Debutul lui Preda (I)

Un articol de EUGEN SIMION

Solicitat sa scriu o prefata la o editie noua din „Intalnirea din pamanturi“, am recitit schitele si povestirile lui Preda ramase in publicatiile vremii si pe care nu le-am analizat, nici eu nu stiu prea bine de ce, pana acum.
Cand apare „Intalnirea din Pamanturi“, autorul are 26 de ani si publicase pana atunci un numar de schite, povestiri, fragmente epice in stiluri si cu teme diferite. O parte din ele („Calul“, „Colina“, „La camp“ etc.) sunt reproduse cu mici modificari in volumul de debut. Altele au ramas in publicatiile vremii si au fost stranse intr-un volum („Scrieri de tinerete“) de Ion Cristoiu in 1987. Victor Craciun le-a reprodus si el in „Opere“, I (Academia Romana/ Univers Enciclopedic, 2002) impreuna cu fragmentele epice gasite in arhiva scriitorului („Fantana alba“, „Peste intamplarile unei dimineti de razboi“, „Casa lui Ilie Moromete“ etc.). Unele dintre ele au fost rescrise si incluse de Marin Preda in scrierile sale ulterioare (indeosebi in „Morometii“, I, II, dar si in „Marele singuratic“ si chiar in „Cel mai iubit dintre pamanteni“). Prozatorul se conduce, se stie, dupa principiul ca in literatura nimic nu se pierde, totul se valorifica in locul si la timpul potrivit. Dovada schita „Salcamul“, publicata in 1942 („Timpul“, 7 iulie) si reluata cu unele corecturi in „Morometii“, I (1955). Preda a incercat sa explice, dupa aparitia romanului, de ce a lasat deoparte aceste admirabile pagini care fixeaza un personaj memorabil (salcamul care domina curtea „Morometilor“, punct de reper pentru familie). Aici ii era locul, zice prozatorul. Are dreptate, cu observatia ca, plasat in istoria „Morometilor“, salcamul capata valoarea unui simbol. Taierea (prabusirea) lui sugereaza caderea familiei Moromete… Alte schite, notatii din aceasta perioada (1942-1948) au fost abandonate („Strigoaica“, „Rotila“, „Fantana alba“, „Peste intamplarile unei dimineti de razboi“) din scrupul estetic sau nu le venise randul…
Merita a fi citite si unele si altele pentru a putea sa ne facem o idee despre preocuparile unui prozator tanar in faza formarii sale si, totodata, despre felul in care isi studiaza stilul si temele. Merita a se consulta, paralel, si scrisorile lui Marin Preda din aceasta perioada (indeosebi acelea adresate doamnei N.S., in numar de aproximativ 70, netiparite inca; autorul acestui articol le-a consultat): ele dau informatii interesante despre lecturile, ambitiile literare si nelinistile (mari) ale tanarului care vrea cu orice pret sa faca literatura si nu stie daca proza cu „oamenii de campie“, cum zice el intr-o scrisoare catre un prieten, mai are sansa sau nu. Metafora din „Viata ca o prada“ il obsedeaza inca de acum. Viata (realul) este o prada ademenitoare pe care cainii tineri si nepriceputi ai epicii nu stiu de unde s-o apuce… Preda debuteaza cu povestirea „Parlitu’“ (martie 1942, „Timpul“), apoi publica tot aici „Strigoaica“, „Calul“, „Salcamul“, „Noaptea“, „La camp“… Citeste in 1943 in cenaclul „Sburatorul“ „De capul ei“, apoi „Calul“. „Are talent, are talent“, ar fi spus Eugen Lovinescu despre prima si „descriptiv, descriptiv“ despre a doua. Talentul se vede, dimpotriva, in povestirea a doua, redactata intr-un stil direct, simplu, plin de cruzime, complet strain de stilul edulcorat al samanatoristilor. Adevarul este ca, la 20 de ani, tanarul Marin Preda citeste pe „marii rusi“ (Tolstoi si Dostoievski), dar si pe Balzac si Biblia, si cauta sa-si creeze un drum propriu in literatura. Incearca, asa cum am precizat, mai multe teme si diferite cai de acces spre ceea ce el considera a fi, inca de acum, elementul esential, indispensabil al prozei: conditia existentiala a individului. „Parlitu’“ este un monolog in care un taran (Manolea al Stoichii) se plange in fata prietenilor sai de ginerele sau, Ilie, om „tanduros“ si apucator. Se plange… este un fel de a spune. Manolea ii face ginerelui un portret nimicitor si promite razbunari cumplite („Da’ asta e om, ma? Om e asta, ma?… Ca nu-mi cade in gheare ca l-as busuma eu nitel…“). Discursul lui este degresiv, plin de oralitati crude, intrerupt de interogatii retorice adresate ascultatorilor, in fine, mania lui Manolea este un spectacol in care stilurile se amesteca si parantezele se multiplica, spre placerea asistentei:
„Si-acuma, ca sa stiti si voi cam ce fel de om e Ilie asta-gineri-meu asta – stati sa va spui ce-a facut el in armata. Ieri am aflat si eu, mi-a spus Ghita, ca lu’ Ghita al lui Nae Barbu i s-a intamplat cu el. Stiti, ma? Sau stiti!…
– Nu stim!
– Stati sa va spun eu, acum. Ghita asta al lui Niculae Barbu cand s-a dus in armata, Ilie (lua-l-ar dracii, ca pui eu mana pa el, da el da dracu) era sargent ma, stiti, sargent si Ghita racute. Acu, Ghita nu stia. Se duce el acolo si intreaba da Ilie: «Ma, Ilie Ghioc, care-i ma ala?» Si aia ii spun: «dom’ sargent Ghioc e la clancenare, da’ vezi, nu te du acolo ca te ia la bataie; dai da dracu!» Ghita: «Ce vorbesti, ma? Pai e din sat de la mine.» Aia dand din cap: «Du-te!… treaba ta!» Ma, oameni buni, stiti ce-a facut Ilie atunci? Manolea se opri din vorba si ramase cu gatul intins intreband din ochi oamenii care asteptau raspunsul foarte linistiti.“
Discursul lui Manolea a fost reluat, cum usor se poate observa, in „O adunare linistita“ cu alte date epice. Ginerele Ilie devine vecinul Miai, iar in locul lui Manolea apare Patanghel, un regizor mai abil al spectacolului si un orator cu un simt ironic sporit. „Parlitu’“ anunta, totusi, un talent autentic in linie realista, mai apropiat de stilul lui I.L. Caragiale decat de acela al lui Rebreanu. Ceea ce pare curios la un prozator interesat de tipologia taraneasca.
„Strigoaica“ incearca sa valorifice superstitiile taranesti, cum ar fi, de pilda, credinta ca luna este atacata din cand in cand de varcolaci si atunci un sat intreg intra intr-o stare de panica si dementa. Atmosfera este descrisa cu mijloace realiste, ca si istoria Mariei Inghioarta, femeie singuratica, urata si dusmanoasa devenita strigoaica… O tema pe care Marin Preda a abandonat-o in prozele ulterioare. A vorbit despre ea doar in eseurile sale. „Noaptea“ sugereaza, intr-o proza stransa, directa, lipsita de orice artificiu formal, explozia de cruzime a tinerilor in faza erotica. Este subiectul si stilul din „La camp“. Beldie si Ganea lui Teican (personaj care apare si in „Intalnirea din pamanturi“) duc noaptea caii la pascut si, fara o cauzalitate precisa, bat pe un al treilea individ cu bestialitate. Tema violentei (ca proba a virilitatii) si a irationalitatii psihologiei juvenile in lumea satului. O scena atroce de viata si o miscare obscura a unei psihologii critice intr-o lume in care mentalitatile sunt de multe ori pline de cruzime. Povestirea, buna estetic, a trecut cu modificari importante in „Marele singuratic“. „Rotila“ schiteaza un personaj, Nila, care cauta un caine pierdut dupa ce s-a batut cu doi tineri tarani de seama lui… Se urca, acum, ajutat de o rotila de plug in varful unui copac inalt si isi cheama cainele disparut. Nila este, se stie, un personaj din „Morometii“, ca si cainele Dutulache. Schita nu are un subiect precizat si nicio desfasurare coerenta. Pare un desen vag si parasit dintr-o compozitie nedeterminata inca („Morometii“?). „Un lucru anapoda“ – zice prozatorul despre personajul sau, care isi cauta cainele pentru a-l pedepsi deoarece fugise de la locul bataliei. Morala dura, semne, inca o data, a dinamicii obscure a sufletului rural. Preda este interesat acum de ceea ce Ion Cristoiu numeste in introducere la „Scrieri de tinerete“ „invazia starii abisale“…
O atentie speciala merita, in sfera acestor schite de laborator, povestirea „Iubirea“ („Viata sociala“), nr. 8, dec. 1945), varianta mai extinsa a naratiunii „Intalnirea din pamanturi“. Ea studiaza, ca si alte fragmente prediste din aceasta perioada, comportamentul oamenilor tineri intr-o comunitate taraneasca in care conflictele sentimentale se regleaza nu cu sabia si pistolul, ci cu ciomagul prevazut la varf cu o piulita. Dugu din Deal are 17 ani si, ratacindu-se in padurea de pe Valea Morii, vede pe Drina lui Albu scaldandu-se. Ce urmeaza este scenariul din „Intalnirea din pamanturi“, dar cu mai multe episoade si intr-un stil in care domina descriptia si monologul interior. Naratiunea incepe cu o infatisare amanuntita a spatiului in care urmeaza sa se desfasoare actiunea propriu zisa. Deschiderea epica frecventa in romanul realist din secolul al XIX-lea. O aflam in chip curent in scrierile lui Balzac, o foloseste si Rebreanu in „Ion“ (1920). Preda, care isi face la inceputul anilor ’40 educatia epica, face o descriptie amanuntita a locului numit Valea Mortii, cu sobrietatea si exactitatea cu care – pastrand proportiile – Balzac infatiseaza micul oras de provincie, apoi cartierul si, in cele din urma, casa in care locuieste familia Grandet… Ideea este ca totul are importanta intr-o proza realista: si arhitectura strazii si numarul magazinelor si curtea care imprejmuieste casa si decoratia interioara in care apare, cand aceasta descriere se incheie, personajul central. Adoptandu-se mediului, tanarul Marin Preda incepe in povestirea „Iubire“ cu drumul ce iese din Silistea Gumesti si duce spre Valea Morii, continua cu Paraul Cainelui si ajunge in cele din urma la Valea Morii si la ochiul de apa in care se scalda Drina. Intervine un mic eveniment care starneste curiozitatea cititorului si fragmenteaza monotonia desenului. O tehnica pe care Preda n-o va abandona niciodata si o va perfectiona in scrierile de maturitate. Trebuie sa se intample ceva ce capteaza interesul cititorului este de parere scriitorul. Aici, in descriptia meticuloasa, apare mica istorie cu calul inspumat si cu omul agatat de salcii, in alte scrieri faptele sunt cu mult mai senzationale. Revenim la descrierea liminara: „Valea Morii isi avea numele cu mult mai inainte decat satul, si nimeni nu stia daca a fost in ea vreodata vreo moara. Nici urme nu sunt. Un singur drum o spinteca in doua parti, iesind din fundul gradinilor de la cea mai indepartata margine a satului. O taie si urca dealul, apoi se pierde in campie sfarsitul. Poate ca numai Guma o fi avut aci moara. Dar in partea ce se apropie padurii, Valea Morii e mancata in coasta, acolo unde pamantul e galben, de adanci si incremenite cariere de piatra. in spatele acestor gauri tesute de frunze si iedere salbatice, se incovoaie linistit, iesind din padure, Paraul Cainelui paraul, la aceasta cotitura, e bogat in apa si inconjoara dealul, incovoindu-se ca o secere. in acest loc si-a sapat drum adanc, a intrat incet sub aripa vaii si sub gradini si s-a oprit. Aci, ochiul e negru, apa a stricat arcul vaii, invartindu-se cu incetineala sub umbra unei salcii batrane, plina de scorburi si pasari, e mancat malul si s-a infipt atat de adanc in pamant, incat se pare ca chiar Guma ar fi zis odata, plimbandu-se pe aici: «Ochiul asta e adanc si nu seaca niciodata. E locul cel mai potrivit unde sa-mi fac moara pentru oameni. Aici vantul nu bate! Si locul e bun pentru valea morii.» Nu se stie cine o fi trecut pe acele poteci, fiindca iarba creste in timpul verii peste genunchi. Acum n-o paste si nu o coseste nimeni; locul e plin de pietre ciudate, amestecaturi de culori cenusii, rosii ori scanteietoare, cioburi groase de sticla, alamuri si oase inalbite. Cateodata, dupa ploaie, soarele apare stralucind, si Valea Morii ameteste sub raze. Oamenii din Silistea-Gumesti stiu ca aici nu s-a batut nimeni, niciodata. Un timp, in apa nu vroia nici unul sa se scalde. In vale, ochiul era atat de linistit si salcia atat de batrana, ca baietii se temeau de serpi. Pe urma au inceput a arunca pietre. Apa clipocea sunand a adanc si fara sa se miste. Intr-o vara, zilele au fost arzatoare si cerul, totdeauna adanc si plin de seceta. intr-una din zile, de pe creasta drumului ce taia Valea Morii, un om cobora in fuga innebunita a unui cal. Animalul era plin de spume, iar omul abia il mai tinea in frau. Pe la mijlocul vaii, calul se ridica in doua picioare, sforai, apoi tasni cu iuteala de-a curmezisul drumului si sari in apa. Omul se apuca din zbor de crengile salciei si se catara deasupra unei scorburi. Calul, un timp, nu se mai vazu, apoi incet, zvacnind, capul ii sforai deasupra, iesi si incepu sa inoate. Fara sa se mai gandeasca, omul se dezbraca repede, isi lasa hainele in salcie si se arunca si el in mijlocul apei. Groapa nu era adanca, si dupa el, cat tinu vara, frica de serpi pierise, si toti baietii satului se scaldau ceasuri intregi sub salcia din Valea Morii.“
Si ce observam? Observam, intai, ca descrierea nu este nici seaca, nici lirica. Niciun epitet, nici un adjectiv solemn, „frumos“, literar nu provoaca ochiul cititorului. Relatarea nu este, cu toate acestea, plata. Paraul care inconjura dealul ca o secera, locul plin de pietre ciudate, alamuri si oase inalbite, apa care, lovita cu pietre, clipoceste fara sã se miste, toate acestea sunt detalii care, la un loc, dau culoare tabloului si transforma, in fapt, descriptia intr-o istorie lapidara lipsita de fraze frumoase si de metafore de pret. Intrebat in 1975 de un critic (Mihai Ungureanu) care este elementul fundamental al literaturii sale, Preda a raspuns: „lapidaritatea; asta am pierdut, imi vine mai greu acum, in mod spontan, o propozitie cum ar fi urmatoarea: Satul trosnea de ger si de tacere. Insa este adevarat ca cu asemenea fraze nu se poate scrie un roman“… Nu-i place, dar, scrisul inflorat, prea literar, are rezerve si fata de stilul „prea asiat“ al lui Sadoveanu, oricum nu-l urmeaza, nu-i pe gustul unui scriitor cu spiritul „mai ascutit si mai justitiar“ in literatura. Nu accepta ca spectacolul lui sa se substituie dramelor istoriei. Dar tot Preda zice ca natura poate regenera imaginatia si ca „un rasarit de soare spoatet sa fie o intamplare magica care sa tina locul unei biblioteci; cu conditia ca, mai tarziu, biblioteca in niciun chip sa nu lipseasca“…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper