Eminescu: Zece „basne“ filologice (VI)

Un articol de N. GEORGESCU

7. LUMINA DINT@I
Punctul de varf al acestor discutii despre lumina il constituie cosmogonia eminesciana, iar textele de referinta sunt „Satira I“ si „Luceafarul“, asupra carora trebuie sa revin. De altfel, dupa cum sper ca s-a inteles, revenirile sunt in firea acestui mod de analiza: chiar metoda pe care mi-am insusit-o le presupun, fie pentru intarire, retus, nuantare, fie chiar pentru negare, unde este cazul. Pentru „Satira I“, trebuie sa depasim, mai intai, ironia care-l invaluie pe „batranul dascal“. Inadecvarea noastra la text consta in aceea ca receptam in registru eroic figura acestui profesor de astronomie care repeta lectia pozitivista a secolului, incercand sa vedem in el fie geniul neinteles, fie savantul nerasplatit cum se cuvine de vremea sa. In fond, acesta n-a facut altceva decat sa-l scoata  pe Dumnezeu din creatie si sa puna in loc primul punct al miscarii. Aceasta mecanica a universului se reverbereaza in viata sociala  prin teoria „Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate“ – care permite fiecaruia, oricui („ori si cine“ scrie poetul, despartit si cu accente retorice) sa acceada la pozitia cea mai de sus. Daca „unu“ reprezinta multiplicarea in infinit omenesc a acelui punct prim („Dar deodat’un punct se misca…cel intai si singur“) 0u, „una“ este, in schimb, „soara oarba“. Universul lui „unu“ creat de savantul pozitivist are in centrul lui o stihie care organizeaza haotic ierarhiile, care „Ca si vantu’n valuri trece peste traiul omenesc“, dand fiecaruia posibilitatea sa devina primul – dar luandu-i-o in acelasi timp, pentru ca ea este aceea care ridica si coboara indivizii. Se creeaza, astfel, premisele acelui „bellum omnium contra omnes“ („lupta tuturor impotriva tuturor“), situatie pe care o gasim descrisa in toata opera sociala a lui Eminescu. Poetul numeste „satira“ acest poem tocmai pentru ca satirizeaza, nu este – nu poate fi – de acord cu teoria ca atare. Mai mult: el „textualizeaza“, cum am zice astazi, luand de ici de colo fragmente din care construieste teoria. Interesant intre toate este versul 45, pe care noi il avem redat astfel: „Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?/ N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa“. Aici Eminescu are, in manuscris si in „Convorbiri literare“, accent grav pe „u“ de doua ori:  „Fù prapastie? genune? Fù noian intins de apa?“. Titu Maiorescu le scoate (si in loc de „genune“ pune „genuna“, cu iz poetic), iar dupa el raman scoase la toti editorii. S-ar putea crede ca acest accent grav pentru perfectul simplu este ortografic, dar in scrisul lui Eminescu el nu e permanent, ceea ce indica intentia autorului de a accentua sau nu. De pilda in „Strigoii“, v. 182: „Pe ea o tine-acuma ce fu a mortii prada“ nu este accentuat pentru a nu forta ritmul (de aceea nu pune nici virgula dupa „acuma“), nici in „Mortua est!“, v. 66: „Au moartea ta inger de ce fu sa fie“, din aceleasi considerente (aici vrea accent pe „ce“ din interogatie) – dar in „Epigonii“, v. 33 este accentuat:  „Viata-i fù o primavara, moartea-o parere de rau“ (aici Maiorescu pastreaza accentul pe „u“ in toate editiile). Sa privim ultimul exemplu: accentul cere intonatie cu sensul: viata, cat despre ea, a fost ca o adevarata primavara, pe cand moartea, ca o simpla parere de rau, ceva nesemnificativ, usor. Eminescu implica retorica in ortografie, ca toata generatia sa, dar mai apasat decat oricare coleg al sau de generatie in parte; asta se poate intelege din cronicile sale dramatice, unde le recomanda actorilor cum sa recite sau sa-si rosteasca replicile, ce cuvinte sa accentueze in fluxul vorbirii pentru diferite sensuri. Jocul apostrofurilor, al accentelor, al vocalelor de legatura este un joc retoric pe care noi, azi, suntem dispusi sa-l interpretam ortografic.
Revenind la „Satira I“, este evident ca accentele dau sens: ce-a fost la inceput, a fost aia, a fost aia, a fost aia? Se discuta variantele date de unii si altii, solutiile posibile: prapastie sau genune? noian de ape? – iar el, savantul, spune ca n-a fost nimic din toate astea, nu s-a priceput lumea, sa va arat eu: a fost un punct care s-a miscat etc. Autorul il sanctioneaza aspru pe acest savant pozitivist, dar ne vine noua greu sa-i intelegem pedeapsa: „Mana  care-au dorit sceptrul universului si ganduri/ Ce-au cuprins tot universul incap bine’n patru scanduri…“. Pe acest refren putem urmari retrospectiv, in amanunt, detasarea poetului de savantul sau (e uscativ, friguros, garbovit – o caricatura a lui Atlas care „sprijinea cerul pe umar“ – pe cand el „sprijina lumea si vecia intr-un numar“, aici accentul in vers cazand pe „i“, cum ar fi „prajina“). Cu ironia discursului ne mai intalnim in „Imparat si Proletar“, unde cuvantarile Proletarului (iarasi preluate de catre noi, inertial, in registru eroic – si uneori puse chiar pe seama gandirii teoretice a lui Eminescu insusi) sunt ridiculizate pana la bataie de joc uneori (vezi gramatica greoaie, termenii pretiosi etc).
In „Satira I“ avem, insa, acest final al unei „vecinicii“ din sirul imaginat de catre savant: „Soarele ce azi e mandru el il vede trist si ros/ Cum se’nchide ca o rana printre nori intunecosi,/ Cum planetii toti ingheata si s’azvarl rebeli in spat’,/ Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati“/…/Timpul mort si’ntinde trupul si devine vecinicie“. Aceasta „rebeliune“ a planetilor, aceasta scapare a lor din fraul luminii este contributia eminesciana la teoria „big-bangului“. O era cosmica, o „vecinicie“ (in sensul „Satirei I“, „o vecie’ntreaga“) se consuma prin arderea de tot a stelelor – dupa care „planetii“ devin rebeli. Lumina nu mai are putere de frau, nu mai stapaneste „tatanile lumii“, nu mai are „raza“ („Caci era un intunerec ca o mare far’o raza“). Acesta nu este, asadar, sfarsitul definitiv al lumii, ci doar incheierea unui ciclu – dupa care va incepe altul, „vecinicia“ urmatoare.
Nu putem sa nu facem legatura cu discursul Demiurgului din „Luceafarul“: „Un soare de s’ar stinge’ n ceri/ S’aprinde iarasi soare“.  In „Mortua est!“, poetul era sceptic: „Cand sorii se sting si cand stelele pica/ Imi vine a crede ca toate’s nimica.//  Se poate ca bolta de sus sa se sparga,/ Sa cada nimicul cu noaptea lui larga…“. Iata cum nimicul nu este kenos, vid, gol, ci are consistenta, este „ceva“. Spre deosebire de sorii care se sting si se reaprind, fiind pulsatii ale luminii care se consuma si se redefineste, „stelele“ cad, iar „planetii“ se azvarl rebeli in „spat“. Hyperion este cum zice Demiurgul: „Noi nu avem nici timp nici loc/ Si nu cunoastem moarte; Iar tu Hyperion ramai/ Oriunde ai apune“.  El are aceasta conditie a planetului rebel, poate scapa din franele luminii, probabil ca vrea sa scape din aceste frane – dar nu se dizolva, nu se stinge intr-o (dupa o) vecie. In acest sens, cuvintele Demiurgului sunt foarte importante: „Cere-mi – cuvantul meu de’ntai“. Acest cuvant de inceput este conventia, legamantul, „legarea“: Demiurgul conjura planetii sa inceapa o noua vecie/“vecinicie“, ii leaga in „cuvantul de’ntai“.
Si inca: in acest sens, cele doua versuri pe care le aflam in editia Titu Maiorescu sunt adevarate, in spirit eminescian si, poate, scrise chiar de catre Eminescu: „Tu esti din forma cea d’intai,/ Esti vecinica minune“. Intr-adevar, Hyperion face parte din lumea planetilor, nu se stinge ca sorii, „resare“ impreuna cu aceasta „intreaga lume“, participa la Cuvantul dintai al Demiurgului. Cand Titu Maiorescu reia, in toate editiile sale, prefata la prima, o va numi constant „Prefata la editia dintai“, poate tocmai pentru a sustine aceasta „forma dintai“ – poate si pentru a si-o adjudeca.
In virtutea acestui dat teoretic ce reiese din analiza cosmogoniei si cosmologiei eminesciene, eu pastrez, in editia mea, lectiunea din almanahul „Romania juna“, acel hapax legomenon eminescian „nemurie“. Dorinta lui Hyperion este aceasta: „Reia-mi al nemurii nimb“ (repet: toate celelalte editii au „al nemuririi nimb“, numai D.R.Mazilu atentioneaza in nota ca Almanahul are „al nemurii“, dar nu comenteaza; iarasi, „Dunarea“ pastreaza „nemurii“). Eminescu creaza dubletul „nemurie / nemurire“, asemanator intrucatva cu dubletul din limba germana „umsterblich / unsterblich“. Nemurire, nemuritor – se refera la viata fara de moarte, viata continua intr-o „vecinicie“. Ce vrea, in fond, Hyperion de la Demiurg? Sa fie un Zburator, cum este Calin, de pilda, adica sa ramana nemuritor printre muritori. Sa i se dea „o oara de iubire“, o vecie erotica. „Nemurie“, insa, se refera la ciclul viata-moarte, inseamna neimplicare in acest ciclu, nepatrunderea in cerc, starea deasupra, mergerea pe deasupra lui. Hyperion cedeaza acest nimb al „nemurii“, renunta la conditia sa de planet care-i ofera posiblitatea sa treaca dintr-o vecie intr-alta – si cere, in schimb, nemurirea printre pamanteni. In acest sens, Demiurgul nu-i poate satisface cererea pentru ca in vecia urmatoare ii va lipsi un planet, lumea nu se va putea reaseza complet in cuvantul dintai. Rezulta inca o data – daca putem sa-i zicem asa – „liberul arbitru“ al „planetilor“, ei pot sau nu sa participe la conventie. Demiurg are darul convingerii prin intelepciune, dar nu da porunca, nu poate sa oblige. Hyperion ar fi putut sa cada, in sensul ca avea – are puterea aceasta, dar este convins sa ramana in nimbul sau. Ce-l convinge? Soarta, norocul. El intelege ca in nici o conditie nu are acces la acestea: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac’oi fi eu sau altul“. Cu punctuatia eminesciana (pe care am analizat-o intr-un alt text) –  daca el va prinde chip de lut, daca se va naste din pacat -, nimic nu-i garanteaza ca va fi langa aceasta fiinta pe care acum o iubeste, ca ea il va recunoaste drept imaginea din vis si ca-l va iubi. Poate fi un  nemuritor oarecare printre oameni, cum este Calin – urmand sa caute, sa gaseasca etc. Asta il convinge sa renunte si sa fie impacat cu „nemuria“ sa. Lumina il tine in frane intelepte.
P.S.: Vom reveni si cu alte ocazii asupra cuvantului „nemurie“, dar trebuie sa spun ca dl Dan Pop, germanist cu mare pasiune pentru Eminescu, imi atrage atentia ca poetul creeaza, pare-se, dubletul „nemurie / nemurire“, asemanator intrucatva cu dubletul din limba germana „umsterblich / unsterblich“. Doamna Mioara Dugneanu, distinsa cercetatoare la Muzeul National al Literaturii Romane, discutand locul, imi spune ca, pentru a fi mai categoric, poetul putea folosi pentru genitiv forma cu trei „i“: al „nemuriii nimb“ era mai bine, dar nu obligatoriu. Pentru limba romaneasca veche, Gheorghe Bulgar semnala sensul „nemurie = neamuri multe“. Am intalnit forma de gerunziu la Creanga: „nemurind“, iar doamna profesoara Elena Popescu imi atrage atentia ca Eminescu are, in „Geniu pustiu“, termenul „visarie“ in concurenta cu „visatorie“ (asemenea semnalari sunt extrem de importante si nu putem sa le multumim indeajuns prietenilor care ni le fac: dictionarele nu le contin, iar noi am investigat, pentru „nemurie“, doar manuscrisele „Luceafarului“). Este, deci, mai mult ca sigur, un compus eminescian, nicidecum greseala de tipar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper