Debutul lui Preda (II)

Un articol de EUGEN SIMION

Cartea naturii sa se intalneasca, asadar, cu cartile din biblioteca. Cand scrie povestirea pe care incerc s-o analizez acum („Iubire“), Preda are 23 de ani si incearca, se vede din fragmentul reprodus mai inainte, sa rasfoiasca aceasta imensa carte a naturii cu un ochi demitizant, dand descriptiei nu o functie literara in sine, ci o functie – sa-i spunem – comunicativa. Ea se termina, brusc, atunci cand privirea cercetatoare a autorului a ajuns la ochiul de apa care, dupa socotelile sale, nu are mai mult de un metru si in care, deocamdata, nu se mai scalda nimeni… Scenariul povestirii se schimba si pe scena intra Dugu din Deal care, trezit din somn, reconstituie in gand intamplarea cu Drina si ce a urmat dupa revelatia acestui miracol (nasterea sentimentului erotic, trecerea adolescentului in alta varsta si dorinta inrepresibila de a-si dovedi virilitatea). Confruntarea de care vorbeam mai inainte este, in aceasta prima schita, mai lunga si cuprinde scene pe care prozatorul le-a eliminat in varianta finala. Si n-a gresit pentru ca a dat consistenta si un mai mare dramatism nuvelei. Buna, fina este, in „Iubire“, sugestia trecerii rapide de la psihologia unei varste la alta si nasterea orgoliului viril. Dugu se pregateste sa se bata cu Achim-Achim pentru a cuceri iubirea Drinei (tema veche in literatura) si, inainte de a porni cu caii spre locul de intalnire, „toate lucrurile parca se ridicara dupa el; masa, usa, geamurile iesira afara“… O notatie plina de subtilitati. Pentru a nu spune direct ca Dugu isi asuma, deodata, sub puterea unei pasiuni inedite, destinul sau de om tanar, prozatorul introduce sugestia ca Dugu devine stapan peste lucrurile din jur. Sunt si alte semne in povestire care anunta aceasta transformare brusca a caracterului juvenil care se pregateste pentru un examen decisiv: confruntarea cu magadaul Achim-Achim, adversarul lui in acest turnir erotic. Dupa ce-l castiga, Dugu intra intr-o stare de simpatica dementa: scutura pomii din gradina, loveste bezmetic cainele, isi repede mama („Hai, mama, sa mancam, si mai taci din gura“), rupe picioarele unei gaini, fata lui este rascolita de apasarea unui gand… Insemnari comportamentiste nu prea profunde epic. Prozatorul a renuntat la ele cand a pregatit forma ultima a povestirii. A renuntat si la scena finala din „Iubire“, aceea in care Dugu duce pe Drina, fara multa curtoazie sentimentala, la locul magic din Valea Morii si ce urmeaza se poate banui. O scena putin romantioasa, in contradictie cu datele interioare revelate pana acum ale personajului. Iata cum prezinta lucrurile, la 23 de ani, prozatorul care in „La camp“ inregistra un viol colectiv pe camp:
„– Dugule, unde mergem? Dugu ocoli satul pe la marginea aceea si cobori de-a lungul paraului. El mergea repede si din ce in ce o strangea de mana si mai tare. Nisipul vaii incepu sa se albeasca, sa se curete, apa sa se faca mai limpede si mai mica, si ajuns la cotitura, Dugu se opri deodata. Salcia i se parea acum mai mare, apa mai linistita si soarele mai viu, valea mai verde.
– Dugule, unde mergem? Fata abia sopti, simtind ca piere, si o teama o invalui ca in noptile pline de spaima. El nu vorbea, tacea strans, cu ochii stralucind, si nemiscarea liniilor lui o rupse in doua si se lasa pierduta, agatandu-se de umerii lui. El o lua in brate si alerga sub umbra salciei, jos. O stranse si o infasura, zgaltait de bataile de ciocan ce-i spargeau pieptul, apoi o intinse pe nisip. Fata se incorda deodata, se zbatu, incepu sa-l loveasca. Dar il simti cum vine puternic, si cand ii simti trupul tremurand ca frunza batuta de vant, miscarile ii murira, daruindu-se, trezindu-se intr-o sumedenie de rotogoale, ce ii mistuiau trupul. Cercuri vii, mici, ca niste scantei, i se urcau in piept, se topeau, se urcau in gat, si se agata acum de umerii lui fara teama, infigandu-si adanc in muschii lui degetele ei mici. Il stranse, il izbi cu palmele peste ochi, apoi iarasi simti ca i se desfac oasele si ameti. Dugu se scula, ridicand-o ca pe un fulg. Drina se uita acum la el, se uita de-a lungul vaii, se intoarse spre cotitura paraului, si soarele o izbi in fata. Isi duse mainile la ochi, orbita, si se simti stransa, goala, asa cum de-atatea ori venise aici, in Valea Morii, sa se scalde.“
Preda a renuntat la o buna parte din aceste episoade, a eliminat, cum am precizat, violentele de limbaj si a sporit dialogul. Miscare inspirata, solutii epice exceptionale. Povestirea din volum este mai stransa, mai coerenta, de un dramatism puternic, in ciuda temei care stimuleaza mai degraba mijloacele melodramei. Tipologia ramane, in esenta, aceeasi: Dugu, prietenul si insotitorul sau, al lui Teicam (care, in prima varianta, se cheama Costache), Achim-Achim (concurentul sentimental si care trebuie eliminat printr-un turnir specific lumii din Campia Dunarii), Drina (care nu mai este a lui Albu, ci Drina lui Palici) si cam atat. Au disparut fragmentele care infatiseaza nelinistile erotice ale personajului (slabe literar, inconcludente psihologic si excesiv de dilatate in naratiune), in fine, prozatorul a gasit un final mai bun pentru aceasta poveste de amor campenesc: a scos, cum am precizat, scena implinirii trupesti de la ochiul magic de apa si a incheiat cu intoarcerea eroului victorios (Dugu) si remarca tatalui (de retinut ca, aici, tatal lui Dugu traieste) care observa ca fiul sau are alt comportament: „Hei, ai intepenit acolo (…), ma, cand te insori? Sa nu te puie dracu s-o iei chiar azi, ca nu te primesc, te dau afara… – O sa vedem noi, raspunse tanarul de langa cai, fara sa se mire. O sa vedem noi (…) apoi se intoarse si incepu sa mearga rar, ca un om cu griji spre poarta de la drum pe care o lasase deschisa“…
Estetic vorbind, varianta din volumul de debut este net superioara schitei din 1945. Nu-i, aici, un alt Preda, dar este unul care face o operatie chirurgicala salutara, eliminand din scenariul naratiunii burtile inutile, propozitiile distonante (de pilda aceea in care Dugu ii promite ca o sa-si vanda averea pentru a-i cumpara Drinei lucruri de pret!), dand astfel discursului epic o concentrare si o fluiditate remarcabile.
„Maritisul“ („Veac nou“, 19 ian. 1946), intitulata, intai, „De capul ei“, dezvolta scene de viata, istorii, schite de personaje care s-au topit, apoi, in „Morometii“, II, si, partial, in „Marele singuratic“. Petra lui Sandu Baduna afla din gura satului ca fiica ei din prima casatorie, Catrina, se marita si, suparata, se duce sa-i ceara socoteala ca n-a fost consultata. Fata fusese crescuta de batranul Petrache, bunicul ei, dupa ce mama, vaduva, o parasise… Batranul isi primeste nora cu arma in mana si Petra, inspaimantata, fuge, se culpabilizeaza si se pocaieste: „Am sa le dau tot. Si casa, si pamant… Ce de pacate, Doamne, pe care le stii de mai dinainte…“ Confruntarea dintre mama si fiica este marcata de variatia glasului: „Ochii ii cazura pe fata si deodata se sperie auzindu-si glasul inalt, subtire si aproape ragusit.“ Un scenariu pe care Preda il va folosi in mai toate scrierile sale pentru a sugera miscarea vietii interioare a personajelor. In „Morometii“ exista o veritabila tehnica a glasurilor, de la cel subtire, prefacut, ironic, la glasul surd, impersonal, amenintator in scena in care Ilie Moromete isi pedepseste fiii revoltati.
La fel procedeaza in naratiunea „Intaia moarte a lui Anton Tudose“, mai reusita literar decat „Maritisul“. Aceasta are o prima varianta redusa („Nepotul“), publicata in „Studentul“ (10 dec. 1946). Ambele variante sunt reluate, cu personaje si in situatii diferite, in „Morometii“, II. Tema lor comuna este revelatia irationalitatii mortii. Nepotul lui Anton Tudose, nu intelege de ce unchiul sau, care are 48 de ani, moare „asa, din senin“. Si pentru ca nu intelege, bea si se supara pe lumea din jur. Taranii ocolesc subiectul si, cand sunt provocati, se afunda in tacere. Varianta a doua este, epic vorbind, mai complexa pentru ca implica, langa obscuritatile psihologiei rurale, tacerile religiei. Anton Tudose spusese nepotului, inainte de moarte, ca i-a intrat un vierme pe os si de atunci are sentimentul ca si-a incheiat rostul, nu mai are nimic de facut pe lume. Cu aceasta pierdere de rost pe lume incepe, dar, ideea mortii. Nepotul nu intelege aceste cauzalitati, cere socoteala „cu glasul turburat si ragusit“ celor patru preoti si, cum nu primeste raspuns, se revolta. Revolta ia forme violente si, cand se potoleste, individul intra intr-o tacere grea, apoi isi vede de rosturile lui. Stilizata si mai bine controlata epic, scena este inclusa, cum am precizat, in „Morometii“, II. Este si tema din schita „Inainte de moarte“ din volumul de debut. Cu ea incepe, sa ne amintim, si ultimul roman al lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pamanteni“. Semn ca este vorba de una dintre acele „blestemate chestiuni“ de care vorbeste undeva, comentandu-l pe Dostoievski, prozatorul.

Mai multe fragmente, cum ar fi „Casa de-a doua oara“ („Contemporanul“, 21 martie 1947), „Dimineata de iarna“, „Povestea unei calatorii“ („Viata Romaneasca“, 3-4 martie-aprilie, 1949) fac parte din scenariul „Morometilor“, fie ca sunt adiacente actiunii din roman, fie ca anunta continuarea ei. „Casa de-a doua oara“ reprezinta revolta fiilor lui Moromete si a pedepsirii lor, moment esential in intriga romanului. Personajele au aici nume schimbate: tatal (Ilie Moromete, in roman) se cheama Tudor Gangoe, iar fiii din prima casatorie, intorsi de la Bucuresti dupa aventura catastrofala cu oile, se numesc Gheorghe si Ilie. Alti copii din familia lui Tudor Gangoe sunt Ioana si Sae. Ciocnirea dintre parintele suparat si fiii care-si reclama partea de mostenire are, in fragmentul citat, o incheiere diferita de roman: Tudor Gangoe, in prada unei mari tulburari, pune mana pe secure si incepe sa-si distruga bunurile din gospodarie. Solutie la care prozatorul a renuntat in roman, si bine a facut. Nu are relevanta epica si nici nu se potriveste cu inteligenta lui Ilie Moromete. Este bine ca a renuntat si la Tudor Gangoe… De observat ca Tudor si Joita sunt numele reale ale parintilor lui Marin Preda, iar pe doi dintre fratii sai ii cheama, cu adevarat, Gheorghe si Sae… Naratiunea pregatitoare in care se misca aceste personaje nu-i rau scrisa, dar nu are concizia, ritmul si forta epica pe care o are aceeasi scena, altfel compusa, in „Morometii“.
„Dimineata de iarna“, precedata de un citat din Jonathan Swift despre trasnaile unui Yahoo care urla si geme fara sa se stie de ce, rescrie scena dinainte, cam cu aceleasi personaje (tatal, mama vitrega, o fiica din a doua casatorie si protagonistii propriu-zisi: fiii insurgenti, cu numele din roman: Paraschiv Moromete si Ilie Moromete. Numele lui Ilie va fi schimbat in roman (Nila, probabil), iar numarul fiilor care se ridica impotriva autoritatii tatalui sporeste aici cu unul (Paraschiv, Nila si Achim). Fragmentul citat, mai concentrat decat cel dinainte, restrange spatiul epic si formuleaza mai limpede motivele ce stau in spatele acestui conflict care va clatina autoritatea tatalui si va distruge armonia familiei Moromete. Datele sunt cam aceleasi din roman, inclusiv discursul tatalui. Ce-i in plus, mi se pare, este sentimentul de sfarseala si amaraciune pe care il are tatal nevoit sa puna mana pe ciomag pentru a reinstaura ordinea si linistea in casa lui („L-am batut prea rau, gandi el, si pe astalalt l-am batut degeaba. Asta pleaca“). Sugestiva este si spaima salbatica a mamei care descopera ca nu-si cunoaste copiii vitregi, desi i-a crescut de mici. Toate acestea sunt notate cu precizie de un prozator care, se vede limpede, da roata unei fantasme.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper