Mizeria de sub covorul rosu: „Teenage Paparazzo“ de Adrian Grenier

Un articol de CATALIN OLARU

Vedeta in acest an a sectiunii „Actors Behind Camera“ de la festivalul „Anonimul“, documentarul „Teenage Paparazzo“ al tanarului Adrian Grenier e intr-o proportie foarte mare produsul lesne marketabil al unei televiziuni in sistem pay per view si foarte putin sau deloc o mostra de jurnalism cinstit.

Un adolescent de treisprezece ani isi petrece noptile ca paparazzo, fara nici un fel de opozitie din partea parintilor sai. Aceasta situatie insolita pe care filmul o exploateaza nu e aproape deloc documentata, iar atunci cand e, regizorul o face superficial. Daca „Teenage Paparazzo“ ar fi respectat regulile genului in care se incadreaza, nu s-ar fi limitat la a enunta ca 1. exista paparazzi si 2. Austin Visschedyk e deja un paparazzo, la varsta la care ar trebui sa citeasca despre Lindsay Lohan doar in manualul de educatie civica.
Ci ar fi incercat sa afle resorturile care fac din faptul de a fi fotograf de tabloid un model de reusita, pe continentul american in general si in microsistemul hollywoodian in particular, si mai ales ce anume il face pe Austin, ca barbat in devenire in cadrul acestui habitat cu totul aparte, sa fie mai competitiv decat cei de-o varsta cu el. Traducand putina actiune a filmului in limbajul unui material produs de „Animal Planet“, Austin e exemplarul care, in chip cu totul neobisnuit si fara sa fi invatat de la nimeni mestesugul vanatorii, se apuca sa vaneze inainte de a-i fi venit vremea. In cadrul aceleiasi conventii, nu aflam ce era mai important: de ce se aventureaza in afara barlogului atat de timpuriu sau cum de ceilalti (masculi, comunitate si familie) ii tolereaza indrazneala.
Din fericire pentru filmul lui Grenier, asupra continutului precumpaneste tratarea.
Chibit antiblit
Prezentat in premiera la Sundance 2010, „Teenage Paparazzo“ e mai degraba reality show decat documentar din cel putin trei motive. Cel mai evident este modul de filmare, cu camera de mana. Aceasta optiune, careia ii platesc tribut cadrele in care Austin e prins in exercitiul functiunii, inlesneste in primul rand un imprumut de veridicitate. Poti sa filmezi ratuste de cada si sa pretinzi ca-s extraterestri; daca renunti la trepied, sunt sanse bune sa te creada cineva. In al doilea rand, ceea ce camera de mana reafirma e ca demersul starului de televiziune e pe bune, iar asta compenseaza faptul ca nu zice mare lucru – in reality show-uri, chiar si inactiunea capata valoare de stire. Chiar daca nu face nimic, Austin e filmat, iar asta e deja ceva.
Ca intr-un reality show, proiectul produs de Matthew Cooke e aproape in totalitate dependent de hachitele protagonistului sau. Daca el nu vrea sa faca nimic, nici Grenier nu filmeaza mare lucru. Aptitudinile investigative ale tanarului regizor sunt extrem de limitate, cea mai mare parte din timp nu face altceva decat sa-l intrebe pe Austin ce planuri are si sa se tina dupa el.
In sfarsit, desi filmul e pana la un punct nepremeditat si depinde de bunavointa personajului sau principal, el inceteaza a mai fi un documentar propriu-zis atunci cand Grenier intervine in cursul evenimentelor. Devenind prietenul lui Austin, ii confera acestuia vizibilitate, alterandu-i fundamental personalitatea si implicit actiunile. E o greseala pe care chiar Grenier o trambiteaza si pe care o exploateaza, incercand s-o repare. Cat de sincere ii sunt eforturile si cat de nevinovata greseala, nu avem de unde sti. Insa adevarata abatere de la etica documentaristului e ca nu numai ca interactioneaza cu subiectul caruia i se dedica, ci creeaza el insusi evenimentele. Intalnindu-se cu Paris Hilton si rezervandu-i lui Austin un loc in fata, ar vrea sa credem ca a gandit un experiment controlat destept, si intr-un fel asa si e, doar ca experimentul nu e sociologic, ci de marketing. Hilton si Eva Longoria sunt exponentele gaunoseniei pe care filmul o critica, dar in acelasi timp sunt si investitiile sale cele mai sigure. Cele doua vorbesc mult, dar mare lucru nu spun. Pe scurt, discursul lor se rezuma la doua idei principale: paparazzi sunt un rau necesar si amandoua s-au mirat peste poate afland ca Austin e atat de tanar.
Tineretea protagonistului e de natura sa uimeasca pe oricine, nimic de zis. Doar ca uimirea asta initiala (pe care, de altfel, o intuiam din titlu) nu a mai fost apoi si intretinuta. Surpriza e una singura si divulgata din start: Austin incearca prea devreme sa  devina profesionist intr-un domeniu pe care nu il poate pricepe cu totul, iar ambitia si graba il pierd.
Oricat l-ar critica, Grenier face exact aceesi greseala.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper