Lordul si chivuta la menopauza

Un articol de GELU NEGREA

– Dati-mi voie sa va declar, magistre, ca sunt de-a dreptul furios!…
– Foarte bine, asa si trebuie sa fie tinerii: furiosi. Pe la jumatatea secolului trecut…
– Da, stiu: literatura tinerilor furiosi din Anglia, plus cinematograful cu acelasi nume, teatrul furiei si al violentei – multumesc, cunoastem…
Sunt indignat si revoltat, dar va rog sa nu ma intrerupeti iar cu referinte culturale, sunt la curent cu bibliografia: am citit din Albert Camus si „Omul revoltat“ (1951) si „Mitul lui Sisif“ (1942), stiu ca omul a jucat fotbal in tinerete, a fost membru al Partidului Comunist Francez, a luat Premiul Nobel pentru literatura in 1957, dar nu despre asta este vorba acum.
Mi se pare profund nedrept tratamentul la care este supus antrenorul Razvan Lucescu de presa noastra sportiva si ne, de tot felul de impresari isterici si bagatori de seama competenti, de fosti si viitori fotbalisti, de specialisti in datul cu parerea oricand si despre orice. Iar acest razboi de gherila n-a fost declansat acum, dupa cele doua egaluri cu Albania si Belarus din preliminariile Campionatului European. Nu, trupele de comando ale carcotelii nationale l-au atacat inca de la instalarea ca antrenor al echipei nationale: ba ca e baiatul lui taica-sau, de parca ar fi trebuit sa vina neaparat de la orfelinat, ba ca e prea tanar si neexperimentat, ca si cand nimeni n-ar fi auzit in tara asta de Corneille si de celebrul sau vers: La valeur n’attend pas le nombre des années, ba ca n-a avut rezultate pe masura functiei incredintate… Ba, uite c-a avut – si la Rapid, si la Brasov unde a construit echipe frumoase, care nu s-au facut de ras nici prin competitiile europene, din cate-mi aduc eu aminte…
– Daca-ti spun ca sunt de acord cu tine esti multumit?
– Pai, sa nu spuneti! Nu vreau sa fiti de acord, vreau sa fiu contrazis si sa mi se aduca argumente ca gresesc. Nu ma intereseaza consensul, eu voi scandal si cerneala violenta asa, ca Mita Baston cand afla ca o traduce frizerul ala nenorocit!…
– Doresti, asadar, ca eu sa fiu un fel de avocat al diavolului contestatar…
– Ma rog, al diavolului, al bunului Dumnezeu (stiu: Jean Paul Sartre, tot 1951…) – nu asta conteaza acum, ci doar ce face cu antrenorul Razvan Lucescu aceasta Putain respecteuse (1947) care este presa damboviteana.
– Am stabilit, parca, o discutie separata despre jurnalismul sportiv din Romania. Iti propun, prin urmare, sa lasam deoparte nevricalele si sa revenim la cestiune sine ira et studio, cum zicea odinioara batranul Tacitus.
– El a zis, el a auzit, dar asta-i altceva, n-are legatura… Poftiti, va ascult cu interes.
– Sa incepem cu o problema de fond. Vorbind despre eroul dialogului nostru de astazi, ai folosit de doua ori sintagma „antrenorul Razvan Lucescu“…
– Si cu ce am gresit? Nu e antrenor? Are atestat in regula, a facut si stagii in strainatate, a participat la sedinte de pregatire ale unor tehnicieni celebri, de la cluburi mari…
– Nimeni nu-i contesta calitatile de antrenor, dar tocmai aici e buba!
– Asta-i culmea! Zau daca pricep ce vreti sa spuneti…
– Razvan Lucescu este un bun antrenor – a dovedit-o convingator de-a lungul timpului. Chestiunea e ca, in prezent, el este selectionerul echipei nationale, iar asta-i cu totul alta mancare de peste. Cu tot respectul pentru breasla antrenorilor, una-i una si alta-i alta!
– M-am prins incotro bateti: ideea ar fi ca toti selectionerii pot fi antrenori, dar nu orice antrenor poate fi selectioner…
– Mai rau: istoria dovedeste ca, uneori, selectionerul poate sa nici nu fie antrenor!
– Asta, probabil, in Burkina Faso ori in Madagascar…
– Ei, uite ca nu: in Brazilia! Iti mai amintesti cumva cine s-a aflat la timona selectionatei cariocas in 1969-1970, anii calificarilor si turneului final ale Mundialului mexican unde unsprezecele Felix-Carlos Alberto, Britto, Piazza, Everaldo-Clodoaldo, Gerson, Rivelinho-Jarrzinho, Pele, Tostao a triumfat, zdrobind cu 4-1 in ultimul act al competitiei, desfasurat pe stadionul Azteca in fata a 110.000 de spectatori, Italia lui Albertosi, Fachetti, Burnich, Gigi Riva, Sandro Mazzola, Bonisegna, Gianni Rivera, Domenghini si ceilalti?
– Sorry, in 1970 parintii mei se jucau cu papusile ori de-a hotii si vardistii; nici nu visau ca se vor intalni vreodata, darmite ca vor avea parte de copilul care sunt…
– Ei bine, selectionerul Braziliei era un ziarist, Joao Saldanha pe numele sau.
– Cu exemple din istorie se poate dovedi orice…
– Si da, si nu. Sa lasam insa istoria si sa revenim la Razvan Lucescu si la o alta afirmatie a ta. Ai spus, la un moment dat, ca el a construit in Giulesti si la Brasov doua echipe frumoase si competitive. Este exact, dar argumentul nu pledeaza deloc in favoarea selectionerului, ci a antrenorului. Doar cel din urma construieste, avand pentru asta la dispozitie o relativ stabila distributie de jucatori pe care si-i alege el insusi, in cele mai frecvente cazuri, si pe care ii are mereu sub ochi. Mai avand, de asemenea, si timp: un an-doi, uneori chiar mai multi – depinde de rabdarea patronului de club. Selectionerul nu beneficiaza de nimic din toate acestea si, in plus, el lucreaza cu materialul clientului, ca sa zic asa. Respectiv, cu ceea ce ii livreaza echipele din campionatul intern sau cele din strainatate unde evolueaza selectionabilii.
Spre deosebire de antrenor, coach-ul Nationalei nu poate interveni in nici un fel in dezvoltarea fotbalistica a unui jucator, nu-l poate invata nimic, nu-i poate canaliza metodic destinul sportiv, nu-i poate modela caracterul, corecta greselile si nici perfectiona abilitatile. Doar cluburile pot fi scoli de fotbal – echipele nationale, niciodata. Ele lucreaza exclusiv cu absolventii si anume, cu premiantii fiecarei promotii (nu generatii, cum se exprima pafaristii: generatii sunt cam trei intr-un secol, nu mai multe…). Selectionerul interactioneaza direct cu fotbalistii cateva zile pe an – doua-trei la fiecare convocare pentru meciuri, fie ele oficiale ori amicale. In rest, cel mult este prezent la partidele din campionat ale celor susceptibili de chemare la lot, dar si atunci, numai in calitate de observator, de domnul cu carnetelul de notite.
Pe scurt, vreau sa spun ca cele doua profesiuni au un gen proxim comun, dar diferentele specifice dintre ele sunt radicale. Un selectioner trebuie sa aiba ochi pentru a distinge cu precizie valoarea, viziune pentru a imagina si pune in opera un mecanism functional edificat dintr-un mozaic de personalitati nu intotdeauna compatibile si talentul de a armoniza rapid intr-o partitura coerenta si performanta deprinderi tehnice si acumulari tactice extrem de diferite. Nu-l poti determina, in trei zile, pe un fotbalist sa joace cu bune rezultate altceva decat este obisnuit sa faca la formatia sa de club.
Razvan a aratat ca poate alcatui un grup unit, solidar, animat de entuziasm si de sete de performanta pe la cluburile pe unde a trecut. Ipostaza de selectioner cere insa alte calitati, pe care, din pacate, pe parcursul a mai bine de un an el nu le-a aratat. De ce?
– Bun, sa zicem ca nu le-a aratat fiindca nu le are. Asta inseamna ca vinovati sunt cei care au ales prost si i-au pus pe crestet o palarie mai mare decat poate duce.
– Intr-adevar, in primul rand ei! Ti-am vorbit saptamana trecuta despre marea responsabilitate care revine patronilor de club in alegerea antrenorilor; una la fel de mare, daca nu cumva chiar mai mare, revine si sefilor F.R.F. in desemnarea selectionerului echipei nationale.
Pe de alta parte, insa, din cate-mi aduc aminte, Mircea Sandu nu i-a pus lui Lucescu junior pistolul la tampla, obligandu-l sa preia o sarcina care-i depasea posibilitatile. El de ce a acceptat? Si, in afara de asta: cand a fost Razvan sincer si onest? Cand, preluand Nationala spre finalul unor preliminarii compromise, se batea cu caramida-n piept ca reprezentativa Romaniei are valoare, iar el se va lupta pentru promovare pana-n panzele albe, sugerand implicit ca ar mai fi sanse (fie ele si teoretice) pe care predecesorul sau Victor Piturca n-a fost in stare sa le valorifice sau cand, dupa umilitorul 0-5 cu Serbia, se lamenta pe toate drumurile ca n-are cu cine sa-si infrunte adversarii, dat fiind faptul ca nivelul fotbalului romanesc este modest spre deplorabil?! Pai, chestia asta o stiam de la Piturca, ne-o spusese chiar inainte de egalurile cu campioana si vicecampioana mondiala din turneul final al CE 2008 pentru care a fost dat afara de la Nationala. Ce l-a impiedicat sa constate regresul fotbalului autohton inainte de a veni la carma primei reprezentative, ca doar in acel fotbal activa si el?!
– I se mai pot imputa lui Razvan si alte lucruri?
– Din nefericire, da. De exemplu, incapacitatea de a gestiona relatiile cu jucatori de valoare ridicata, inzestrati cu o personalitate puternica. Spre deosebire de tatal sau, de Piturca, de Hagi, de Iordanescu sau de Dinu, Lucescu junior a fost un fotbalist mediocru, ceea ce i-a creat, din start, un handicap insurmontabil, mai cu seama ca el n-a probat nici abilitati diplomatice cu care sa poata, eventual, netezi absolut necesarele si reciproc profitabilele cai de comunicare cu jucatorii mai dificil de strunit.
I se mai poate reprosa subiectivismul excesiv si reactivitatea umorala sub imperiul carora actioneaza uneori in alcatuirea lotului. Sa ai un jucator roman titular saptamana de saptamana intr-o echipa buna din Italia – la Radu Stefan ma refer – si sa nu-l convoci, preferandu-i fotbalisti care evolueaza la camile mono sau bi-cocosate ori in formatii submediocre din campionate modeste, mi se pare inadmisibil. Cum inadmisibila consider si supararea sa pe Radu Stefan din motivul ca acesta n-a raspuns la nu stiu ce telefoane. De cand este promptitudinea cu care cineva spune „alo, ati gresit numarul!“ un criteriu de selectie? Cu argumentul ca fundasul in cauza n-a putut fi contactat timp de cateva luni plonjam in plin ridicol. Lazio Roma nu este un club de cartier dintr-o tara bananiera; are un sediu, niste numere de telefon, adrese de e-mail si un serviciu PR – ce-i aia, „nu l-am putut gasi“?!…
In fine, dar nu in ultimul rand: ti-l mai amintesti pe Razvan Lucescu din primele sale aparitii publice in calitate de vicepresedinte la Rapid si, apoi, de antrenor divizionar? Elegant ca un lord, politicos, civilizat, cu un discurs agreabil si o tinuta de perfecta urbanitate… Ce-a mai ramas din el? O tafnosenie de chivuta la menopauza, o manie a persecutiei penibila si agresiva, in virtutea careia pretutindeni in jurul sau se tes comploturi si sabotaje bazate pe interese oneroase, o filozofie defetista, proprie invinsilor profesionisti: stiti, asta-i valoarea fotbalului nostru, traversam o perioada critica etc., etc.
– Care ar fi solutia in aceasta situatie? Demiterea lui Razvan? OK! Si pe cine punem in locul lui?
– Asta-i deja o cu totul alta poveste de dragoste…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper