Matrita Grigurcu

Un articol de NICOLAE COANDE

„Cerc si punct“*, cea mai recenta placheta de versuri semnata de Gheorghe Grigurcu este, daca am numarat eu bine, ultima dinaintea cifrei 30. Cum criticul cu acelasi nume a scris si 30 de carti de critica si istorie literara, nu ne putem astepta decat ca poetul sa-l egaleze pe hermeneut, pentru ca balanta creatiei sale sa fie perfect echilibrata. Insa cum poate fi „balanta“ justa in acest caz, cand poetul cu acelasi nume este pus in umbra de importantul critic de poezie? Nu numarul conteaza, vezi bine. Nici „ori/ori“, ci „si/si“.

Nu as fi vrut sa ma alatur si eu corului de critici si jurnalisti culturali care deplang soarta ingrata a poetului, insa e inevitabil: in marile antologii critice de poezie sau in istoriile literare de data recenta statura criticului creste impozanta peste cea a sfiosului poet. E de asteptat o revansa in viitor, conform unui echilibru al lucrurilor, dar cine poate sti? Desi Nicolae Manolescu ii considera poezia ca fiind „originala“, „pura“, „de o mare densitate“, se simte imediat in „Istoria critica“ faptul ca pretuirea acordata criticului e mai accentuata, macar din referintele care insotesc portretele sale critice cand vine vorba de poezie. Marin Mincu ii aprecia „personalitatea incofundabila“, insa a uitat sa-l antologheze (si omologheze critic) in „O panorama critica a poeziei romanesti din secolul al XX-lea“. Al. Cistelecan stie, la modul paradoxistic, ca „ar fi fost un poet de mult mai pronuntat relief critic, daca nu s-ar fi insotit de un critic atat de eclatant.“ O mica neatentie a poetului, care nu stia pe cine ia la drum! Asadar, eclatanta surclaseaza delicatetea, iar ceea ce este aristocratie a spiritului nu trece inaintea goliardicilor aclamati pe stadioane. Sa ne placa noua romanilor, inclusiv in arta, atat de mult zgomotul? Marian Popa este ceva mai entuziast si-l califica in „Istoria“ sa muscatoare drept „unul dintre cei mai importanti poeti ai generatiei sale“.
Dar care o fi generatia lui Grigurcu? Nu cumva aici e „problema“? Debutand in 1968 cu „Un trandafir invata matematica“, la cativa ani distanta de comilitonii sai de generatie, poetul nascut in 1936 nu s-a alaturat lor (Nichita Stanescu, Ioan Alexandru, Grigore Hagiu, Marin Sorescu, Ilie Constantin, Ana Blandiana, Constanta Buzea, Florenta Albu, Gheorghe Tomozei, Cezar Baltag etc.), ci urmatorilor, celor din generatia ‘70, urmare a debutului intarziat din pricini sociale. Ca urmare, Grigurcu s-a vazut mai degraba inconjurat de o pleiada de poeti pentru care „istoria“, cu problemele ei specific romanesti, era citita si resimtita altfel de scriitori care trecusera de proba unui angajament aproape politic in exercitarea poeziei. Caci si poezia se „exercita“ in cadrul unei generatii, nu-i asa? E inevitabil ca poetul sa nu se poata sustrage timpului sau, iar daca intelegem ca o generatie e data de numarul constant al celor care au acelasi ideal (de creatie), aceeasi orientare in viata literara, ca si o delimitare programatica fata de antecesori si chiar de succesori, putem pricepe de ce Grigurcu si Paunescu (exemplul imi vine natural la indemana) nu pot fi… colegi. In fond, cei doi – dar diferenta poate fi sesizata si intre altii -, nu participa la aceeasi psihee colectiva. In orice caz, nu cu aceleasi valori plasate in context. Ideologia nu-i ca poezia, pentru a parafraza un „ganditor“ local. Actiunile lor, ca si cartile lor scrise, o marturisesc neincetat. Ei bine, aceasta determinare „psihica“, alimentata poate, de o paideie care contine elemente necunoscute mie, face ca fractura dintre Grigurcu si generatia sa biologica sa-l pozitioneze intr-un tabel literar mendeleevian atipic, alaturi de colegi cu care nu avea, social vorbind, nici in clin nici in maneca. Insa avea, iata, toate afinitatile din lume cu Mircea Ivanescu (alt atipic al generatiei, saizecist pierdut) sau George Almosnino, ceea ce face practic caduc principiul anului nasterii cand vine vorba de evaluari care cer mai mult decat masurarea cu cotul a „stofei“.
Ai zice ca destinul poetului a fost fracturat de ceva mai mult decat de istoria insasi, insa in spiritul unei protectii ulterioare pe care nu avea cum sa o anticipeze. „Autoinfricosata protectie a eului“, de care vorbea un filozof german contemporan, nu a functionat la Grigurcu, pornit sa nu accepte comandamentele zilei, cu turma. Altminteri, ar fi trebuit sa publice, poate, si el la debut „Comuna de aur“, precum Cezar Baltag sau alti camarazi de generatie.
Dar poate ca am divagat nitel si ar trebui sa ne intoarcem linistiti la propunerea de definitie a unei generatii facuta de Thibaudet, care credea mai degraba, cu exemple aplicate, ca aceasta se poate defini cuprinzator, macar biologic, in cuprinsul a 33 de ani de creatie. In fond, nu ne nastem toti la aceeasi varsta, cum ar fi spus un dramaturg roman – iar unii dintre noi nici nu murim, adaug eu.
La Adrian Popescu, Ion Mircea, Dan Laurentiu, Mircea Ciobanu,Vasile Vlad, Cristian Simionescu, Mihai Ursachi, Marius Robescu, Cezar Ivanescu, Mircea Ivanescu, Dorin Tudoran, Virgil Mazilescu sau Nora Iuga poezia este un eterat principiu al frumusetii neingradite de vreo maiakovskiana angajare in istorie, in evenimential, chiar daca in ceea ce-i priveste pe Simionescu, Vlad, Mazilescu si ultimul Tudoran ar trebui sa ma mai gandesc cand spun asta. Iar Ileana Malancioiu, pe care Laurentiu Ulici o considera satpezecista, chiar ca nu se supune acestui canon pe orizontala – ea rupe randurile printr-o poezie care o asaza in randul marilor poete tragice ale Europei. Ceea ce generatia anterioara, in ciuda unor sclipiri, nu s-ar putea spune ca a dat.
Insusi Grigurcu, cu acel mod al sau de a fi, rezervat, discret, de necurmata benedictiune psihica si morala, desi torturanta in anumite momente, participa la placerea vinovata a scrisului departe de zgomotul de fond al istoriei. Este revansa poetului care mizeaza pe durata lunga. In fond, Grigurcu nu putea sa se nasca saizecist intrucat nu putea participa la elanul „recomandat“ al catorva poeti din pleiada, oameni care debuteaza cu plachete aproape de gustul inca sinistru al propagandei comuniste, chit ca isi strecoara ei cateva poezii cu stampila personala in carti de la care altceva se astepta.
Aici pare a fi problema lui Grigurcu, in receptarea care i se face ca poet: in neconcordanta timpilor de creatie si vietuire, asezarea sa „in margine“, pe o granita unde, desi vizibil, anonimizat, dar nu anonim, nu adera la o grupare anume, intr-o independenta mandra, chiar daca necautata. Si aici imi amintesc de Petre Stoica, nascut in 1931. Ce era el? Poet, fireste. Dar carei generatii apartinea? Debutase fals in 1957, pentru ca sa revina abia in 1963, cu un tip de poezie pe care l-a forjat pana la acea voce autentica, singulara, concretizata in volumele aparute dupa 1970 si care nu cotiza la saizecismul camarazilor sai de arme. In aceeasi situatie ingrata, dar si salvatoare, pentru poezia lui, se gaseste si poetul din orasul care are, totusi, „poezia sa primitiva si provocatoare“. Ca poet, Grigurcu a invatat retractilitatea, lectia de umilinta a lui Daniel Turcea (uitasem sa-l listez la saptezecisti, dar chiar e nevoie?), acea fervoare a trairii intr-un spatiu sacru in care poezia aude „umbletul de soarece al viitorului / prin micile sertare ale izvorului“, iar Domnul este „un crin legat cum un copil de piciorul patului“. Lasa ca Hawking ne-a transmis recent ca Domnul este „redundant“ (excedeaza ceea ce este necesar ori natural) si nu vorbeste cu oamenii intrucat nu e interesat sa ofere raspunsuri la intrebarile lor.
Cu auz incordat – si fin – poezia lui Grigurcu este aidoma unei umbre care se proiecteaza pe un zid dur pana la a capata densitatea aceluia. Cu alte cuvinte, are fragilitatea umbrei in timp ce aparenta ei imaterialitate cuprinde in sine o tarie care o sorteste duratei lungi. Este un paradox al acestei poezii care isi trage seva dintr-o incordata meditatie asupra lumii si a invizibilelor care, precis, ii dau tarcoale. In proza, nu-i gasesc pandant decat in scrisul lui Radu Petrescu, cu care se aseamana prin incordata scrutare a Frumusetii, care este Adevar, cum spunea Keats. Poetul deambuleaza kavafian printr-o Alexandrie imaginara, invadat de un presentiment al tragicului care se ascunde in „mastile sclipicioase ale carnavalului / pe care le aduna vidanjorii“. Spun Kavafis si pentru ca poetul stie odata cu autorul acela discret, neinfluentat de vremuri, ca „Un alt tinut nu vei gasi si nici o alta mare. / Orasul te va urmari oriunde. Vei umbla / pe-aceleasi strazi si in aceleasi suburbii vei reveni / si in aceleasi case vei albi si-mbatrani. / Tot in orasu-acesta vei ajunge. Cat despre-a ta plecare – / nu te gandi. Nu poti pleca altundeva cum zici. / Caci risipindu-ti viata in acest colt, aici, / ai risipit-o peste tot in lumea asta mare“.
Un poem precum „Aidoma unor ganduri traiesc obiectele“ pare a fi transmutarea acelei „erori patetice“ pe care o amenda Ruskin candva, aceea care gasea ca obiectele au o viata a lor. Pentru privirea launtrica a poetului, tot ce il inconjoara poate fi gasit si in vis caci „visul iti ofera obiecte asemanatoare celor ale realului“. Viata ca Als Ob? Nu, caci poetul adera la structura lumii in care vietuieste, dar nu se limiteaza la a crede ca tot ce exista este doar aici. In fond, visam doar ceea ce creierul poate percepe ca lumi finite, caci lumi care poate exista fara sa le stim nu visam, dimpreuna cu obiectele lor. Cu alte cuvinte, visam ceea ce cunoastem, doar ca o facem intr-un mod mai subtil, care imbunatateste vederea diurna si zgarie coaja lucrurilor cunoscute pentru a revela un adanc al lor. Spuneam de retractilitatea poetului. Iat-o dezvaluita de el insusi in „Poetul“, unde tiparul generatiei se lasa inca vazut, desi ca orice poet adevarat, Grigurcu cauta sa-si stearga urmele si sa potenteze diferentierea: „Ascunzandu-se-n grota lingandu-si / generatia cum o bomboana sticloasa / in rastimpuri dand telefoane norilor nimbus / ascultand muzica venelor in antractul dintre doua lumi / dand din piciorusele de miriapod ale creierului / perorand despre statuia ce s-a-ngrasat si are nevoie de corset / apoi retractand totul / stergandu-si scrisul / asa cum si-ar sterge buzele dupa mancare / adormind ca o coala de hartie alba.“ Desi au trecut atatia ani de la debutul sau, sau poate tocmai de aceea, Grigurcu se afla intr-o continua cautare de sine, aidoma unui marinar frenetic pe apele unei lumi nu mai mari decat o palma de om, dar cat de intinsa in mintea poetului care cantareste timpurile cu vocatia unui arheolog al varstelor umanitatii, anume in ciuda unui sentiment al relegarii care-l tine ancorat precum altadata pe eroul homeric: „Plictisiti grabiti neatenti supusi ostenelii ce ne cauta / ne preface-n animale (o Circe) // si fiecarei deschideri spre-o alta Lume pe care o inchidem cu palma // si fiecarei deschideri spre-aceasta lume careia-i facem cu ochiul // ne cauta osteneala ne asaza acolo unde vrea (fericite aceste locuri mediocre) // ne-ndeamna sa fim noi insine cu un efort minimal // (plina strada de coji de seminte cum un impudic cer instelat).“ („Supusi ostenelii“). Numai ca „cerul instelat deasupra noastra“ este consecinta noptii care cade pe pamantul unde poetic locuim. Stim, puritatea nu iubeste cojile (kelipha, adica raul care ne tine in exil, dupa misticii de extractie guenonista). Intr-o lume careia stelele, chiar impudice, i-ar lipsi, anostul ar trimite poezia in regnul darilor de seama si al rapoartelor meteo pentru agricultori harnici. Luna poate parea inutila, dar provoaca mareele pe Pamant.
Poemele din „Cerc si punct“ se desfasoara dupa o deja patentata „matrita-Grigurcu“, aceea a unui ochean intors prin care poetul se uita la sine insusi cu ochii lumii insesi, o rasturnare a privirii care-i asigura pozitia privilegiata de privit si privitor, dintr-o distanta apropiata situata, ideal, in „punctul frenetic ce se umfla-n infinit“, aspirand la o postura de cerc „ascetic“, dupa cum ne spun inteleptii Alexandriei antice: „1. Un Cerc un Punct frenetic se umfa-n infinit / un Punct un Cerc ascetic redus la centru // toate propozitiile fug cum furnicile / cand e starnit furnicarul // se-aduna in alta parte (unde – nu stie nimeni ) // 2. Dupa Clement din Alexandria orice corp / se poate indumnezei atat de mult / incat s-ajunga Punct // intrebare: orice punct poate ajunge la randul sau cerc?“ („Cerc si punct“). Presupun ca filozoful alexandrin se referea la ceea ce cabalistul Isaac Luria a numit ca fiind „timtum“ contractia divinitatii intr-un punct atat de dens, tocmai ca lumea sa poata exista. Un „act“ care elibereaza lumea si ii confera volum. Asa gandind, nu cred ca „orice“ punct poate ajunge cerc, macar pentru ca dilatarea ar putea duce la pierdere de substanta. Altii ar inlocui substanta cu „evenimentul“, ca Whithead, care afirma ca datul elementar al realitatii nu e substanta permanenta, ci o ocazie care devine actuala. In fine, sunt ecuatii filozoficesti, nu insist.
Ei bine, dupa toata aceasta cadenta interogativa a poemelor din placheta, dupa toata monotonia asumata a acestui „lirism sever si adanc“ (Ion Negoitescu), Gheorghe Grigurcu vine si rupe cu ritmul egal cu sine cu care ne-a obisnuit, iesind in fata cititorului cu un poem de zile mari, o apocalipsa rebela a subteranei, o desfasurare a „punctului“ poetic intr-o bolgie cum numai la Ion Muresan mai vazusem printre contemporani. Carciuma, loc sordid al sufletelor pierdute inca de aici, al angoaselor care sunt filtrate printre gradele alcoolului este toposul evenimential pe care ni-l propune cu mana de maestru poetul intr-o teribila descriere care aminteste de paradisurile negre ale poetilor blestemati. Cafeneaua, ca sa fim mai exacti, devine locul infruntarii dintre energiile celor care nu mai spera la nimic, intr-un crepuscul al vietii lor sau poate al lumii, martor al zbaterii neputincioase al celor care sapa in groapa comuna unde isi beau viata (ca in faimosul vers al lui Ioan Es. Pop, „aici viata se bea si moartea se uita“) si incearca o iesire dintr-un underground blestemat. Poate e si un fel de lume becketiana, cu acea inutila, incordata asteptare, dupa care urmeaza golul. Intr-o lume a verminei care bea ca sa uite si pentru a-si face curaj sa treaca dincolo, poetul, inarmat „doar cu mica lopata“, este un demn observator al deriziunii si al lustrarii fiintei de atributele adevarului, chiar daca vede, traklian, „robustul grumaz al Domnului rasfrant in geam“. Totul este un fals, un simulacru in „intunericul de-un metal inca ne-nduplecat“, pe care il descrie cu o monotonie care face credibila si extrem de aproape aceasta imagine a exilului pe pamant. Vad in acest poem al lui Grigurcu, fara exagerare, unul dintre poemele mari ale poeziei contemporane, un avatar al acelor poeme uriase care au miscat candva poezia lumii, de la Milton la Baudelaire, poeti ai marilor si micilor cosomogonii in care omul este fiinta abandonata pe un taram straniu. Limbajul sau e atat de natural in desfasurarea lui graduala, pana la revelatia neputincioasa a gropii care inghite vorace tot, pentru ca in final sa incerce sa sape ea insasi o alta… groapa, intr-o demiurgie halucinanata, nu mai putin palpabila. Il voi cita integral in incheierea cestei cronici, nu inainte de a spune ca insingurarea asumata a poetului Grigurcu este destinul oricarui poet major din toate timpurile (nu supravietuim si nu schimbam lumea din interiorul sistemului, ci prin destin personal si asumat, impotriva lumii): „Se-aduna multi in cafenea/ ca-ntr-o groapa de-o oarecare adancime / dar trebuie sa te-ntrerupi de multe ori / spre-a mai putea sapa putin // coniacul (o suta-doua-trei) e ca un soi / de respiratie artificiala / e drept ei si-au schimbat cu-ncetul atitudinea / in fata teribilului desert // poate ca as izbuti sa-i ajut / si fara comentarii doar cu mica-mi lopata / si-n ochi doar cu-aceasta / chelnerita cu suras de staniol / o groapa nici mare nici mica de tot / o privire fixata de tavan cum un paianjen// si sudoarea curgand de pe frunte/ luminoasa uscata cum nisipul/ aici cuvintele se-mbratiseaza cum trupurile / (e mult trecut de-amiaza) // o frenezie care bate cum un orologiu / viclesugurile sarcasmele nu mai servesc la nimic / timpul inainteaza implacabil banal / cum sangele-n vena // din narile fecioarei ies rotocoale de fum / si crucifixe de aur // devin vizibile ridurile golului // sapam sapam desi e-atat de tarziu / rugina luminii la fundul paharelor / si-ntunericul un metal inca ne-nduplecat / robustul grumaz al Domnului rasfrant in geam / de-o parte se strang comediantii / fluturii muzicii care-nvesmanta/ peretii in rochii somptuoase/ de cealalta parte innebuneste/ iubirea singura // si norii curg portocalii pe cerul vesperal / si norii curg pe sub pamant / mainile noastre cauta groapa / instinctiv precum ar cauta un buzunar // muzica-ti bombardeaza plamanii/ iesi pana-n strada te-ntorci / orizontul nu pleaca nicaieri / timpul s-a prefacut in maruntis // o fata-si potriveste fardul cu miscari marunte / poate se va inapoia poate se va mistui dupa / curba orei 7 / poate va inrama ochii ce-o vor contempla // poate va spala scarile de urmele clipelor echivoce/ poate va straluci cum o luna in miniatura / poate degetele ei vor fi toate ceasornice / poate coapsele ei vor fi marcile comerciale ale Veciei / poate nu va plange nimeni // si groapa mesteca fripturi bancnote/ intamplatoare exclamatii cuiere / sticle goale chipuri omenesti / se senilizeaza se uita pe sine / (fericita) si vrea pana la urma / sa sape-o alta groapa.“

Nota:
* Editura Alfa, Iasi, 2010, colectia Poezii alese, coordonata de Nicolae Panaite

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper