Mai exista Romania?

Un articol de Constantin Stoiciu

Beau o cafea cu un vechi si bun prieten si intrebarea lui ma descumpaneste. Intelege si se explica: s-ar parea ca Romania mai exista de vreme ce tiganii romani au fost expulzati din Franta intr-o tara cu acest nume. Romania ar mai exista si pentru ca, o data pe luna sau mai des, Fondul Monetar International, Banca Mondiala si unul sau altul dintre comisarii Europei aterizeaza la Bucuresti pentru a constata ce le mai fac supusii ingropati in datorii pana peste cap si a-i chema la ordine. Ar mai fi o dovada ca exista de vreme ce un tembel suspect de indata ce-a iesit in strada e trimis sa se joace de-a spionul in Rusia. S-ar putea de asemenea sa mai existe si pentru ca trupe straine se antreneaza pe teritoriul ei pentru noi razboaie. Daca se pune la socoteala ca populatia si-a reales nauca un Presedinte si un Parlament, ca Presedintele si-a oferit un Prim-ministru si acesta a incropit un guvern si tot ce vine cu cineva mai slab de inger, mai naiv, mai plictisit sau mai cinic ar putea chiar crede ca aceasta Romanie de douazeci de ani aproximativa continua sa existe.

Singurii care pretind ferm nu numai ca Romania exista bine mersi, dar ca n-a cunoscut niciodata in istorie o atat de trufasa si benefica identitate sunt liricii capitalismului autohton, lingaii pe care orice societate ii naste si orice guvernanti si-i cumpara, ii ocrotesc si le rasplateste zelul. Stiu si ei ca tara merge prost, ca e bantuita de boli incurabile, dar pun totul pe seama mostenirii lasate de vremurile trecute. Cand nu-si contempla buricul ingropat in grasime si madularul flasc, cei cativa autoproclamati intelepti ai natiei se pierd in sfaturi dragalase, in glumite, in griji pentru bunastarea spirituala si financiara a alesilor de frunte, in mustrari la adresa plebei lipsite de memorie, de recunostinta si de entuziasm istoric.
N-am facut pana aici decat sa rezum explicatiile pe care mi le-a dat la o cafea si o tigara vechiul si bunul prieten care a descoperit cutremurat in aceasta vara cumplita ca Romania nu mai exista. Ca a disparut de fapt de ani buni, incetul cu incetul, ca s-a stins de moarte programata, ca ceea ce fusese o tara necajita iesita dintr-un cosmar a fost impinsa in altul si de atunci nu mai e pentru cei multi decat o iluzie, un miraj, o vorba in vant, iar pentru clica de pungasi care au luat-o in stapanire o feuda unde nimic si nimeni nu-i opreste sa-si faca toate mendrele si sa traga toate foloasele.
Bunul si vechiul prieten clocotea de amaraciune. Amaraciunea de a trai intr-o tara care nu mai exista, intr-un loc cu nume inselator al deznadejdii. Violenta ideologica de pe vremuri era cu mult mai suportabila, imi spune, cu mult mai usor de conturnat, cu mult mai simplu de tavalit in derizoriu decat violenta economica de azi, decat dezastrul social si moral in care societatea romaneasca a fost tarata. Fie si soptite, rasul, batjocura, bancurile de pe vremuri, imi mai spune, loveau acolo unde trebuie, dureau, nelinisteau, zdruncinau, subrezeau ordinea stabilita, azi nu mai servesc la nimic, sunt o pierdere de timp, o libertate inutila, inca una dintre libertatile iluzorii ale capitalismului neaos, feuda pungasilor merge inainte numai spre folosul lor.
Lui nu-i mai arde de mult de gluma, amaraciunea e prea mare. Pentru el vasul s-a umplut in aceasta vara cumplita cand a descoperit ca Romania, tara in care s-a nascut, a copilarit, a crescut, a iubit, a suferit, si-a facut o familie, a muncit, in care a crezut si ar fi putut sa mai creada, Romania lui in care a trait pur si simplu si din care niciodata n-a vrut sa fuga si nici nu-i trece prin cap sa fuga nu mai exista. I-a fost furata pentru a fi ucisa, dar luat de necazurile si de bucuriile vietii au trebuit sa treaca ani si ani pana sa inteleaga ticalosia. Poate e prea tarziu, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Suna lacrimogen, suna patetic, recunoaste, dar inca o picatura si vasul plin s-ar putea revarsa. N-o doreste, dar e pregatit. Sa ma fi tampit numai eu sau ne-am tampit cu totii de-a valma, un intreg popor fara sa ne dam seama, ma intreaba in sfarsit, sa nu pricepem chiar nimic din ceea ce ne este dat sa traim in aceasta Romanie care nu mai exista ca sa meritam dispretul si batjocura pungasilor, sa-i lasam fara sa cracnim sa ne calce zi de zi demnitatea in picioare, sa nu ne revoltam cand ne ard copiii in maternitati, cand batranii ne mor cu zile in spitalele imunde, cand profesorii si medicii sunt alungati din tara?
I-am raspuns ceea ce am considerat ca se cuvenea sa-i raspund. Sunt insa multi cei care dintr-un motiv sau altul gandesc ca Romania nu mai exista si ma simt obligat sa le raspund intr-un fel si lor. Nu mi-au cerut-o, dar zmangalesc de atata amar de vreme hartia despre Romania ultimilor douazeci de ani ca s-ar putea crede ca nu vad altceva decat mizerie si deznadejde. Port de douazeci de ani in mine aceeasi amaraciune ca a tuturor celor azi dispretuiti, marginalizati, saraciti, siliti sa-si ia lumea-n cap. Dezastrul tarii ma revolta, pradatorii ma dezgusta. Am visat alta Romanie, am crezut si mai cred ca o alta Romanie e posibila, a demnitatii nationale, a justitiei sociale, a omeniei. Suna tot atat de lacrimogen si de patetic ca lamentarea bunului prieten de o viata, dar cum nu sunt singurul care refuza resemnarea mai exista o speranta si ma agat disperat de ea.

(23 august 2010)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper