Midlife crisis-ul poeziei actuale

Un articol de ALEX GOLDIS

Daniel D. Marin, Poezia antiutopica. O antologie a douamiismului poetic romanesc, Editura Paralela 45, Pitesti, 2010, 272 p.


Discutiile aprinse pe marginea „Poeziei antiutopice. O antologie a douamiismului romanesc“, semnata de Daniel D. Marin, dovedesc inca o data ca „antologiile de generatie“ reprezinta o specie cu totul aparte. Cand sunt convingatoare si bine intocmite, ele reusesc sa demonstreze ca exista un „ce“ universalizabil in literatura nou-venitilor, care depaseste mizele ingust generationiste. Invers, cand sunt prost alcatuite, ele nu fac decat sa readuca in prim plan luptele intestine si aerul manifest al literaturii recente. De aceea, linia dintre antologia generationista – preocupata exclusiv de program si de caile de profit in campul simbolic – si antologia care sa consacre propriu-zis o „generatie de creatie“ (iata ca, vrem nu vrem, sintagma lui Tudor Vianu ne bantuie peste decenii) e extrem de subtire, iar intregul demers al antologatorului poate deveni o proba de foc, un examen de tipul „totul sau nimic“.
O antologie provizorie
Din pacate, recenta antologie are prea multe derapaje de conceptie pentru a convinge ca este reprezentativa pentru poezia romaneasca din ultimul deceniu. Problema nu e ca antologatorul n-are anvergura unei personalitati de prim rang a generatiei, cum s-a tot carcotit pe la colturile blogurilor de specialitate, ci ca Daniel D. Marin nu vadeste preocupari de istoric sau critic literar gata sa arhiveze, sa organizeze si sa interpreteze cat de cat coerent materialul. Dincolo ca e extrem de laxa (lucru observat de aproape toti comentatorii cartii), sintagma de „poezie antiutopica“ se dovedeste la fel de potrivita pentru a cataloga poezia ultimilor ani precum analizele textualist-abstracte din volumul Stefaniei Mincu, „Douamiismul poetic romanesc“ (2007). Nici utopia, nici reversul ei nu fac parte din vocabularul – oricat de polarizat sau diversificat – poeziei recente. Dar asta nu constituie o problema majora a cartii, intrucat termenii si conceptele aplicate ar trebui sa intre de-abia acum intr-un circuit critic clarificator. Se poate trece, apoi, cu vederea peste clasificarile si catalogarile naive care impanzesc prefata:
V. Leac „se joaca surprinzator si lejer in poezie“, Ofelia Prodan „desavarseste, alarmant si pregnant, si apocalipsa infraumana“, in timp ce Stefan Manasia „e un vizionar al cotidianului, cu detenta si profunda, si metaforica“. Intrebari serioase naste abia continutul propriu-zis al antologiei. Caci, desi Daniel D. Marin apeleaza la criteriul istoric (poetii apar in ordinea cronologica a debutului in volum), in cateva cazuri – Dumitru Crudu si Constantin Acosmei – acesta e contrazis. Criteriul istoric nu-i gresit atunci cand se aplica unei generatii atat de colorate in tendinte, avand si avantajul de a nu solicita capacitatea taxinomica a antologatorului. Numai ca refuzul motivatiei tipologice trebuie compensat neaparat de o vizibila fundamentare valorica.
Or, din acest punct de vedere, selectia numelor nu e deloc concludenta. De ce sa figureze in volum, de pilda, Andrei Peniuc (antologat inclusiv cu versuri precum „nu am putea merge alaturi si asa nu exista/ regret mai mare decat terminarea mea/ separata printr-un intrerupator/ de inceperea voastra“), Miruna Vlada (experta in crosetarea nonsensurilor: „imi beau cafeaua ca de obicei/ cu ceasca goala fiindca eu nu beau cafea“), Serban Axinte (critic bun, dar versificator sters), V. Leac (aici, glosolalia bate poezia) sau Diana Geacar (ale carei versuri „cel mai tare si mai tare mi-e frica sa mor si/ parintii mei sa gaseasca un corp si/ asta sa insemne un fel de sfarsit“ asigura cititorului un singur confort: ca poeta scrie mai putin despre moarte si mai mult despre „wiscas“, lingori de adolescenta si amoruri adulterine) si nu poeti mai talentati si/sau mai comentati precum Stoian G. Bogdan, Vlad Moldovan, Ioana Nicolaie sau Marin Malaicu-Hondrari? Sigur ca o antologie nu poate fi nici completa, nici aprobata unanim, insa e foarte importanta transparentizarea criteriilor care au stat la baza selectiei.
Depaseste, in schimb, orice posibila justificare absenta unor nume precum Marius Ianus, Elena Vladareanu, Claudiu Komartin sau Dan Sociu. Dincolo de valoarea lor individuala, fiecare reprezinta cate o directie viabila in fenomenul actual, de la fracturismul protestatar marca Ianus-Vladareanu, pana la expresionismul lui Komartin sau minimalismul à la Dan Sociu. De unde mai pui ca, in afara de ultimul, ceilalti au scris si texte programatice/teoretice ale generatiei. In motivarea acestor absente, mult folclorizata si ea, cel mai corect ar fi sa rezumam ca slaba expertiza a antologatorului s-a ciocnit mortal de reticenta (orgoliul, neincrederea?) autorilor. Nu discut, asadar, desi imi pastrez rezerve atat fata de profesionalismul antologatorului (care, obtinand drepturile de autor ale catorva poeme de Ianus, prefera sa-l creada pe cuvant cand isi reneaga toata opera poetica), cat si al celor care plaseaza motivatii personale deasupra unei, pana la urma, conventii culturale: acceptarea faptului ca, odata ce decizi sa devii autor, incepi sa ai si o identitate abstracta imposibil de retras dintr-un capriciu de moment. Dar toate acestea tin de o delicata etica a discursului civic-cultural ce depaseste mizele unei cronici.
Poezia ca instinct de aparare
Daca, decapitata de directiile principale, antologia lui Daniel D. Marin nu poate oferi o panorama completa, ea faciliteaza totusi o buna imagine de ansamblu. De fapt, cei 25 de poeti inclusi – Constantin Virgil Banescu, Zvera Ion, Doina Ioanid, Razvan Tupa, Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Teodor Duna, Dan Coman, Stefan Manasia, Dumitru Crudu, Domnica Drumea, Ruxandra Novac, Miruna Vlada, Diana Geacar, V. Leac, T.S. Khasis, Gabi Eftimie, Constantin Acosmei, Cosmin Perta, Rita Chirian, Linda Maria Baros, Serban Axinte, Radu Vancu, Ofelia Prodan, Daniel D. Marin – clasificati pana acum de critica sau de ei insisi in fracturisti, utilitaristi, deprimisti, neoexpresionisti sau minimalisti, alcatuiesc un tablou de familie care n-a parut atat de evident prin stivuirea propriu-zisa a volumelor.
Privita global, poezia actuala pune in scena cea mai radicala asumare a realului nu doar din ultimele decenii, ci, poate, din intreaga literatura romana. Ea reprezinta o replica atat la abstractismul saizecistilor, cat si la cotidianul minimalist – dar neutru, inocent politic – al optzecistilor. „Copiii mileniului trei“ probeaza, ca nicio alta generatie de poeti de la noi (mi-e greu sa trimit peste secole tocmai la pasoptisti), ca vehementa politica merge mana-n mana cu vehementa poetica. Paradoxul face ca, dintre toate genurile practicate asiduu dupa Revolutie, fie ca e vorba de proza, jurnal, critica sau eseu, poezia sa fi devenit cel mai sensibil barometru al tranzitiei romanesti. Deasupra unor Lautréamont, Rimbaud, Trakl sau Bogza-Geo Dumitrescu, nume vehiculate frecvent drept modele ale generatiei, troneaza ca referinta centrala Maiakovski, cu lirismul lui incrancenat si negru, crud-revendicativ, dar nu lipsit de patetism si de un virulent accent moral. Toate atrocitatile tranzitiei romanesti, cu spaimele si deziluziile aferente, se acumuleaza si ies la iveala in poezia din jurul anului 2000. Mizeria, marginalitatea sociala, ipocrizia consumerismului, lipsa banilor si a perspectivei unei vieti decente nu sunt doar teme exterioare, cum se crede indeobste, ci traume care ataca intimitatea. De aceea, distanta de la poezia asumat politica de tipul Ruxandra Novac-Domnica Drumea-Gabi Eftimie (pentru a ma rezuma doar la numele prezente aici) pana la expresionismul convulsiv marca Dan Coman-Teodor Duna, plasat indeobste pe celalalt versant, evazionist-metafizic, nu e insurmontabila. Intre cei doi poli se construieste surprinzator de coerent sensibilitatea specifica poetului actual: o sensibilitate de animal haituit, muscat de raul social absolut, si care musca, de aceea, inapoi. Violenta douamiistilor, capul de acuzare formulat de critici asezati si pudibonzi, se naste dintr-un primar instinct de aparare si din exasperare reactiva. De aici, aliajul cu totul specific intre agresivitate si masochism, intre protestul comunitar si biciuirea pana la sange a sinelui. Criza acuta a comunicarii, neputinta si abulia, singuratatea paroxistica de zi cu zi, vinovatia si spaima congenitala, nevroza anonima, setea irationala de razbunare sunt doar cateva dintre obsesiile acestor poeti. E interesant de observat ca, fata de generatiile anterioare, lipseste total tema iubirii (simpla interfata a nevrozei), topos-ul literaturii, precum si orice alta forma de evazionism. Poetii actuali sunt niste prezenteisti, o generatie fara memorie si fara familie. In rarele cazuri cand aceasta din urma isi face loc in imaginarul patologic-egocentrist al poeziei de azi, e populata de figuri alienante precum fratele nebun (T. S. Khasis) sau tatal tiranic (Domnica Drumea).
Cu privire la valoarea acestei poezii, Paul Cernat are dreptate: deocamdata, aerul comun e mai pregnant decat reusitele individuale, astfel incat antologarea, reducerea la esenta, favorizeaza pe fiecare dintre acesti poeti si pe toti la un loc. Exceptie fac „ecografitti. Poeme pedagogice. steaguri pe turnuri“ (Ruxandra Novac) si „Jucaria mortului“ (Constantin Acosmei), nu numai cele mai unitare ca tematica si viziune, dar si cele mai consistente volume antologate aici. In primele linii valorice se detaseaza si poezia lui Stefan Manasia, Dan Coman sau Adrian Urmanov, uitat din pacate destul de repede dupa retragerea de pe scena literara.
Ma tem, insa, ca, la un mic bilant al istoriei recente, poezia tanara pare incaruntita prematur, daca ne gandim ca dupa 2005 au fost rare, de nu cu totul inexistente, cartile de exceptie. Emulatia a luat sfarsit inca din prima jumatate a deceniului. Poeti care au reusit sa convinga la debut sau la al doilea volum revin spre finalul deceniului cu carti dezamagitoare. Cazurile cele mai flagrante sunt Marius Ianus, cu „Strumfii afara din fabrica!“si Elena Vladareanu, cu „Spatiu privat“. Desi decente, ultimele volume semnate in 2009-2010 de Dan Coman, Claudiu Komartin, Radu Vancu sau Teodor Duna nu mai dau nici ele masura talentului individual probat anterior. Nu stiu daca e legitim sa se vorbeasca deja de o veritabila criza de creatie – la urma urmei, majoritatea douamiistilor au in jur de 30 de ani –, insa se prea poate ca o poezie care a speculat cu furie fantasmatica Raul tranzitiei (climaxul din jurul anilor 2000), pariind total pe hartuirea reciproca dintre eu si real, sa-si fi epuizat resursele odata cu mica stabilitate sociala din a doua parte a deceniului. Si nu ma bazez aici pe o hazardata ipoteza determinista, ci chiar pe imaginarul din volumele mai recente, cu totul „imblanzit“: caci in subiecte si tematici propriu-zis domestice – nasterea, iubirea parentala, relatia antipatica cu rudele, dilema alcool-sotie -, poetii de azi nu se simt deloc la ei acasa. Daca nici spectrul amenintator al adancirii crizei sociale nu-i mai scoate din acest midlife crisis precoce (scuzata sa-mi fie poanta macabra), s-ar putea sa fie nevoie de o revolutie de formula poetica in care insa nu-i deloc sigur ca tot ei vor fi protagonistii.

2 comentarii pentru “Midlife crisis-ul poeziei actuale”

  1. februarie 2, 2011 la 6:36 pm

    Leac sau Peniuc sunt poeti foarte buni si originali. Evident marginali. Faptul ca tu nu rezonezi cu ce au scris sau ca nu-ti dai seama de influenta pe care poezia lor a avut-o si inca o are nu inseamna nimic. La fel si cu „Spatiu privat”, o carte marginala si vizionara situata pe limita superba dintre poezie si non-…: e problema ta. Probabil iti plac neoexpresionismul, versurile profunde si tropii. Apoi: unde vezi „poezie asumat politica” la Gabi Eftimie, Ruxandra Novac sau Domnica Drumea? Brr… Si toate exprimarile astea „expresionismul marca”, „minimalismul a la”, o, Doamne…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper