Furiosii adoratori

Un articol de C. STANESCU

Mereu surprinzatoare si relevând un notabil gust al noutatilor de tot felul, buna revista ieseana „Dacia literara“ face loc in paginile sale si unor opinii daca nu extravagante, cel putin insolite. Asa e, bunaoara, studiul Oanei Opait intitulat „Luceafarul – de la poezia metafizica la „cel mai lung poem de dragoste«“. Ultima parte a titlului se refera la un soi de excentricitate tipic americana: „La 14 februarie 2009, World Record Academy omologa «Luceafarul» eminescian drept «cel mai lung poem de dragoste» din lume. Pentru aceasta «onoranta» distinctie in lumea larga, servita românilor ca pe (!) un cadou din partea unei institutii aferente Google News Network, abilitata sa recunoasca si sa stabileasca «recorduri mondiale» in baza unor declaratii notariale a fost necesar ca atât autorul cât si lucrarea acestuia sa fie considerati irefutabil valori nationale si eventual recunoscute deja international. Luând in considerare aceste conditii, ne intrebam, pe buna dreptate, la ce serveste omologarea institutiei americane?“ Intrebarea e superflua: aceasta „omologare“ nu serveste la nimic. La ce „servesc“ jocurile? Ele ne mai descretesc fruntile. Ne ajuta sa zâmbim. Insa Oana Opait nu zâmbeste la acest gust de joaca stupida si, in pragul indignarii, da in clocot in loc sa dea cu gratie in mintea copiilor. Ea spune usor indignata ca „omologarea“ americana dezbraca „Luceafarul“ de substanta lui „metafizica“, vulgarizând astfel o mare valoare nationala româneasca. Insa ce legatura are „metafizica“ poemului cu „joaca“ americana?! Nici una.
Intrând mai adânc in maruntaiele „celui mai lung poem de dragoste“, Oana Opait descopera acolo lucruri pe care nu doar americanul de rând excentric si superficial nu le va putea pricepe, dar ma tem ca nici românului cititor de poezie nu-i vor trece prin cap. Asa e de pilda substratul „masonic“ al Luceafarului: „Dar, daca o minte ceva mai scormonitoare decât a generatiei YOUTUBE, pentru care s-a categorisit „Luceafarul“ ca un lung poem de dragoste, ar cauta mai in amanunt baza comuna de asemanare a poemului eminescian cu faimosul STAR TREK ar observa ca nu fantasticul este punctul ce le leaga, ci taman elementul stiintific derivat din cel profund filosofic ce a stat la baza „pariului“ pe care Eminescu l-a facut tacit cu institutiile oculte spiritualizante ale vremii sale.“ Si acum vine lovitura de teatru: a implicatiei masonice din tesatura poemului. Consultând „institutiile oculte“ la care se refera, Opait ne lumineaza crezând a sti ca „O cununa a operei sale in versuri, «Luceafarul» s-a nascut ca o chintesenta a «exercitiilor» eminesciene in a scapa insistentelor maioresciene de a se alatura Junimii si altfel decât ca simplu literat. Poemul poate fi astfel considerat ca un raspuns dat implicit de Eminescu unui Maiorescu Mare Maestru, care predica, pesemne, anturajului rolul profund formator la nivel de spirit, al unei loji masonice.“
Ne aflam in plin scenariu aiuritor: „Luceafarul“ scris ca un refuz adresat lui Maiorescu de a intra in „loja masonica“ a acestuia bate câmpii… „Bate“ la alte scenarii tesute, pe alocuri destul de ingenios, nu doar de adoratorii furiosi ai poetului national, dar si cu contributia majora a unor eminescologi onorabili ca Theodor Codreanu ori
N. Georgescu: scenariul ostilitatii dintre poet si critic soldat cu decizia Marelui Maestru de a-l scoate pe Eminescu nu doar din „cercul strâmt“, dar si din viata civila. Nu spun ca asemenea „descoperiri“ si ipoteze fanteziste nu pot spori si intretine „mitul“ si aura legendara a poetului, dar cu ce pret? Cu pretul, bunaoara, al usurintei (ca sa nu-i spun altfel) cu care unii comentatori trec, desconsiderându-le spre dauna lor, peste gesturile si judecatile fundamentale despre viata si opera poetului apartinând unor Titu Maiorescu si
G. Calinescu.
Un Titu Maiorescu punându-l in „camasa de forta“ pe un Eminescu sanatos tun reprezinta un scenariu grotesc si o imagine penibila asupra a doua mari spirite ale patrimoniului national. E drept ca avertizând asupra neputintei noastre de a merge pâna la capatul gândului eminescian, Tudor Arghezi scria intr-un articol memorabil, „Admiratorii“: „Nimeni, si nici domnul Maiorescu, n-a zarit in ochii lui Eminescu privirea lui Dumnezeu.“ Despre G. Calinescu ce sa mai spunem? Oana Opait crede ca acesta a citit „neatent“ „Luceafarul“ si, nedrept, l-a subapreciat fara a-i putea descoperi adevaratele straluciri, profunzimi si… anticipari protocroniste. G. Calinescu avertizase asupra construirii fortate a unui Eminescu „monstru de eruditie“, recomandând, din punctul de vedere al cunostintelor si eruditiei acumulate, pastrarea in limitele epocii lui.
Oana Opait, pe urmele altor investigatori inversunati si acribi, il face pe Eminescu precursorul si, de fapt, proprietarul unor descoperiri stiintifice care urmau sa se produca peste câteva zeci de ani in mintea unor Planck, Einstein, Capra. Studentul Eminescu – citeaza ea un specialist român – „foloseste termenul de cuanta cu treizeci de ani inainte de a aparea teoria cuantica a lui Max Planck.“ Cu trei decenii inaintea lui Einstein, Eminescu „face uz de produsul mc2“… Onorabile pentru spiritul stiintific românesc, asemenea protocronisme nici n-ar scadea, dar nici n-ar spori valoarea operei eminesciene. Cunostintele stiintifice ale autoarei studiului din „Dacia literara“ merita cele mai sincere felicitari, dar pentru subiectul discutat n-au nici cea mai mica semnificatie si valoare. Incât devine ridicol sa o tot citezi pe Olimpia Cotan Pruna dupa ce l-ai pus la punct pe „neatentul“ lector G. Calinescu: „savantul poet român Mihai Eminescu – scrie la rândul ei Cotan Pruna, pe care Opait o citeaza cu respect religios ca pe Sfânta Scriptura – pune fata in fata energiile cosmice de la inferior la superior, cerurile existentei, exprimate prin modalitati poetice neatinse de nimeni pe pamânt.“ Dupa asemenea propozitii descalificante nu-ti ramâne decât sa meditezi la unul din cele mai penibile si persistente sindromuri nationale: comparabili doar cu noi insine, noi suntem in fond incomparabili! Nu suferim de nesiguranta de sine, nu ne incearca nicio indoiala cu privire la locul si valoarea noastra intre ceilalti nefericiti pamânteni ai planetei: ca noi nu-i nimeni. E o forma pernicioasa de izolationism identitar, deseori artagos si arogant: un complex de superioritate ce beatifica o trista infirmitate. Iat-o, in expresia multstiutoarei (nu glumesc!) Oana Opait: „…«Luceafarul» devine astfel o poezie a intregii Stiinte Oculte a Lumii, pe care fizica moderna o dezvaluie ochiului si nevoii de logica de mai bine de un secol incoace si pe care o confirma ca atare.“
Depozit miraculos al tuturor descoperirilor stiintifice trecute si viitoare, incomparabilul „Luceafar“ eminescian „ar putea lesne depasi statutul de «cel mai lung poem de dragoste» (fina ironie anti-americana! – n.n.) si l-ar imbraca pe cel de cel mai complex poem stiintifico-filosofic“, conchide Oana Opait spre a-si incorona studiul cu aceasta mareata figura metonimica: „daca prin absurd ar pieri toata filosofia lumii (Vedele, Upanisadele, intelepciunea intregii Indii si cuceririle fizicii moderne) si ar ramâne doar „Luceafarul“, s-ar putea recrea intreaga spiritualitate a omenirii la o treapta superioara a Sublimului.“
Asadar, din „osul“ Luceafarului românesc vom putea reface „Dinozaurul“ intregii stiinte a lumii si chiar mai mult decât atât… Gluma nesarata americana cu „cel mai lung poem de dragoste din lume“ are si partile ei bune: a produs un studiu la care altfel nici nu puteam spera. Adoratori furiosi, suntem si ramânem in veci incomparabili.

Un comentariu pentru “Furiosii adoratori”

  1. octombrie 10, 2010 la 5:47 pm

    Nu inteleg de ce ar trebui luată in derâdere o persoană care are opinii pertinente in legătură cu opera eminesciană mai ales că este vorba despre o persoană trecută de prima tinereţe, absolventă de filosofie şi un eminent autodidact. Mă refer la dna prof. Olimpia Cotan Prună. De ce n-ar trebui citată într-un studiu şi de ce ar fi o blasfemie ca numele dumneaei să fie alăturat celui al lui George Călinescu!!! Să înţelegem că la opera acestuia, de netăgăduit importantă, s-a oprit critica în literatura română!!! Cred că nu i-ati citit articolul inainte sa faceti referire la acesta. Asa ca vi-l ofer:

    MITOLOGIA STRĂVECHE GETO-DACĂ ÎN OPERA EMINESCIANĂ

    profesor Olimpia Cotan-Prună

    Opera eminesciană este puternic ancorată în mitologia străveche geto-dacă de o mare varietate şi originalitate: legende mitice, basme, mitologia medievală a întemeietorilor Ţarii Româneşti. Astfel, viziunea fascinantă a Daciei Antice creşte în poemul Memento Mori de la o idee simplă la borealism, la dacism şi daco-latinism, făcând din acesta poemul giganticelor creaţii cosmice unde omul şi zeii îşi măsoară forţele de dimensiuni cosmice, a cărei Zee Prometee e acea Dochie din Tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte al lumii geto-dace. Ea păstrează legile şi datinile străbune, ca în Scrisoarea III; urmează drumul de la un erou mitic la unul legendar, ca în Grui şi Sânger; atinge mitul sacrificării luptătorilor pentru libertatea ţării, protejaţi de semidivinităţi, ca în Horiadele; creionează Daciei şi divinităţile zoomorfe ieşite din Pontul Euxin în lupta cu duşmanii şi demonii, ca în Rugăciunea unui dac; prezintă miturile creaţiei plaiurilor româneşti străvechi cu Mumele pământului, ploii, mării, vântului, iernii, florilor, pădurii ca în Genaea – geneza, dar şi în poemele mitice:Gemenii, Nunta lui Brig – Belu, Sarmis, Ursitoarele etc.
    Luceafărul este una dintre creaţiile de geniu ale savantului poet român Mihai Eminescu ce pune faţă în faţă energiile cosmice de la inferior la superior, cerurile existenţei, exprimate prin modalităţi poetice neatinse de nimeni pe pământ. Hiperyon face parte dintr-o formă de energie superioară, faţă de vieţuirea pământeană. Lui i s-a dat veşnicia nefiinţei nu durerea unei vieţi eterne. Rândurile de vieţi, înmărmuresc măreţ la Eminescu, întru veşnica lor pomenire. Luceafărul luceşte diferit de viaţa pământeană în coloana de lumină. Este absorbit tangenţial, în vibraţiile energiei iubirii şi tentat să încalce ordinea cosmică, nevoit a cere ajutor energiilor înalte. El aleargă vijelios la Creator cu rugămintea fierbinte de a fi dezlegat de Greul negrei veşnicii, de nefiinţă. Dintre energiile pământene numai cele feminine, ale iubirii, l-au tulburat. În ruga sa fierbinte imploră să i se ia al nemuririi nimb / Şi focul din privire, să fie făcut mai puţin strălucitor, să fie trecut într-o formă de energie la care numai omul are acces: O oră de iubire.
    Iubirea este cea mai puternică formă de energie. Menţine existenţa în echilibru şi îi dă stabilitate. Numai Cătălina intuieşte fiorul colosal al atracţiei universale căci: De dorul lui şi sufletul şi inima se împle şi se cufundă în vibraţia undelor care mişcă valurile în mare, pe când Cătălin percepe Luceafărul, ca fiind, lucitor şi rece, gândind fericirea lor în lume, nu în sferele astrale.
    Radiaţiile cosmice sunt absorbite de către planeta Pământ prin intermediul Soarelui. Resursele cosmice ţin în echilibru megaenergiile din octada fundamentală, cunoscute în mitologia română ca fiind Maginikele, adică magiile, asistentele Zânei Nika similară cu Dokia, columnă a Universului din centrul coloanelor de lumină şi energie, dintre Cer şi Pământ. Zâna Nika, la daci Dokia, a coordonat misiunea cosmică prin care cele opt megaenergii au dislocat o imensă calotă de pe apoasa Terra şi-au pulverizat-o în Cosmos, făurind atmosfera sau brâul maginikelor, iar în hăurile rămase s-a scurs apa, dezgolind o porţiune de uscat, ce a fost numită Pangeea. Aceste magii, megaenergii, veghează mereu la echilibrul existenţei pe Terra şi sunt păstrate în datinile şi obiceiurile româneşti în numele colacilor de mucenici, bradoşi, veghetori. Pe pământ sunt multe energii de tip uman, dar energiile feminine au cote speciale şi mai diversificate de implicare, prin sacra născătoare este faptul energiilor iubirii care-s fundamentale. De aceea Luceafărul călătoreşte pe vibraţiile cosmice, atras de energiile iubirii. În datinile româneşti Rusaliile, Ursitoarele, Şoimanele plutesc între Cer şi Pământ, se întâlnesc la răscruci de se lasă purtate de vârtejuri, pe căile văzduhului, ard locul unde poposesc.
    Luceafărul cere să se nască din păcat, conştient de inferioritatea energiilor pământene în raport cu cele cosmice, cât şi de faptul că fiecare dimensiune cosmică are legităţile sale iar noi, geto-dacii, ştim că există 9 ceruri şi nu ne-am dezlipit nici din primul Cer. Omul se naşte din păcat fiindcă Pământul este o formă de energie inferioară, nu pentru că suntem noi, oamenii, vinovaţi de această ierarhie a Universului energetic. Tinereţea fără bătrâneţe este viaţă veşnică, este viaţă fără de moarte. Este un Tărâm al Zânelor, o lume diferită energetic de unde pentru pământeni totul pare veşnic şi neschimbat.
    Mitul cosmic al facerii lumii se leagă de existenţa Mamelor creatoare aşa cum în mitologia românească totul are mai întâi O Mamă. Mama sacră a Universului cosmic al Daciei este Dochia.
    În poemul Memento Mori Eminescu scrie pagini de o rară ancorare existenţială în Universul dacic ancestral, prin Dochia, care, în datinile româneşti, îşi leapădă cele 9 cojoace de gheaţă, din cauza energiilor termice în creştere, ca să rămână doar o stâncă, uscatul, în mijlocul apelor aşa cum geologia ne argumentează glaciaţiunile.
    În ziua de 9 martie, la începuturile timpului, dar şi ale calendarului străvechi românesc, la echinocţiul de primăvară, se fac 9 turte subţiri ce se coc pe vatră. Acestea se ung cu miere şi se presară cu nucă pisată, se aşază unele peste altele, apoi se mănâncă ritualic în familie, după ce se rosteşte o rugăciune închinată Sfintei Născătoare, care nu este alta decât Dokia (Do-apă şi Ki- pământ) cea care a născut Universul dintre Cer şi Pământ.
    Grandioasa lucrare de facere a lumii o localizează în timp pe Dochia de când: Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare şi poartă pe albia lor insule fermecătoare. Dochia are un palat din: stânce sure cu stâlpi din munţi de piatră, cu streşini de pădure cu copaci care se mişcă între nouri adânciţi. Grădina este un fluviu cu insule, din care urcă scări de stânci cărunte.
    Dochia este o regină veşnic jună, blondă şi cu braţe de argint. Poartă o mantie albastră înstelată. Are ochi albaştri şi o privire blândă pentru întreaga creaţie în mijlocul căreia se află. Ea oferă flori de aur şi aruncă fulgi de neauă peste ape. Lasă dungi de argint în verzii codri, roze albe peste văile în floare. Monumentală este cupola boltită dintre cer şi pământ ce se sprijină pe columne ce-nconjoară împrejur. Acesta este brâul atmosferic, cu perdele de azur, protejate sub privirile Dochiei, creatoarea şi unica împărăteasă între Cer şi Pământ. Dochia aduce lumina – Lumi.Nika după ce a creat Universul pământean, cu florile şi plantele cu fauna şi oamenii, de sub atmosfera albastrului Cer. Căile aerului albastre sunt căile Zânelor. Mihai Eminescu foloseşte numai cuvântul Zână şi Zee, pentru sacrele creatoare universale. Între Cer şi Pământ e o mreajă argintoasă – eterul, iar dincolo sunt bolţile înalte ce rămân întunecoase, întunericul cosmic infinit.
    Ale stelelor icoane se nasc printre ape diafane, /Că uitându-te în fluvii, pari a te uita în ceri aşa cum Lucian Blaga scria: Sapă, sapă, sapă, sapă, /Până dai de stele-n apă. Eminescu precizează rădăcina unică a adâncimilor existenţei, care-i un Rai din Cer până în străfundul apelor: şi din aceeaşi rădăcină, un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină, unite printr-o pânză diamantină, pe care păşeşte Dochia, cu păr de auree mătase, corp înalt şi mlădiet, şi trece râul către stâncile înalte. Nalte scări de stânci ea suie, atinge şi Pământul şi umple văzduhul de lumină. Alaiul de zâne iese din copaci şi se înclină la turmele de cerboaice albe – energii luminoase cu tălăngile la gât ce sunt energii sonore, ce înconjoară Stejarul Mare, Columnă a Cerului, din care iese Împărăteasa zâmbitoare. DO.KI.A veşnic tânără, ce împrăştie energiile benefice. Îşi cheamă Pasărea măiastră, Faniska, ştiută de bătrânii geto-dacilor. Dezleagă de la mal o luntre la care se înhamă lebezi albe, pe care le întâlnim şi la carul lui Apollo, simbolul energiilor. Dochia trece apoi prin Pădurile Antice, la care privesc vrăjiţi şi caii albi ca spuma mării, păduri întunecate şi nemaivăzute, luminate doar de lebezile albe, până iese în Răsărit, unde se înalţă un Munte de două ori mai mar, decât depărtarea-n Soare.
    Stejarul Mare, Muntele cel Mare din Răsărit, care-i: Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit,/ Munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit, sunt trimiteri directe la Kogaionul Dacic.
    În pieptul muntelui este o Poartă mare, pe unde Dochia urcă pe stânci. Pe aceeaşi cale ies Zori în coruri dalbe, popoare de stele-n râuri luminoase, Soarele şi Luna. Acolo locuiau Zeii Daciei, ce treceau prin Poarta solară, de coborau pe scări de stânci în verdea lume. Călătoreau pe cai albi, fascicole de energie luminoasă, iar din cupe beau auroră cu de neguri alb-n spume.
    Genialul poet universal, Mihai Eminescu, este un cunoscător al mitologiei străvechi româneşti şi ni-i prezintă pe zei ca fiind strămoşii noştri, cu haine întunecate, din vechime, ce par albe-n strălucire. Părul alb luceşte-n barbă pân la brâu şi râd cu veselie l-a paharelor ciocnire.
    Dincolo de acel munte infinită e-ntinsoarea împărăţiei Soarelui, care are palate pe coaste de marmură, cu ferestre ce au perdele ţesute din mrejele de aur rumen unde aerul e diamant la care au ţesut ani mulţi la număr mânile surorii albe, deci ale Dochiei, creatoarea universului, că nici umbra nu se prinde de-atmosfera radioasă.
    Sânzienele, ale Soarelui copile, pot trece prin eterul diafan, de se opreşte şi Soarele pe boltă la solstiţiul de vară privind fascinat cum aruncă-n lacurile limpezi roze, cu mânuţe albe, în zori de zi învăluite de zumzetul albinelor şi aromele grânelor în pârg.
    Mihai Eminescu ne îndeamnă să luăm aminte la tablourile mândre din Mănăstire, nimerită zugrăvire e miturilor dacice, a credinţei din bătrâni, a sacerdoţilor geto-daci, deţinătorii ştiinţei primordiale, Unicul Rai, care a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti.
    Mihai Eminescu încorporează mitologia unei Dacii eterne ce nu cunoaşte timp sau moarte, ce exprimă capacitatea de creaţie spirituală a poporului român, originală, sublimă şi strălucitoare.
    (M. Vulcănescu – Mitologia română)

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper