Bolintineanu sau despre prestigiul actualitatii

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Sintagma din titlu „prestigiul actualitatii“ am gasit-o la Ion Pillat si,  inainte de a declara ca sunt cucerit de formulare, cred ca intelepciunea demonstratiei poetului  pe aceasta tema – vom vedea imediat – poate fi de folos furiosilor porniti sa reevalueze si sa inlocuiasca, daca si cât mai pot, câte ceva din literatura si din cultura româna. Cazul romanticilor trebuie adus in actualitate, prestigiul acestora nu poate fi contestat daca ii asezam corect in constructia culturii românesti.

Mai sunt cititi astazi romanticii? Greu de gasit amatori. Chiar si alcatuitorii manualelor scolare incep sa-i ocoleasca desi – ar trebui sa fie evident pentru toti – temelia literaturii moderne este asezata si pe romantism. Ion Pillat crede ca citirea marilor clasici – prin extrapolare si a romanticilor – devine o necesitate sufleteasca pentru cine cauta sa se lamureasca putin asupra fenomenului literar si asupra placerilor estetice pe care acesta le ofera. Conditia – exista una – este ca lectorul sa aiba „o oarecare maturitate a vârstei si a cunostintelor“. („Tragedia raciniana“  din vol.  „Portrete lirice“). Prea mare, prea cunoscut, prea adulat in timpul vietii din motive de moda sau din entuziasm pentru noutate, faima lui Victor Hugo, teoreticianul romantismului si unul dintre cei mai mari romantici ai liricii universale, a intrat dupa moarte in uitare. Iata explicatia lui Pillat: opera lui Hugo a devenit „un subiect dificil: nu mai are pentru marele public prestigiul actualitatii si al gloriei suverane, legate de prodigioasa apoteoza a omului, care timp de 60 de ani, a aparut contemporanilor sai uimiti, sub doua monarhii, un imperiu si doua republici diferite, ca insasi intruparea mereu in crestere, a geniului poetic si francez…“ (ibid.). Sociologic vorbind, in rationament este introdusa cauzalitatea: „birul“ platit de poet vine pe nedrept din faptul ca era „prea cunoscut“. Mecanismul uitarii este acesta: lumea il cunoaste, ii recita poeziile cele mai circulate, unele dintre acestea intra in manualele scolare, deci citite si rascitite; pe aceasta cale ele devin „ca monede(le)  tocite de mâna tuturora“. Remediul: poeziile sa fie uitate si redescoperite. Eu cred ca nu este nevoie neaparata de uitare ci, mai degraba,  de redescoperirea valorii lor in mers cu timpul si cu evolutia sensibilitatii lectorului.
Cu o astfel de schema de analiza, amendata dupa caz si aplicata  cu buna credinta, am putea opera in intelegerea multora dintre scriitorii români supusi, mai nou, unui precipitat tratament de reevaluare.

Dimitrie Bolintineanu este unul dintre romanticii de seama ai literaturii române. Muzele, daca ar fi sa-l credem pe G. Calinescu, nu se aratasera prin Bolintinul din Vale, localitatea in care s-a nascut, scriitorul in 1819. Inexpresiva si apasatoarea imagine a satului de câmpie (case mici strivite de saracie, ulite cu noroi sau colb), absenta vreunei virtuti a locului nu-l impresioneaza pe istoricul literar. Mai degraba il dezamageste: „Geologia nu poate exalta aici un poet, solul pare un noroi uscat. Nici un monument al artei si al naturii nu cutremura sufletul“, scrie Calinescu in „Istoria literaturii române de la origini pâna in prezent“. Simtim dezamagirea celui care, in tineretea petrecuta in bibliotecile din Roma renascentista, vazuse o alta lume. Ce-i putea spune o casa acoperita cu stuf, pazita de un câine, celui care respirase aerul Romei antice printre palatele si bisericile ridicate cu trei-patru secole in urma de  Michelangelo, Rafael, Bernini,  Boromini si atâti altii? Nimic. Cu adevarat nimic. In bataia ochiului nu se zarea nici macar un deal, Olimp valah, de pe care, in ratacirile vreunui visator, sa coboare un zeu oarecare.
Este de presupus ca istoricul literar isi facuse impresiile in urma vizitei prin partile locului. Când va fi vizitat Bolintinul, este drept, nu mai exista manastirea „din padurea cea mare“ careia Mircea cel Batrân ii facea danii. Dar pierise cu desavârsire radacinile culturii pe care aceasta, bisericile si scoala le adusesera in partile locului? O lumina trebuie sa mai fi ramas caci, in 1881, intr-un mic palat aflat, se zice, pe locul casei poetului, functiona o scoala. Un palat lasat astazi in ruina care, sunt convins, ar fi atras mânia lui Calinescu si i-ar fi indreptatit aprecierile atât de drastice despre Bolintin. Peste drum, intr-un parc bogat, cu alei, un conac boieresc in care a existat o biblioteca a rezistat pâna la cutremurul din 1977. La 16 martie 1821, de la Bolintin, Tudor Vladimirescu lansase o proclamatie catre locuitorii Bucurestilor prin care le cerea sa se solidarizeze cu pandurii lui. Cred ca
G. Calinescu supralicitase deliberat precaritatea locului pentru a pregati surpriza aparitiei, intr-un astfel de mediu, a unui poet pe care, pâna la urma, il va pretui. Bolintineanu, ne spune el, este „o contributie eminenta“ a Macedoniei facuta literaturii noastre, tatal fiind un „cutovlah“ din Ohrida si mama o munteanca din satul care facuse criticului acea impresie dezastruoasa. Cred ca de la tata Bolintineanu va mosteni spiritul aventurii si al calatoriei (se va arata unul dintre scriitorii cu apetit pentru calatorii) iar de la mama, probabil, sentimentul locului.
Aparitia lui Bolintineanu in literatura se face pe fondul miscarilor de mare rascruce istorica din viata românilor: revolutia de la 1848 si lupta pentru unitate. Dimitrie Bolintineanu, fara sa fie unul dintre vârfuri, intra in grupul intelectualilor-politicieni care duc batalia pentru unire, grup din care faceau parte Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogalniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, C. A. Rosetti, Cezar Bolliac.  Actiunea lor politica este sustinuta si prin publicatiile pe care le scot in acest scop: „Timpul“  (1854) si „Patria“ (1855), la Bucuresti, „România literara“ si „Steaua Dunarii“ (1855), la Iasi.
Tânarul Bolintineanu se afla la Paris când a izbucnit Revolutia de la 1848. Inflacarat de idealurile celor care aruncasera Parisul in flacari, impreuna cu prietenii lui, se va intoarce grabit in tara si va propaga ideile insurgentilor francezi. Scoate  ziarul „Poporul suveran“ si, prin scris si acte de curaj, sprijina ideile lui Nicolae Balcescu si ale fratilor lui revolutionari. Va face parte din deputatia care a negociat, la 13 septembrie 1848, cu Fuad Pasa, trimis de Poarta la Bucuresti sa inabuse revolutia. Negocieri esuate, dupa cum se stie. Intâmplarea ii va aduce arestarea si trimiterea  in exil. Un exil nu tocmai incomod, sa recunoastem, caci unii dintre revolutionari – este si cazul lui Bolintineanu – isi pot continua lupta. Exilul revolutionarilor români cerut de Poarta – nu a fost intocmai si cazul lui Balcescu – s-a bucurat de un regim aparte, dupa cum ne spune chiar G. Calinescu: „Poarta trata pe revolutionari ca oaspeti si le dadea un tain, ceea ce explica faptul ca Bolintineanu isi va petrece exilul in plimbari“. Este aici putina malitie, obisnuita la istoricul literar, dar sa retinem mai degraba avantajul ca atare. In urma unei calatorii, Bolintineanu va scrie o carte elogioasa (1863) despre aromânii din tara in care se nascuse tatal lui. Apoi, revolutionarul exilat continua sa faca ziaristica militanta.  Scoate, impreuna cu altii, o revista care, prin nume, „România viitoare“, dezvaluia inca si mai bine crezul adevarat si intentia neclintita  de a continua lupta pentru o patrie intregita a românilor. Exilatii isi vor adapta obiectivele luptei lor pe masura conditiilor pe care le oferea istoria. In mod special ei urmareau sensibilizarea Occidentului la cauza românilor in conditiile incheierii razboiului Crimeii din 1856. Prin Tratatul de Pace adoptat la 30 martie de Congresul de la Paris fusese desfiintat protectoratul Rusiei in Tarile Române, impus prin Tratatul de la Adrianopol, 1829. Principatele erau scoase  de sub tutela Turciei si puse sub garantia celor sapte puteri europene: Austria, Franta, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia si Poarta Otomana. Lupta pentru unire intra intr-o faza noua care se va dovedi dificila atât pe plan intern cât (mai ales) pe plan extern. O speranta o oferea prevederea Tratatului de la Paris privind consultarea locuitorilor Munteniei si Moldovei in privinta viitorului lor. O speranta pe care românii nu au ratat-o recurgând la dubla alegere a lui Cuza, la Iasi si la Bucuresti. Este greu de gasit in istoria altor popoare o astfel de stratagema.
Apropiat de Cuza, prezent la istorica adunare de la Bucuresti, din 24 Ianuarie 1859, Bolintineanu scria in „Românul“: „Pâna in ziua alegerii domnului Moldovei, de la 1848 nu se vazuse acest entuziasm sublim. Streinii insisi se bucurara cu românii. Sunt rare zilele acelea când un popor nobil si marinimos, strivit de secoli sub tirania streinilor, poate sa rasufle liber…“. Ii va ramâne intotdeauna fidel domnitorului iar acel entuziasm si tirania streinilor vor deveni teme ale dramele istorice ale lui Bolintineanu. Secularizarea averilor manastiresti facuta de Cuza si Kogalniceanu il prinde pe Bolintineanu ca ministru al Cultelor si Instructiunii publice. Ca membru al Consiliului de Stat, in 1864, participa la pregatirea unor legi, cea mai importanta fiind „legea rurala“.
Inainte de a ne opri la unele aspecte ale creatiei lui Bolintineanu, o observatie devine necesara. Nu numai in literatura noastra, dar si in altele, dupa revolutii, literatura nationala se afirma cu insistenta. Pe fondul traditiei ne-coagulate, ne-consolidate inca in cultura, independenta politica, câstigata prin revolte, revolutii sau razboaie, aduce si visul cuceririi autonomiei culturale pentru atingerea careia scriitorii recurg la intoarcerea spre trecut. Trecutul si istoria devin teme obsedante, alese cu o  evidenta  preferinta doctrinara. Scriitorii sunt in cautarea sufletului national. Aceasta nu este, desigur, o garantie a valorii scriiturii, a creatiei. Si nu numai in romantismul românesc, ci si in cel european. Istoric, in ce ne priveste, troneaza un adevar: „Pâna in 1860 tipul reprezentativ al culturii românesti era acela al unui patriot ardent, traind in constiinta latinitatii lui si un liberal inflacarat de noile idealuri ale democratiilor apusene. Astfel de oameni au fost Eliade Radulescu – in prima lui perioada –, N. Balcescu si Mihail Kogalniceanu, C. A. Rosetti, Ion Bratianu, Cezar Bolliac, D. Bolintineanu,  adica mai toti acei gânditori, scriitori sau conducatori politici cari creeaza modele generatiei urmatoare, unii din ei trecând cu activitatea lor pâna in epoca mai noua“. (Tudor Vianu „Scriitori români“, vol. II).
Bolintineanu este un scriitor romantic, prodigios si prolix pentru timpul lui. Este creatorul legendelor istorice care ii vor atrage cele mai multe laude ca poet. A cunoscut gloria  in timpul vietii prin poezie („Legende sau basne (sic!) nationale“, 1858,), epopeea si drama istorica („Bataliile românilor“, 1859, „Konrad“, 1867) si este unul dintre primii romancieri („Elena“, 1862, „Doritorii nebuni“, 1864). Intreg acest capitol se integreaza perfect in programul revistei „Dacia literara“ in care au publicat scriitorii pasoptisti, Alecsandri si Negruzzi fiind cei mai proeminenti dintre ei.  A scos singur publicatii („Dâmbovita, foaie politica si literara“ si „Albumul pelerinilor români la Paris“) si, in colaborare, alte reviste care au rezistat mai mult sau mai putin („România Viitoare“,  „Românul“, „Calendar geografic, istoric si literar“); a colaborat la publicatii importante („Curierul de ambe sexe“ unde debuteaza cu „O fata tânara pe patul mortii“, „Junimea româna“, „România literara“ etc.), publica brosuri politice („Les Principautés Roumaines“, 1854, „L’Autriche, la Turquie et les Principautés Moldo-Valaques“, 1856, „Cestiunea Unirii la Constantinopole“, „Vizita domnitorului Principatelor Unite la Constantinopole“, 1860 etc.); scrie satire politice („Nemesis“, 1861), este unul dintre scriitorii cu gust si interes pentru calatorie („Calatorii la românii din Macedonia si muntele Athos sau Santa-Agora“, 1863, etc.).
Succesele  lui ca revolutionar, ca scriitor si ziarist, gloria chiar, pe care si-o câstigase intr-un timp, nu-l vor scuti pe Bolintineanu la apusul vietii de suferinta. Cel care se bucurase de favoarea solidaritatii politice si scriitoricesti va muri bolnav, in saracie. Prietenii ii vor ramâne aproape, dar in zadar. Se stinge  la  2o august 1872.
Nascut intr-un sat invadat de colb si de noroi din Câmpia Valaha, dupa calatorii in Câmpiile Elysées ale lumii si ale poeziei, Bolintineanu se va intoarce in tarâna din care s-a ivit.

Maiorescu il priveste pe Bolintineanu cu ingaduinta, Calinescu pare cucerit de unele dintre productiile lui ramânând, totusi, parcimonios in aprecieri, istoricul literar Dimitrie Pacurariu vede in el un concurent la gloria contemporanului sau, Vasile Alecsandri, iar Teodor Vârgolici,  cel care a ingrijit publicarea operei scriitorului, restabileste mai atent meritele acestui curios produs valah, devenit, totusi, european prin aderarea la ideile pasoptiste si prin spiritul romantic adus timpuriu in literatura româna. Locul lui va ramâne cel al unui scriitor de temelie la dezvoltarea viguroasa a literaturii române. Este un loc extrem de meritoriu.
Ce ramâne din cele vreo 50 de volume publicate de Bolintineanu? Raspunsul trebuie plasat in contextul literaturii romantice in general – literatura româna nu face exceptie – : mostenirea romantismului, periodic cenzurata drastic in evolutia culturii si artei, nu trebuie sa lipseasca din educatia tinerelor generatii in scoala. „Legendele, remarca G. Calinescu, au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lui focos si prin strania lor muzica. Bolintineanu ramâne si azi un poet fragmentar remarcabil si o buna opera de izolare (de selectie, n. n.) da o colectie surprinzatoare de instantanee poetice. El este intâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a cuvântului, care cauta cuvântul pentru ceea ce sugereaza dincolo de marginile lui notionale si face din vers o singura arie. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poezia moderna. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct, fara asociatiuni“ („Istoria literaturii române de la origini pâna in prezent“). Auditiv si mecanic inseamna cautarea constienta a legilor prozodiei. Seva lirica a romantismului se ridica nevazut in trunchiul literaturii  pentru a o impinge spre maturitate. Suntem inainte de Eminescu, poezia româneasca este inca tânara, de unde si grija excesiva pentru cultivarea formei si expresivitatii. Muzicalitatea versurilor este urmarita, se poate spune, cu constiinta  conditiei poeziei, cu convingerea ca prozodia este poezia insasi. Versificatia lui Cosbuc, atât de particulara (strofe asimetrice, de cinci versuri, cu ritmul rupt) este prevestita de Bolintineanu: „ – Nu-ti mai sunt eu draga tie / Viata sufletului meu? / Ah! Dar ce ti-am facut eu? / Doamne, doamne, spune-mi mie / Care fu pacatul meu“ („Dochia“).

La primii romantici tristetea in fata mortii este leit-motiv si pare ca vine  dintr-o nedreptate oferita de destin: „Ca frunza ce cade pe toamna când ninge / Suflata de vânturi aici pe pamânt, / Ah! Juna mea viata acuma se stinge / Si anii mei tineri apun in mormânt“. („O fata tânara pe patul mortii“). Refugiul in reverie poate sa ofere o sansa de tamaduire, poate fi un leac. Bolintineanu isi insuseste firesc lectia poetilor romantici: „Pe malul cel verde ce râul stropeste, / Un om dupa cale putin s-odihneste, / Visând fericit! / Iar razele zilei cu umbrele serii/ Sub ochi-i se lupta in sânul tacerii / Pe val adormit“ („Timpul“). Sa remarcam imaginea admirabil realizata poetic in ultimele doua versuri: razele zilei se lupta stins cu umbrele serii, „in sânul tacerii“; de fapt este iluzia produsa de vis sau de starea de vis. Melancolia, o alta tema a romanticilor, vine nu numai din extazul in fata trecutului, salutat de unii ca noutate poetica, socotit de altii artificiu superficial, ci si din tulburarea pe care prezentul o produce conditiei creatorului. A scrie, a crea, a produce artistic nu este, in sec. al XIX-lea, o activitate de salon, un moft intelectual, ci o „profesie“, cu avatarurile ei.  Scriitorul va trai drama propriilor proiectii literare si se va dovedi, din pacate, un profet adevarat: saracia si ingratitudinea oficiala ii vor intuneca ultimele luni de viata. Visul calatorului din „Timpul“, vom constata,  va fi fost o aspiratie  neimplinita, traita nu numai ca tema poetica prin  dezamagire, ci si ca realitate a vietii. Este interesant de urmarit metamorfoza melancoliei in literatura. Neputinta in fata timpului se va recompune altfel in existentialismul modern, prin inlaturarea sau transformarea unora dintre determinari; trecutul va fi inlocuit cu apasarea  perspectivei, de unde preferinta de a trai obsesiv in prezent; ranirea intimitatii ramâne oarecum neschimbata, iar iesirea din apasare se face nu neaparat prin confectionarea unei indiferente fata de trecut ci printr-o  alimentare a suferintei vazuta in conditionarea ei multipla, erotica dar si sociala, materiala si, mai ales, intelectuala. La existentialisti singuratatea este puternica si dureroasa. La post post-modernisti sentimentul singuratatii dispare. La romanticul Bolintineanu suferinta era preponderent erotica: „In nopti d-amaraciune, in zile de placere, / De când in umbra vietii, strein ma ratacesc, / Vazut-am pretutindeni o tânara parere,/Frumoasa, ideala, cu chipul fecioresc“ („Singuratate“). Lamentatia este, de asemenea, o marca a poetului romantic clasificat de Calinescu printre „macabri si exotici“.
Macedonski, cel care consacra in literatura noastra specia rondelului, poezie muzicala, un fel de „joc“, un exercitiu „gratuit“ de prozodie, va pretui declarat contributia lui Bolintineanu la fonetism si-l va socoti (ostentativ, din motive de disputa literara!) magistrul lui. Sa vedem, in paralel, cum anticipeaza un romantic ca Bolintineanu, prin aceasta muzicalitate studiata, un poet modern ca Macedonski.
Bolintineanu: „Sub o râpa stearpa, pe un râu in spume“. („Daniel Sihastru“); sau: „O, vai incântatoare, dumbrava inverzita, / Ce-ati desfatat adesea copilaria mea, / Cascade murmuroase, si tu, a mea iubita, / O, dulcea mea frumoasa, nu te voi mai vedea!“. („Proscrisul“).
Macedonski: „Apei lui de prin ograda / Prea domol curgând la vale / Bolovani dintr-o gramada / Japonezu-i pune-n cale. // Spumegata, vrea sa vada, / Imprejurul casei sale, / Apa lui, ce prin ograda / Prea domol o ia la vale. // Si schimbând-o-ntr-o cascada / De consoane si vocale, / Uita-a vietei grea corvoada, / Dând rasunet de cristale, / Apei lui de prin ograda.“. („Rondelul apei din gradina japonezului“).
In afara muzicalitatii sa mai retinem inca ceva: Bolintineanu, pionier romantic, isi plaseaza starea intr-un cadru natural existent; Macedonski creeaza un cadru natural pentru starea lui sufleteasca (sa uite corvoada vietii). Poet modern, Macedonski pregateste romantismul intârziat pentru simbolism si va incerca, sub influenta parnasienilor francezi, pe plan teoretic in special, experiente indraznete in privinta raporturilor poeziei cu muzica si culoarea.
Eminescu, cel intors admirativ spre trecut, pretuieste obsesiile istorice ale romanticilor, Bolintineanu se afla, evident, in stima poetului cu „Legendele istorice“. Bolintineanu: „Albert face stire lui Stefan cel Mare: / – „Sa depui puterea si-armele barbare!“ / Pentru-aceste zise domnul ii scria / Aste vorbe dalbe: – „Vino de le ia!“ / Iar l-ai sai le zice: – „In aceasta lume, / Cât cerescul soare va purta un nume, / Nimeni nu va spune, cât am vietuit / Ca-a calcat streinul ast pamânt iubit,…“ („Dumbrava rosie“). Inutil sa revenim la dialogul lui Mircea cu Baiazid din „Scrisoarea III“. Este bine, insa, sa ne amintim ca Eminescu, si el, ca si romanticii timpurii, ca Bolintineanu adica, este fascinat de ruine: „Se zbate miazanoaptea in inima de-arama / Din turnul in ruina. Si din a lumei vama / Neci suflete nu intra, neci suflete nu ies;“. („Muresanu. Tablou dramatic“). Tema timpului sugerat de imaginea ruinelor va fi  reluata de Eminescu in alt registru, cel al suferintei geniului provocata de zeul Cronos, exploatata mai târziu de existentialisti:
Eminescu: „Se bate miezul noptii in clopotul de-arama, / Si somnul, vames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama, / Pe cai batute-adesea vrea mintea sa ma poarte, S-asaman intre-olalta viata si cu moarte;…“ („Se bate ceasul noptii…“).
Si acum sa-l urmarim pe Macedonski vorbind despre geniu si singuratate: „Pustie si alba e camera moarta…/ Si focul sub vatra se stinge scrumit…– / Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta. / Cu nici o schinteie in ochiu-adormit…/ Iar geniu-i mare e-aproape un mit…(„Noaptea de decemvrie“).
Bolintineanu – aici se vede diferenta – ramasese la suferinta erotica: „Imi pare ca sunt inca in timpul vietii mele / Când eu veneam adesea in ast frumos locas / S-aspir a ei suflare, având martori pe stele /
Si-amoru-i dragalas!“ („Intoarcerea“).
Diferiti, Bolintineanu, Macedonski si Eminescu sunt trepte ale vârstei romantismului românesc.
Ne (mai) plac romanticii?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper