Leii lui Tarantino…

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Venetia – Mostra Cinematografica  67  (II)

sau Leii lui Quentin, depinde cat de prietenosi au vrut sa fie italienii, atunci cand au pornit sa gaseasca un nume adecvat celei de a 67-a editii a Festivalului International al Filmului de la Venetia (Mostra Cinematografica), in perspectiva ramanerii in istorie.

Degeaba se supara unii – „…si-a favorizat prietenii, fosta iubita… Conflict de interese etc“. Nu vad pe nimeni atat de naiv incat sa nu stie cu cine are de a face atunci cand se pronunta numele lui Tarantino. Cine si-a bagat pe dracu’-n casa nu are de ce sa-si mai faca cruce. Doar se stia din experienta Cannes-ului, de acum sase ani: este greu de imblanzit. Previzibil daca binevoieste el, imprevizibil cand abia ai apucat sa crezi ca „l-ai cumparat“, cu autorul lui „Pulp Fiction“ nu te plictisesti, orice s-ar spune. De alfel, la Venetia, a fost cam singurul star adevarat, in stare sa puna multimile in miscare. Restul – mai mult o parada a modei. Nu s-a sfiit sa raspunda fara sa stea prea mult pe ganduri unora dintre ziaristii prezenti la intalnirea post-premii, care l-au intampinat cu un „buu“. „Buu to you“ – a fost replica lui, insotita de un gest mai degraba golanesc. „A dat premiile – scria un critic italian – cu aceeasi dezinvoltura cu care Til Schweiger crapa teasta nazistilor in «Bastarzi fara glorie»“. Mai mult decat atat. A decretat ca regulamentul Mostrei (aprobat de un Consiliu de Administratie, cu cinci ani in urma) este o curata idiotenie, pentru ca nu admite acordarea a doua premii importante aceluiasi film. Drept care a obtinut modificarea lui. Presedintele Bienalei, Paolo Baratta, a tinut sa dea unele explicatii: „Am aderat din convingere la aceste propuneri. Regulmentul nu este un pietroi de neurnit din loc, ci un instrument de lucru la dispozitia directorului Mostrei. Ramanem fermi doar la capitolul Leul de Aur. El nu poate fi dublat. Celelalte, premiul pentru regie si al Juriului – da. De altfel, cererea a venit si din partea Juriului, nu numai a lui Quentin Tarantino.“. Asa o fi. E nevoie de diplomatie intr-un festival, ca de soare. Oricat ar parea de ciudat, cineastul american, destul de inzestrat, orice s-ar zice, in ale datului cu bata in balta, a executat gratioase figuri de salon atunci cand a venit vorba sa se pronunte asupra unor autori selectionati: „Nu ar fi drept, nici in ceea ce ii priveste pe ei, nici pe altii. Inteleg curiozitatea dv., mai ales in legatura cu filmele italiene, dar nu voi spune nimic, nu va suparati. Intrebati-ma, in schimb, daca toate filmele din concurs au fost frumoase si va voi spune da, pentru ca au fost alese de Marco Müller“. Stie de mult, din 1992, chiar de la Monte Hellman: „A avea un prieten in juriu este cea mai  proasta situatie in care te poti trezi; daca ii place filmul tau, va fi foarte stanjenitor sa-l apere si s-ar putea sa nu aiba curajul de a-l apara“. Nu a fost, totusi, cazul cu Tarantino. Banuiala a plutit peste Mostra inca de bun inceput: Sofia Coppola, fosta logodnica, pleaca favorizata din start. Pe parcurs, desi nu se poate spune ca filmul ei, „Somewhere“, a fost respins de critici, pretendentii la vanatul suprem pareau a fi altii: chilianul Pablo Larrain cu „Post Mortem“,  rusul Aleksei Fedorcenko pentru „Suflete tacute“, asiaticul Tranh Anh Hung si al sau „Norwegian Wood“, dupa un roman de Murakami. Dar, la urma urmei, de ce nu am lasa suspiciunile, prejudecatile, aprehensiunile la o parte? De ce nu l-am crede pe Tarantino atunci cand ne asigura ca a fost cucerit de viitorul Leone d’Oro inca de la primele cadre? Mai mult decat atat: filmul a placut tuturor membrilor juriului, premiul fiind acordat in unanimitate. „Nu am impus nimic – va declara presedintele – am dat doar o directie generala. Am intors filmele pe o parte si pe cealalta, am rumegat mult deciziile si, dupa toate rundele de discutii, tot filmul „Somewhere“ iesea primul“. Gata cu mormaielile: Sofia Coppola este a patra femeie detinatoare a unui Leu de Aur (Mostra iubeste femeile!), dupa Margarethe Von Trotta („Die bleierne Zeit“/ „Marianne and Julianne“, 1981), Agnes Varda („Sans toit ni loi“, 1985), Mira Nair („Moonson Wedding“, 2001). De mentionat ca primele doua au fost rasplatite si cu Premiul Fipresci. De acum incolo, italienii o vor numi „leonessa“ – „leoaica“. Vazand-o atat de fragila, te si miri de forta acestei tinere femei care, la 39 de ani, pare, inca, o adolescenta. Forta de a a-si asuma filme deloc usor de dus pana la capat, de a nu calca pe cararile ilustrului sau tata, oricat de aurite ar fi acestea, de a-si  construi o mica lume a ei asupra careia revine, intr-un fel sau altul. Dintre cele patru filme semnate pana acum, „Lost in Translation“ („Pierdut in traducere“) si „Somewhere“ fac corp comun. Mai multa energie, mai multa inventivitate in intensificarea dramei ascunse in banalitatea cotidianului in primul, mai  palida relevanta acesteia din urma in recentul film.  Numitorul comun: alienarea omului traitor intr-o realitate fictiva, desprinsa de lumea reala. Eroii Sofiei Coppola  sunt barbati care nu-si gasesc locul. Bill Murray era pierdut intr-un Tokio imposibil de priceput, ale carui lumini zapacitoare pareau tot atatea semne cu indicatii derutante, intr-o limba care folosea cincizeci cuvinte pentru o propozitie simpla in engleza si intr-o nesfarsita industrie a amabilitatii invadante. Stephen Dorff, actor cu chip banal, cum sunt, de altfel, multe dintre vedetele hollywoodiene ale momentului, interpretul uneia dintre ele, botezate in film Johnny Marco, se pierde in artificialitatea propriei lumi de star obligat sa fie tanar, frumos,  zambitor. O cunoaste bine si tocmai aici e buba. Nu o poate respinge cu brutalitate, ea ii asigura painea, celebritatea, traiul intr-un hotel de lux, si tot ea il sufoca incet, incet. Nu-i plangem de mila lui Marco, mai degraba ne amuzam de moliciunea acestei victime fara consistenta. Si, totusi, o unda de tristete se strecoara in raporturile lui cu spectatorul, mai ales din clipa in care fiica omului nostru, o pustoaica de 11 ani (admirabila Ella Fanning, sora Dakotei, fostul copilul-minune ) apare pe nepusa masa, trimisa de mama ei. Fara niciun flash-back, avem imaginea existentelor pustiite, deopotriva a copilului si a tatalui strain de viata fetei, surprins, vag stingherit de propria sa ignoranta: „Nu stiam ca iti place sa dansezi pe gheata“. Un plan-secventa, numarul adolescentei inca stangace, dar mandre de performanta ei, plan lung, insistent, aduce o respiratie mai curata filmului, echivalenta cu ragazul acordat eroului pentru a-si masura golul din existenta sa. Cleo ii va ritma altfel viata, aceasta viata suspendata, cel putin atata timp cat va sta langa el, cat va tine scurta vacanta. Nu alta era misiunea lui Scarlett  Johannson in „Lost in Translation“. Ce va urma?  Probabil o imensa deruta. Cineasta nu s-a pierdut niciodata in happy end-uri. I-am dat dreptate lui Tarantino cand spune ca l-au sedus primele cadre ale filmului: un plan repetat de vreo trei ori, cu un Ferrari negru executand acelasi ocol, disparand din fata noastra pentru a reveni, ca si cum necunoscutul de la volan s-ar fi ratacit. Unde se afla? Undeva, „Somewhere“. O acolada lunga cat filmul insusi se incheie cu drumul aceleiasi masini. De data aceasta stim cine este soferul. Coboara din masina si o ia pe jos. Incotro? „Somewhere“ pare a fi din nou raspunsul. Astfel de coperte nu te pot lasa indiferent. Aman trecerea la celelalte titluri ale palmaresului pentru a raspunde la o posibila intrebare: ce film i-ar fi placut directorului Marco Müller sa plece calare pe Leul de Aur, daca imi este ingaduita formularea? Ceva, ceva imi spune ca favoritul  ar fi fost „Black Swan“, al lui Darren Aronoffsky, care a deschis, de altfel, si festivalul. Chestionat cu mai mult timp inaintea inaugurarii acestei editii asupra filmelor ce nu ar trebui pierdute (mica smecherie jurnalistica, menita sa scoata o marturisire), domnul M. M. a citat, in primul rand, „Lebada neagra“. Filmul a pierdut – nu la trofeu ma gandesc, ci la cotatia interesului general – si datorita unei nefericite publicitati care s-a agatat de un amanunt nesemnificativ si prost, si anume decodat ca ar fi si/ o poveste despre amorul safic, despre lesbiene mai pe sleau. Astfel de lecturi (induse si in media noastra, preluate de autori care nu au fost la fata locului, nu au vazut filmul) au daramat constructia lui Aronofsky, permanenta balansare intre realitate si fantasme, intre spaimele de peste zi si cosmarurile nocturne. Teama protagonistei, Nina, (Natalie Portman) la aparitia unei posibile rivale, mai tinere, mai indraznete (tema recurenta in literatura genului), dar, mai ales, spaima zadarniciei atator eforturi ii acapareaza existenta si asa terorizata de o mama gata sa se razbune haotic pentru propriile ei esecuri si de un maestru de balet care isi doreste „un spectacol visceral“. Nina este obsedata de perfectiunea tehnica, insuficienta pentru a dansa si Lebada alba si Lebada neagra. Nu are experienta „raului“, nu are „trairi de femeie“ („esti virgina?“) ii tot aminteste maestrul (Vincent Cassel), pedagog fara mãnusi. Nu ne este greu sa ne gandim la „The Wrestler“/ „Luptatorul“, filmul cu care Aronofsky cucerea Leul de Aur  acum doi ani. Cineastul are pasiunea biciuirii trupului, a supunerii lui la cazne, crede in binefacerea ranilor ce pot trezi la viata. Fara aceasta constanta, nu se poate produce o apropiere adecvata de „Black Swan“. Nina isi provoaca rani, ii da sangele, la propriu sau in cosmaruri, granita este mereu alunecoasa, pana la ultimele cadre. Ecranul ramane o clipa intunecat, pentru a vedea, apoi, noi, cei din sala de cinema, cum „lebedei negre“ din spectacol ii cresc, de-a binelea, aripi negre, de lebada. In sfarsit, identificarea s-a  produs, Nina este chiar acea Black Swan. Danseaza frenetic, cade in fosa de unde insa nu se mai poate ridica. Fel de a spune ca banalul „a da viata“ cu care asasinam interpretii, poate insemna, uneori, chiar viata lasata acolo, pe scena. Nu o fi cea mai originala trimitere, dar dansul lui Natalie Portman, treptata innegrire a mainilor, pana la invadarea trupului de catre inumanele aripi infioara, de parca le-am sti infipte in carne. Banuiesc ca lui Marco Müller i-ar fi placut sa-l vada pe Darren Aronofsky cu un al doilea Leone d’Oro dupa el, si nu cred ca era singurul visator.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper