Celalalt Cimpoesu

Un articol de Cosmin Borza

Petru Cimpoesu, Firesc, editia a II-a, revazuta, Colectia Fiction-Ltd,
Editura Polirom, Iasi, 2010

Primul roman al lui Petru Cimpoesu, „Firesc“ (1985), pare sortit unui destin literar ingrat. Cartea a constituit mai degraba un caz de sociologie/folcloristica a literaturii (din cauza marturisii autorului ca in urma publicarii editiei de la Cartea Romaneasca si-a putut cumpara o casa) si mai putin un subiect pentru criticii si istoricii literari (Nicolae Manolescu ii dedica doar doua randuri in „Istorie“, Radu G. Teposu ii releva potentialitatile, nu valoarea estetica, pentru Adrian Otoiu volumul ramane in obscuritate, iar bataliile canonice duse de optzecisti nu ii confera macar un loc in ariergarda). Nici consacrarea lui Cimpoesu de dupa 2000 nu conduce la o revalorizare a sa. De vreme ce „Povestea Marelui Brigand“ si „Simion Liftnicul“ apar la distanta de un an, putini au fost cei care s-au intors in „intunecatul deceniu literar noua“ pentru a descoperi corespondente sau metamorfoze artistice. Tocmai de aceea, reeditarea dupa 25 de ani a romanului „Firesc“ castiga alura unui eveniment restitutiv demn de salutat. Totusi, e aproape imposibil ca lectura acestei proze sa nu fie filtrata de dilema des invocata, careia – mai mult sau mai putin „pe citite“ – i s-a raspuns in fel si chip: a fost Cimpoesu nedreptatit de catre congenerii optzecisti sau recunoasterea sa e certificata pe buna dreptate doar de romanele din ultimii ani?
Un roman transgenerationist
Daca mai era nevoie de inca o confirmare, si in aceasta proza scriitorul bacauan se dovedeste un ex-centric in interiorul propriei generatii, ba chiar, as adauga, ratarile cele mai evidente din „Firesc“ sunt tributare tocmai asumarii unor mecanisme creatoare tipice autorilor anilor ’80. Mai mult, modelele tematice si stilistice din acest roman par a fi cele saizeciste, iar distanta valorica fata de scrierile postdecembriste se datoreaza in primul rand contextului socio-politic care facea imposibila abordarea unor problematici ce solicita prin excelenta talentul de creator de lumi/povestitor al lui Cimpoesu.
La prima vedere, „Firescc vine in intampinarea a doua orizonturi de asteptare clasicizate in epoca. Pe de o parte, e un roman de idei (jumatate creatie sociala si caracteriologica, jumatate analiza psihologica), cu accente „existentialiste“, dedicat vietii intr-un santier de foraj („Intreprinderea Geologica de Explorari, sectia Ata-Bratesceea ce a starnit ingrijorarea Occidentului a fost unitatea in radicalizare a lumii islamice.). Acolo, ingineri, geologi, soferi, mecanici ori sondori traiesc izolati luni intregi, locuiesc in conditii insalubre si „petrec din scarba“ la chiolhanuri organizate ad-hoc in cadrul carora fiecare are sansa – stimulat de alcool – sa se retraga din nou in introspectii autiste. Singuratatea, plictisul, bovarismul, mizantropia, tabieturile creeaza noua lor natura, asa incat formele de relationare cunosc o rutina epuizanta: jocurile de rummy sau nesfarsitele discutii cvasi-filosofice/teoretice si aparent lipsite de implicare despre fericire, implinire, dosarul de cadre, moarte, ratare ori relatii erotice. Periodic, ca intr-un ritual de purificare menit sa exorcizeze demonii disperarii, personajele lui Cimpoesu isi aleg cate un confesor caruia sa ii relateze fie sec, fie melodramatic propriul trecut ca o marturie ca purgatoriul pe santier constituie o ispasire fireasca.
De cealalta parte, in maniera narativa patentata la momentul primei editii, Cimpoesu confera substanta si expresivitate inregistrarii la firul ierbii a derizoriului existential prin implicarea unor strategii textuale experimentale. Astfel, „Firesc“ e construit din doua parti – Prolog si Epilog – ce par a anula orice sansa de inchegare a unei actiuni romanesti. In fapt, scenariul epic imaginat de prozator nu face decat sa contracareze conturarea story-ului unic pentru a facilita generarea unor micronaratiuni care, prin cumulare de tip puzzle, schiteaza imaginea unui univers carceral de o previzibilitate mortificanta. In lumea de la Ata-Brates, timpul este suspendat, oamenii instrumentalizati, iar devenirea imposibila. Simptomatica in acest sens este prima sectiune a romanului, jurnalul scris intr-o noapte (si intins pe aproape 130 de pagini) al inginerei Iunia Poenaru. Tanara proaspat absolventa a „facultatii pentru barbati“ (selectata ca semn de razvratire impotriva unor parinti mult prea egoisti ori prea frustrati pentru a-i oferi o familie) hotaraste sa devina diarista la aproximativ sase luni de la preluarea postului. Motivatiile exterioare sunt constituite de singurele doua evenimente execeptionale ce au punctat perioada petrecuta la Ata-Brates: accidentul grav al soferului Buzdea si descoperirea biletelului agramat de amor („Te iubesc, te ador, te rog nu ma jicni spunandumi nu“) trimis probabil de cel mai grotesc coleg, poreclit Robotu. Bineinteles, altele se dovedesc a fi resorturile interioare ce fundamenteaza confesiunea contorsionata a Iuniei. Dincolo de traumele copilariei si adolescentei care au determinat-o sa asume o veritabila ataraxie sexual-sentimentala (Cimpoesu din ultimele romane e usor de identificat in paginile ce descriu in note autoironice, parodice si programatic melodramatice zilele petrecute in casa mamei-cantareata de succes ori noaptea de Revelion in care danseaza cu scaunul, ciocneste paharul de sampanie cu imaginea sa din oglinda si care se incheie apoteotic cu invitatii la partide de amor adresate prin telefon unui anonim), dezabuzarea protagonistei este decisa de constientizarea infuziunii vidului in banalul cotidian.
Cimpoesu fara Cimpoesu
Privite din perspectiva Epilogului organizat in jurul dezvaluirii sinuciderii Iuniei, notatiile tinerei puteau fi catalogate drept o subtila radiografie agonica a naruirii iluziilor de orice fel intr-un sistem totalitar daca nu ar fi fost artificializate de problematizari interminabile si gratuite despre rolul/rostul scrisului (una dintre temele trendy ale optzecistilor): „pentru a spune, oricat de putin, pentru a gandi cat de cat coerent, pentru a-mi aminti chiar, pentru a proiecta, ma ajut de cuvinte, sunt nevoita sa le accept intermedierea“; „Iar ele, cuvintele, singure nu pot spune, nu-si pot spune decat neputinta. O, daca si cuvintele ar avea ganduri, gandurile lor! Atunci viata mi-ar putea spune: eu nu sunt decat un cuvant, cuvantul viata…“ etc.
Tot astfel, si partea a doua a romanului imbina fragmente excelent conduse narativ cu excursuri ce se doresc filosofice, dar raman distonante prin inautenticitatea lor si prin insuficienta motivare fictionala – majoritatea personajelor vad monstruos si simt enorm, isi teoretizeaza camilpetrescian fiecare stare, isi induc patetice stari egolatre ce rezoneaza doar cu eroii lui Breban, pana si sondorii cauta concepte potrivite pentru a exprima ideea de infinit ori de libertate etc. De data aceasta monologului interior al Iuniei ii ia locul naratiunea omniscienta si stilul indirect liber ce ii transforma in reflectori pe coordonatorul sectiei Neagoe, pe inginerul de foraj Adam, pe maistrul Budu. Surprinsi intre doua inmormantari –  a lui Buzdea (accidentul ii fusese fatal) si a Iuniei –, personajele lui Cimpoesu isi dezvaluie rand pe rand destinele de un tragism aparte si totodata complemetar. Indiferent de varsta si de experientele suferite, cu totii devin victime ale „coloniei penitenciare“ in care i-au aruncat petele din dosarul de cadre ori din cel existential. Comportamentul hilar al lui Neagoe, care se pregateste ca pentru moarte cand initiaza fiecare nou punct de forare si ajunge sa-i organizeze pe subalterni chiar si in timpul acceselor de somnambulism ori preparativele impotentului Budu pentru sinucidere (cautarea arborelui si locului adecvate, incercarea repetata a rezistentei sforii, anticiparea reactiei colegilor etc.) sunt incarcate simbolico-alegoric datorita multiplelor perspective din care sunt privite. „Firesc“ relateaza polifonic si coloreaza caleidoscopic drumul absurd spre extinctie al intregii realitati, parcurs existential surprins expresiv de gandurile lui Adam dupa moartea Iuniei: „Si abia acum gaseste ca e firesc, e urmarea logica a ceea ce s-a intamplat mai devreme, iar ceea ce s-a intamplat mai devreme e urmarea logica a altei intamplari tot asa justificate si la fel de fireasca, precedata si ea de altele, care o fac necesara… Caci absurdul se naste prin acumularea firescului, este o calitate sau o forma neinteleasa a lui“.
Petru Cimpoesu va oferi acestei idei, dupa cum bine se stie, dezvoltarea necesara abia in romanele ce i-au adus consacrarea. Deocamdata, oricat de indrazneata s-ar dovedi prin atmosfera apocaliptica de fundal, proza din 1985 nu are cum sa expuna pana la ultimele consecinte problematica respectiva. Lumea din „Firesc“ e privata tocmai de latura in care exceleaza „Simion Liftnicul“ ori „Povestea Marelui Brigand“: fresca sociala si relevarea implicatiilor macro-identitare. Chiar si in editia „revazuta“ din 2010, personajele sunt prea excentrice tipologic si prea izolate existential pentru a deveni memorabile.
Diverse si incitante raman totusi relationarile ce mai pot fi realizate intre scrierile lui Cimpoesu. Dezvaluirea acestora va fi sarcina principala a unei monografii pe care scriitorul o merita si care, sper, nu va intarzia sa apara.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper