea“ relatiilor de iubire si a scenelor erotice. De cele mai multe ori, acestea vadesc simplism sau sunt pur si simplu vulgare. Nu o data, vrand sa fie pudic, nu doar in limbaj, prozatorul roman sfarseste prin a fi trivial. Or, ceea ce prin obiectivul fotografului poate fi scena porno, sub penelul unui mare pictor sau sub pana unui mare scriitor ca Marin Preda (vezi, de pilda, episodul de o „frumusete tolstoiana“, zice acelasi Paleologu, de la inceputul romanului „Delirul“) ori a lui Vargas Llosa (scenele de amor din „Razboiul sfarsitului lumii“) se transforma intr-o metafizica a erosului…
Revenind la romanul „Adela“, in viziunea lui Al. Paleologu, ne atrage atentia sublinierea pe care acesta o face privind stilul lui Ibraileanu. Este o replica data celor ce au cantonat intr-un cliseu: pretinsa lipsa de stil a autorului „Campaniilor“, mai bine zis de expresivitate a stilului celui despre care Mihail Ralea afirma ca a fost „maestrul suprem a trei generatii de scriitori“, comparabil poate, „prin influenta sa“, numai cu Maiorescu. Paleologu afirma insa inechivoc ca Ibraileanu este „un artist al exprimarii frapante si memorabile…, un remarcabil stilist, adica unul care gaseste stilul fara sa-l caute, stilul imanent si fatal, dictat de stricta necesitate a definitivei precizii…“. Urmeaza un comentariu de doar cateva randuri ce echivaleaza cu o exegeza si care priveste finetea si forta psihanalitica a lui Ibraileanu, ilustrate intr-o singura propozitie din antepenultima pagina a romanului, cand landoul cu care pleaca doctorul Codrescu se departeaza, iar Adela ii face semne de la geam, fluturand un voal: „In acest moment incepu trecutul“… O propozitie care cade ca o cortina si al carei inteles ni-l revela, ca nimeni altul, Al. Paleologu: „Trecutul are intotdeauna un inceput hotarat. Cel mai adesea nu-l percepem. Perceperea lui e cutremuratoare. Numai el e irevocabil, numai el e absolut. Si din ce in ce mai tainic“.
Eseul la care m-am referit mi-a amintit de cartea unui critic cu o solida formatie de psiholog. Este vorba de eseul „Ibraileanu – romanul criticului“ (Editura Albatros, Colectia Contemporanul nostru, 1981) al lui Mihai Dinu Gheorghiu. Si el pornea de la o disociere, care se dovedeste a fi una inertiala, intre stilul criticului si cel al prozatorului, disociere apartinand lui Pompiliu Constantinescu. Dar constata ca „similitudinile stilistico-semantice dintre maniera critica si cea romanesca ale lui Ibraileanu nu sunt doar un simplu accident, o „deformatie profesionala“. Sau, altfel spus, accidentul e semnificativ, revelator: o replica imaginar-simbolica data discursului critic in si prin romanesc“. Mihai Dinu Gheorghiu respingea totodata un alt cliseu: identificarea prozatorului cu personajul sau: „Scotocind in biografie s-a si gasit principiul mecanic presupus a sta la baza producerii textului. Comparand stilurile, transpare nostalgia evocatoare, analiza minutioasa, preferintele livresti comune, gustul calatoriilor estivale in muntii Moldovei ori figura tutelara a mamei in anamnezele erotice. Cei naivi vor sustine, in consecinta, ca Ibraileanu este Emil Codrescu, cei mai experimentati – o identitate proiectiva, in imaginar, intre cei doi“.
Exista la Ibraileanu ceva ce ii defineste, in fond, complexa personalitate, anume ca unicul teritoriu in care si-a consumat existenta l-a constituit literatura. Este tocmai ceea ce il apropie de adversarul sau mai „expresiv“ – Lovinescu. Il si despart insa multe… lucruri importante, cu vorbele lui Al. Paleologu. Nu in ultimul rand, faptul ca, spre deosebire de autorul „Balaucai“, Ibraileanu a scris primul si poate cel mai important roman de analiza psihologica din literatura romana.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper