Lungul drum spre casa

Un articol de RODICA GRIGORE

Rose Tremain, Drumul spre casa, traducere de Nicoleta Nedu, Bucuresti, Editura Leda, 2008


„Cum putem trai fara vietile noastre?“
(John Steinbeck, „Fructele m@niei“)

A devenit din ce in ce mai evident – inca de la mijlocul anilor ’90 – faptul ca literatura contemporana din Marea Britanie a avut foarte mult de castigat de pe urma autorilor originari din alte spatii culturale, imigranti ei insisi, sau descendenti ai imigrantilor ajunsi in Anglia in cautarea unui nou inceput. In acelasi timp, prin romanele unor scriitori precum V. S. Naipaul, Salman Rushdie ori Kazuo Ishiguro, s-a depasit nu doar inchistarea specific insulara a literaturii Albionului, ci au aparut, cu tot mai multa pregnanta, noi teme, motive si tipologii si, deopotriva, s-a pregatit terenul pentru generatia urmatoare de autori care s-au axat pe problemele imigratiei, cum ar fi Hanif Kureishi, Zadie Smith sau Monica Ali, descriind, cu totii, din variate puncte de vedere, un peisaj britanic diferit de cel al generatiei literare a anilor ’60-’70, centrul preocuparilor lor fiind, desigur, Londra, privita ca un veritabil univers multicultural, nu o data (aparent) haotic, dar convingator tocmai prin amestecul de rase si etnii pe care il cuprinde. In acest context, e oarecum o surpriza ca Rose Tremain a ales ca, prin romanul sau „Drumul spre casa“ („The Road Home“, 2008), sa abordeze ea insasi tema multiculturalismului si a imigratiei – de data aceasta, insa, evident, dintr-o alta perspectiva.

Scriitoarea britanica, mare maestra in arta de a-si cuceri mereu cititorii prin capacitatea de inventie narativa si printr-o imaginatie cu adevarat prodigioasa (care a purtat-o, nu o data, catre epoci indepartate de prezent, cum ar fi Anglia anilor Restauratiei, Danemarca Renasterii tarzii, Noua Zeelanda din perioada Goanei dupa Aur, ca sa ne oprim la aceste exemple), ia o hotarare radicala, orientandu-se, in „Drumul spre casa“, nu catre vreun loc exotic sau catre un ev apus, ci tocmai catre Londra. Mai mult decat atat, protagonistul este, acum, Lev, un imigrant in varsta de patruzeci si doi de ani, ajuns in Anglia in cautarea unei vieti mai bune – iar prin ochii lui si din perspectiva lui priveste Rose Tremain realitatile lumii britanice contemporane.
Autoarea are excelenta intuitie de a nu identifica cu precizie tara de unde provine Lev, cu toate ca, dupa nume, el pare a veni din fostul bloc sovietic, in orice caz, din estul Europei, poate din Polonia sau din Slovacia, dintr-o lume oarecum inrudita cu aceea descrisa de Julian Barnes in romanul sau, „The Porcupine“, aparut in 1992. Sfasiata intre o perpetua infruntare intre ramasitele comunismului si deschiderea mai mult sau mai putin fortata catre economia de piata, aceasta lume nu a intarziat sa produca victime inocente: in primul rand, somerii, care, asemenea lui Lev, se vor vedea, in scurt timp si aproape pe nesimtite, in incapacitatea de a-si mai intretine familiile, asa incat multi dintre ei vor decide sa plece de acasa pentru a-si castiga existenta. Situatia lui Lev este, insa, si mai dificila, caci sotia sa a murit la doar treizeci si sase de ani, in urma unei leucemii galopante, iar el a ramas cu Maya, fiica sa in varsta de cinci ani, careia vrea sa-i ofere ce e mai bun, si, de asemenea, s-o ajute pe mama sa. Prin urmare, dupa ce gaterul de la Baryn, unde lucra Lev, se inchide, omului nu-i mai ramane altceva de facut decat sa urmeze exemplul multor altor conationali si sa ia calea strainatatii, plecand din orasul sau natal, Auror, catre Londra. Dar, asa cum subliniaza el inca de la bun inceput, nu ca un doritor de azil politic sau amator de pomeni ori de mila, ci ca un demn imigrant economic, decis sa munceasca si sa invinga toate greutatile care-i vor iesi in cale. Numai ca greutatile acestea sunt mult mai numeroase decat crezuse el – si chiar decat ii spusesera cei care, la randul lor, trecusera prin experiente similare… Pentru ca bietului Lev ii e greu pana si sa-si gaseasca un loc unde sa doarma la un pret rezonabil, cata vreme realitatea lumii londoneze e departe de ceea ce se cunostea/banuia la Auror, iar preturile cu mult mai mari decat in cele mai pesimiste previziuni. Apoi, protagonistul are dificultati pana si in a se intelege cu soferii de taxi in privinta locului unde ar dori sa ajunga, din simplul motiv ca ceea ce le spune el ca idee de destinatie, „bee and bee“ (sau, in cel mai bun caz, „be and be“!), nu poate fi identificat de mai nimeni drept „B & B“, deci, „bed and breakfast“… Desigur, la prima lectura, asemenea detalii par amuzante, insa tonul lui Rose Tremain e intotdeauna cel de melancolie amara, cata vreme situatii cum sunt cele prin care trece Lev se intalnesc la tot pasul in Londra zilelor noastre – si, din pacate, nu toate au parte de un happy-end. Autoarea stie, insa, cum sa pastreze echilibrul cartii, si nu-si transforma romanul in descriere sarcastica a „invadarii“ Londrei de imigrantii est-europeni, nici nu cade in sentimentalism lacrimogen, si cu atat mai putin in ironii inutile. Astfel incat Lev nu e transformat nici o clipa in caricatura sau in element care sa sustina simpla statistica, ci se structureaza, pe parcurs, ca un veritabil personaj cinetic, aflat mereu in miscare si animat de gandul ca un esec ar fi imposibil de acceptat, cata vreme fiica si mama sa depind, realmente, de banii – nu prea multi – pe care reuseste el, cu mari eforturi, sa-i trimita acasa. Acasa, la Auror, unde orasul e plin de someri, caci toate gaterele din zona s-au inchis, din simplul motiv ca s-au terminat copacii care puteau fi taiati si transformati in cherestea… Autoarea nu insista, insa, prea mult asupra acestor detalii, caci telul ei nu este sa prezinte contextul politic ori economic al lumii din care provine Lev, transformat, pe nesimtite, intr-un soi de Everyman al imigratiei. Politica e, astfel, elegant scoasa din scena, detaliile istorice exacte sunt si ele date la o parte, punctul esential al romanului fiind sentimentul de instrainare, dorul de casa, dificultatea adaptarii la ritmurile unei lumi fundamental straine. Tocmai de aceea, actele si faptele lui Lev sunt prezentate fara exagerari, fara laude sau condamnari excesive, iar dificultatile pe care le intampina, desi uneori aparent insurmontabile pentru el, devin marca specifica a situatiei multor imigranti, iar nu exceptia de la regula.
Astfel ca, dupa cateva zile si nopti de cosmar, cand ajunge chiar sa doarma sub cerul liber pentru a reusi sa-si pastreze banutii adusi de acasa, Lev il intalneste pe Ahmed, mic intreprinzator arab, silindu-se, la randul lui, sa-si pastreze mica afacere pe linia de plutire dupa atentatele de la 11 septembrie (si dupa implicita schimbare de atitudine a britanicilor!…), care ii intinde o mana de ajutor exact cand trebuie. Apoi, cu sprijinul Lydiei, compatrioata sa pe care o cunoscuse in autocarul cu care venise in Anglia, ajunsa translator la Londra, isi va gasi o slujba convenabila si o gazda acceptabila, in persoana lui Christy Slane, fost instalator irlandez. Romanul se transforma, astfel, in descriere a vietii lui Lev si in urmarire a traseului existentei acestuia, de la statutul de ajutor la spalatul vaselor, la cel de bucatar intr-un restaurant de lux. Acesta este si fondul pe care, uneori cu ajutorul unui pahar de vodca, se nasc uluitoarele povesti pe care Lev le istoriseste despre Rudi, prietenul sau de acasa, posesor al unui Chevrolet albastru, devenit taxi – singurul din oras, cunoscut sub numele de „Tchevi“…– si care il face, adesea, sa devina nostalgic amintindu-si vremurile bune si clipele frumoase de dinainte de exilul acesta economic. Tocmai Rudi este, de fapt, cel care il anunta pe Lev despre posibilele schimbari majore in viata de acasa, prin construirea unui mare baraj in apropiere de oras, fapt care il determina pe aparent linistitul protagonist sa se gandeasca la o actiune de-a dreptul radicala. Sigur, accentul cade mereu, in „Drumul spre casa“, pe efortul pe care personajele il fac pentru a depasi greutatile si de a-si afirma, cu demnitate, individualitatea. Iar Rose Tremain stie perfect cum sa surprinda tocmai detaliile ce subliniaza umanitatea tuturor eroilor sai si sa descrie chiar si acele intalniri aparent incredibile ori improbabile, precum si apropierile uimitoare intre oameni extrem de diferiti, cum ar fi simpatia lui Lev pentru cei doi chinezi agricultori, numiti Sonny si Jimmy sau compasiunea sa pentru batrana Ruby, internata intr-un azil si care ii aminteste, prin singuratate si tristete, de insasi mama sa. Desigur, ca in orice roman centrat pe tema imigratiei si pe problemele pe care aceasta le ridica, „Drumul spre casa“ are in vedere si o serie aspecte legate de procurarea hranei si de modalitatile in care un strain poate supravietui si castiga ceva bani la Londra. Insa romanul nu se reduce doar la problemele economice, caci scriitoarea reuseste sa realizeze si un excelent tablou al capitalei Marii Britanii, privita din punctul de vedere al unui om din Est. Un om care observa intregul egoism al celor din jur, mai degraba decat mult clamata politete londoneza, care vede cu groaza cum i se scurg banii printre degete chiar si in cele mai ieftine locuri din oras, si care nu prea poate sau nu prea stie cum sa se obisnuiasca cu raceala oamenilor pe care ii intalneste si care, adesea, il trateaza nu doar ca pe un strain, ci de-a dreptul ca pe un dusman. Desigur, drumul lui Lev nu e usor, iar Rose Tremain stie perfect cum sa nu-l faca sa para astfel. Dar, pe de alta parte, autoarea are deplina capacitate narativa si stilistica de a nu „colora“ aventura londoneza a acestuia in culori prea sumbre, ci de a(-i) oferi, intotdeauna, o raza de speranta, descriind cu intelegere situatia unui om obisnuit care, chiar daca nu prea usor si nici prea curand, va reusi nu numai sa se adapteze la noua lume, ci si sa-si gaseasca, dupa aceea, adevaratul drum spre casa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper