Elita spectatoare

Un articol de Alfred Bulai

Exista multi, tot mai multi nemultumiti in spatiul public românesc. O buna parte din elita societatii noastre a inceput sa se exprime nonsalant impotriva guvernantilor, inclusiv cei care, pâna mai ieri, erau admiratorii declarati sau cocheti ai actualei puteri. Nu vorbesc de o elita culturala, care se manifesta in micile saloane galante, ci de toti cei care se exprima si sunt ascultati in spatiul public, si nu ma refer doar la ecranele micilor noastre televizoare, ci la toate diferitele spatii cu caracter public in care chibitam in viata de zi cu zi.

Elita partidelor de opozitie, liderii multelor noastre sindicate, jurnalistii si analistii nostri de vaza, multi, chiar multi alti „specialisti“ isi arata peste tot nemultumirea fata de guvernarea acestei puteri. Ei simt ca in spatele lor exista o cumplita nemultumire populara, a celor multi care nu se pot exprima si nu se pot face auziti in spatiul public, dar care, la rândul lor, nu doar ca sunt nemultumiti, dar sunt chiar loviti, la propriu, de politicile guvernatilor.
Sondajele ne spun ca partidul de guvernamânt aluneca pe tobogan si ca in curând va ateriza pe fundulet in mica groapa de la capatul inevitabil al calatoriei catre  prapastie. Este evident pentru oricine, chiar si pentru membrii PD-L, ca drumul pe care a luat-o puterea este unul care le anunta multora parasirea definitiva a scenei politice. Desigur, unii mai saraci cu duhul cred in micile puseuri de entuziasm si de imbarbatare pe care le lanseaza Presedintele sau Primul-ministru care le mai arunca, asa, câte o vorba de duh despre faptul ca se vor relansa lucrurile chiar inainte de alegeri, ca luând niste bani de la FMI or sa mai dea si in teritoriu ceva, ca vor fi majorate un pic salariile inainte de alegeri si alte mici replici de genul acesta, care sunt inspaimântator de asemanatoare cu cele doua sute de lei promisi de Ceausescu in 21 decembrie. Bineinteles ca Ceausescu nu a apucat sa ii dea, dar chiar daca i-ar fi dat nu s-ar fi schimbat nimic. Nu ar fi devenit câtusi de putin baiatul simpatic si apreciat de români la inceputul anilor ‘70.
In aceasta nemultumire generala, multi dintre cei pomeniti de mine spera si anunta mai toata ziua caderea guvernului si schimbarea, in fond, a structurii de putere. Unii se arata mai siguri, altii sunt mai sceptici, insa, cu totii spera si asteapta. Pe ce se bazeaza speranta lor? Pe nemultumirea larga a populatiei, pe marile miscari ale multimilor incovoiate de politica guvernantilor, pe vocea si puterea strazii.
Cele mai multe elite, repet, in sensul larg al grupului foarte mare de personalitati care au pozitii importante in societatea româneasca, asteapta ca la un spectacol ca strada sa se puna in miscare, ca nemultumirea sa erupa, poate cumva ca in anii ‘90 si in felul acesta sa fie rasturnata, aproape natural, puterea.
In realitate, cei mai multi dintre nemultumiti nu fac nimic, dar chiar nimic altceva. Cu alte cuvinte, asteptarea este instrumentul lor de schimbare a puterii, iar tot efortul lor se reduce la rabdare. Rabdarea amestecata cu speranta ca marile revolte vor pune lucrurile in miscare. Multi dintre jurnalistii care fac si ei parte din aceasta elita anunta neobosit si uneori cu mare amabilitate vocea multimii nemultumite care pare sa creasca pe zi ce trece.
Evident, avem de-a face cu un anume tip de impotenta, specific clasei politice românesti, specific elitei noastre sindicale, specific, mai general, reprezentantilor societatii noastre civile. Cei mai multi dintre acestia, evident nu toti, nu au nici stiinta nici putinta actiunii sociale, iar in afara spatiului declaratiilor, eventual televizate, capacitatea lor de a declansa miscarea si schimbarea nu doar ca este anemica, dar in unele cazuri lipseste cu desavârsire.
Asistam la un pardox. El este dat de un cerc vicios care ne conduce si ne aduce in acelasi loc, mereu si mereu, fara sa putem evada din universul angoasant al impotentei de a lupta si a face ceva cu viata noastra de zi cu zi. Paradoxul este legat de faptul ca „masele largi populare“, in ciuda a ceea ce credeau marxistii, cei care nu-l citisera pe Marx, nu ies asa de „tâmpite“ pe strada ca sa lupte cu o putere, oricare ar fi ea. Masele protesteaza atunci si numai atunci când au lideri, când o elita iese in fata si furnizeaza un model. Fara elite, masele, adica sursa sperantelor noastre, nu creeaza marile cataclisme care sa puna lucrurile in miscare.
Desigur, in cazul unor situatii particulare, adica al unor multimi care se afla intr-un anume timp si loc ele pot sa treaca peste barierele legilor si normelor si sa avem, punctual, comportamente si actiuni, cele mai multe violente. O galerie pe stadion care scapa de sub control este o multime furioasa care sfideaza regulile si legile. Aparent atunci, intr-o astfel de situatie, nu avem elite, nu avem in sensul elitelor despre care am vorbit mai devreme, dar lideri exista totusi. Intotdeauna cineva, chiar si intr-o multime, furnizeaza modele, declanseaza revolta, ofera exemple de curaj sau de virtute pentru ceilalti, ofera modelul de actiune pe care ceilalti, cei multi, il vor reproduce aproape mimetic.
Nu exista miscari sociale, chiar si in cazul celor care sunt mai degraba dezordini sociale, fara lideri, fara conducatori. Mai mult, miscarile sociale de tipul protestelor trebuie sa aiba intotdeauna lideri. Acestia trebuie, insa, sa fie recunoscuti astfel, adica sa fie respectati si sa confere celorlalti incredere.
Unde este cercul vicios? Pai marea problema este ca elita noastra, cea care trebuie sa ofere modele, sa determine actiuni si modalitati de raportare la spatiul public si la sfera puterii este doar spectatoare la acest proces. Elita noastra asteapta sa pice din cer niste lideri capabili de a pune lucrurile in miscare. Ea asteapta de la cei multi si anonimi sa faca ceea ce acestia nu pot niciodata sa faca. Sa se organizeze si sa se coordoneze in miscari si proteste capabile sa conduca la schimbarea puterii. Sindicatele ne promit mari miscari, dar cota lor infima de incredere ii face sa nu reuseasca mare lucru. Opozitia nu este in stare sa faca mai nimic in afara ecranelor televizoarelor. Unde mai pui ca nici nu se gândeste sa conduca in strada multimea protestantilor si asta de teama ca nu vor veni nici macar membrii de partid. Elita noastra nu este decât spectatoare.
Nu vreau ca actuala putere sa se culce pe o ureche si sa creada ca a câstigat lupta cu populatia. Ei, oricum, politic au pierdut deja razboiul, sunt in coma de mult, dat fiind ca pierderile lor majore nu vor mai fi niciodata recuperate. Pentru moment pot, cel mult, sa opreasca declinul de la o catastrofa finala. Nu vreau sa fie amagiti de impotenta aparenta a strazii pentru ca, in realitate, undeva in tara, nu in Bucuresti, sunt toate conditiile ca butoiul sa explodeze. Chiar daca nu avem acum lideri capabili, strada si multimile si-i pot crea. Scânteia se poate aprinde oricând si atunci nu vom vorbi de o simpla manifestatie sau de o greva generala, ci de un carusel al schimbarii care poate sa ne aduca mai mult decât o schimbare de guvern.
Nu stiu daca ar fi bine sau nu. Stiu sigur insa, ca acum nu ne este bine.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper