Istorii orale scrise la patru mâini…

Exista un hazard al lecturii care ne face, oricât am fi de meticulosi în alegerea cartilor, sa ramânem, uneori, captivi ultimului volum primit sau cumparat dintr-o librarie ori dintr-un anticariat. Asa s-a facut ca, în drum spre Câmpulungul Muscelului, sa-l întâlnesc pe strada pe profesorul, editorul, eminescologul Nicolae Georgescu, colaborator asiduu al revistei „Cultura“, care, cu generozitate, a scos din geanta si mi-a daruit un volumas scris împreuna cu fratele sau, Cicerone Georgescu, „Jupânesti pe Râul Doamnei. O monografie sentimentala“, aparut la Editura Valahia, Colectia Rânduiala, îngrijita de Marian Munteanu. O carte de week-end, mi-am zis, primind-o cu bucurie si multumindu-i donatorului.
Si chiar daca scurta excursie la Câmpulung si în împrejurimi, unde sunt atâtea de vazut, nu prea mi-a lasat timp pentru lectura, frunzaritul cartii celor doi frati mi-a stârnit interesul, o data pentru memorialul sentimental al unei epoci pe care am parcurs-o, într-un alt colt de tara, eu însumi, în conditii foarte asemanatoare, apoi, si mai cu seama, pentru insolitul acestor rememorari, fapte traite de ei sau de altii, uneori documentate în arhive, de cele mai multe ori „auzite“, retinute din circulatia orala si puse pe hârtie de cei doi frati, independent unul de altul dar împreuna, într-un act deliberat de „creatie plurala“, de care istoria literaturilor nu este straina. Îmi vin în minte D. Anghel si St. O. Iosif, autorii celebrului „Caleidoscop al lui A. Mirea“, dar si ai altor scrieri colective, sovieticii Ilf si Petrov (Ilia Arnoldovici Ilf si Evgheni Petrovici Petrov) cu ale lor „12 scaune“ si „Vitelul de aur“, francezii Pierre Boileau si Pierre Ayard/Thomas Narcejac, autori de romane politiste de succes, care se ascund sub pseudonimul Boileau-Narcejac si, desigur, multi altii. Critica si istoria literara si-au impus si au realizat adevarate studii de detectivistica stilistica, încercând sa desluseasca, în opera literara a cuplurilor respective, partea de contributie a fiecaruia, cu atât mai mult cu cât, ca în cazul lui A. Mirea, cei doi  contributori erau firi deosebite, structuri lirice diferite, unul, D. Anghel, „poetul florilor“, apartinând orientarii moderne a timpului, celalalt, „blândul Iosif“, fiind atasat mai de graba samanatorismului.
Cartea fratilor Georgescu nu pune astfel de probleme sau, în orice caz, aspectul „paternitatii“ nu este relevant, cei doi autori fiind interesati tocmai de realizarea unei scrieri „la patru mâini, la patru ochi, la patru urechi si la doua inimi“, în care important nu este ce apartine fiecaruia dintre ei din carte, ci felul în care întâmplarile traite sau povestile auzite individual au fost modelate de amândoi, frateste, ca sa spunem asa.
Cititorul atent sau „naravit“, poate sa identifice cu o relativa lejeritate unde vorbeste profesorul de istorie Cicerone Georgescu, nascut în 1941, si unde Nicolae Georgescu, filolog, eminescolog, editolog, nascut în 1950. Cei noua ani care îi despart si cararile diferite pe care au apucat fac ca unele „povesti de viata“ sa nu fi fost comune, sau sa fi fost traite diferit de fiecare dintre „eroi“. Aventura micutului Nicolae, sa fi avut 6-7 ani, care este luat de cei mari la furat de pepeni  „cu clopotei“, este povestita de Cicerone, care si-l aminteste pe fratele mai mic, Nicusor, abia trezit din somn, mergând voiniceste  pâna la bostanaria lui Gheorghe al Sitii, unde „furii“ se izbesc de un impediment neasteptat: proprietarul instalase, printre, rândurile de pepeni, sârme, la capatul carora atârnase zurgalai. Pândarul, un om în vârsta, statea sprijinit într-un ciomag si striga, chiar si în somn, „te vad, te vad“. La acest moment al evocarii intervine eruditul Nicolae Georgescu, care identifica într-o varianta la „Scrisoarea III“ de Eminescu un fragment în care Poetul surprinde „Strajile cu lanci înfipte în pamânt la focuri sed/Ca din stol zburatacite, chiuind „Te vad, te vad!»“. Mai mult, eminescologul gaseste, „scris printre rânduri“, o varianta: „si destepte lânga focuri numai strajile mai sed/Peste oastea adormita chiuind «Te vad, te vad!»“ (p. 113-114). „Sursolog“ incurabil, N. Georgescu cauta izvorul imaginii din variantele eminesciene si ajunge la concluzia, care trebuie luata, desigur, cum grano salis, în spiritul ludic al relatarii: „Oricum, un lucru rezulta ca posibil, daca nu chiar probabil: si Eminescu a furat pepeni când era mic“ (!!! n. n.  N. C.). Cred, dar nu stau sa documentez acum asertiunea, ca „Te vad, te vad“ era un fel de parola, prin care paznicii de noapte din orase si din sate îsi  semnalau prezenta, în diferite puncte ale localitatii, în timpul „rondului“ lor „de noapte“.
Însemnarile profesorului de istorie Cicerone Georgescu (absolvent al Facultatii de Istorie-Geografie a Institutului Pedagogic de la Craiova, in 1966)  stau, în cea mai mare parte, sub semnul obiectivitatii, al „realismului“, al documentarului, el consemnând legende si anecdote locale, cu personaje din mediul familial sau profesional (parintii celor doi autori au fost învatatori, alte rude – cadre didactice la scolile din zona, mici activisti, agenti electorali, înainte si dupa Razboi, functionari etc.), încât din amintirile lui se încheaga, pe drept cuvânt, o „monografie sentimentala“ a localitatii Jupânesti si a celor din jur, un Humulesti muscelean de la jumatatea secolului al XX-lea. Ritmul rostirii din „Amintiri …“ se  regaseste în rândurile scrise de fratii Georgescu: „Asadar, acolo, sus, la izvoare, spre rasarit, se desprinde, din creasta Fagarasilor, Culmea Slaninii – cu vârfuri precum Papaul, 2314 m, sau mai aproape înca de povestea noastra, Fata Unsa, 2223 m – iar spre apus, cuprinzând în causul sau si râul Vâlsan, Culmea tuicii, cu vârful Picuiata, 2437 m – aproape cât Moldoveanu, 2352 m – de parca acolo sus ar fi Povarna povernelor si picura din ea zeama mult râvnita a raiului astuia al nostru, pamântean si pamântesc (sa nu-i zic de-a dreptul pomântesc, de la poama prunii din care ne sugem visele) – astfel ca n-aveti cum sa mai ziceti, iubiti cititori, ca denumirile acestea sunt întâmplatoare: se potrivesc de prea, prea – atât între ele, cât si cu noi, bietii oameni supusi pomilor fructiferi, sau pamântului împomat cum se zice pe aici“ (p. 143). Un cosmos perfect structurat, în centrul caruia sta, nici nu se putea altfel, Culmea tuicii, „zeama mult râvnita“, „poama prunii“ din care localnicii „îsi sug visele“ – se simte în aceasta imagine un damf de Fanus Neagu! – ridicata de autori la rangul de mitem ordonator al universului local. Nu întâmplator, pentru a aduce comentariul în actualitate, în zilele noastre în localitatea Cosesti, învecinata cu Jupânestii, se desfasoara un „festival national al tuicii“.
De la „domnu’ Cici“ aflam, cu destula precizie, în ce consta „viata de zi cu zi“ a oamenilor din satele de pe Valea Râului Doamnei în anii ’50-’60-’70 ai secolului trecut. Copilul/tânarul Cicerone Georgescu înregistreaza si consemneaza, în primul rând, efectele razboiului, ale trecerii la noua orânduire, reasezarea valorilor satului traditional pe alte criterii, rezistenta localnicilor fata de prerogativele noului regim…
Din punctul de vedere al folcloristului preocupat de povestirile contemporane, în special cele de razboi, mi-a retinut atentia observatia potrivit careia „În copilaria si tineretea noastra (a autorilor, desigur – n.n. N. C.), pe la noi, prin sat, se vorbea prea putin despre al doilea razboi mondial…. Batrânii, însa, povesteau foarte des despre razboiul lor, Razboiul cel Mare din 1916-1918, din care iesisera biruitori. Asa se face ca noi stim mai bine ce a fost la Marasesti decât ce a fost la Cotul Donului“. Este reprodusa, în continuare, o „povestire de razboi“ sau o „poveste de viata“, relatata de un unchi al celor doi autori, „nenea Florica“, „frate cu taica mare“, combatant în Primul Razboi Mondial, prizonier la nemti, evadat, când „francezii au rupt frontul de la Verdun“, cu unul „din Albestii de Muscel si cu un moldovean“. „Au stat ascunsi
4-5 zile, hranindu-se cu frunze si cu coaja de copaci, apoi au intrat tiptil în lagarul lor care era parasit“. Dupa trei ani si jumatate de prizonierat la francezi, unchiul se întoarce în tara.
Foamea, un leitmotiv al povestirilor de razboi, este confirmata de un povestitor popular din Bughea de Sus – Muscel, Iancu Duroi, care insereaza experienta lui de viata în comentariul la episodul copiilor parasiti în padure de tatal lor, la insistentele mamei vitrege: „A ajuns iei într-o pustietate … încât a ispravit hrana, si-a ajuns da mânca frunza – încât am mânca(t) si ieu, în Germania, si melci cruzi, da-m(i) faceam clabuci la gura, da foamete, le cred c-o hi mânca(t) si iei, saracii, pân pustietate“ (Ovidiu Bârlea, „Antologie de proza populara epica“, 1966, vol. I,  p. 161).
Pe cât de atragatoare, prin firescul povestirii si preaplinul vietii pe care o transmit sunt amintirile lui Cicerone, pe atât de suculente sunt comentariile, voit „alaturi cu drumul“, ale filologului Nicolae Georgescu, care pare a-i face continuu cu ochiul cititorului, invitându-l sa intre în jocurile lui de mitologii inventate (dar ce mitologie nu este o inventie !!!), de etimologii jucause, de asocieri poznase etc. O firma de paza cu numele ARGUS, întâlnita într-o statie de benzina din ARGES îi stârneste filologului asociatii bizare: „De unde, din mentalul colectiv sau din vreo întâmplare, a aparut aceasta  apropiere între Arges si Argus?“ – se întreaba filologul si gloseaza în continuare: „Paznicul pus de Hera sa o pazeasca pe junicea Io, de care se îndragosteste Zeus, se numeste Argus si se spune ca avea o suta de ochi ca sa doarma pe rând si sa vada tot timpul, era un «Vedea» în toata legea. Mitologia îl asociaza cu cerul înstelat – iar pe Io cu luna plina prinsa n plasa stelelor. Dar cuvântul ca atare, argos, înseamna alb, stralucitor (vezi argintul), care straluceste si care se vede  (care seamana cu lumina si care este gasit ca o lumina). Ca nume indo-european, si numele râului Arges vine din aceeasi radacina ce înseamna stralucire. Ce face, însa, pereche cu stralucirea, cu albul?“ – se întreaba iar autorul si îsi da raspunsul: „Desigur, negrul“, conchizând triumfator: „Iata-l pe Negru Voda haladuind pe plaiurile Muscelului, pe pagina cealalta a cartii ce are înscrisa în stânga geografia mitica stralucitoare a Argesului“ (p. 150).
Se aduna astfel o sumedenie de „traznai“, de interpretari care nici prin gând nu ti-au trecut. Le recitesti, zâmbesti, te lasi piscat de îndoiala: dar daca ?….
Pendulând între un trecut mitic illo tempore-izat (sic!), un trecut istoric apropiat, cunoscut si trait de toti cei de vârsta naratorilor, si un prezent la fel de concret ca viata însasi, carticica fratilor Cicerone si Nicolae Georgescu cere ragazul unei zile de vacanta pentru a fi citita si bine primita de toti cei carora li se adreseaza.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper