Aurea mediocritas

Un articol de GELU NEGREA

– Magistre, sunteti de acord ca inceputul acestei editii a campionatului national de fotbal sta sub semnul contradictoriului?
– Intrutotul de acord, cu mentiunea ca respectivul calificativ isi pastreaza valabilitatea si aplicat la nivelul global al fotbalului romanesc privit din punctul de vedere istoric si din punctul de vedere de drept, cum zicea nemuritorul Farfuridi.
– Aveti la indemana si o explicatie a fenomenului?
– Am mai multe, dar inclusiv ele sunt, adesea, contradictorii. Fotbalul nostru are o dimensiune dialectica atat de pronuntata incat vireaza cu dezinvoltura in plin paradox.
– De exemplu…
– Avem jucatori mai buni decat nivelul campionatului si un campionat mai bun decat nivelul rezultatelor inregistrate pe plan international atat de echipele de club, cat si de Nationala.
– Aici dati-mi voie sa va contrazic. Asa paradoxal cum e el, fotbalul nostru are in palmares o Cupa a Campionilor Europeni si o finala a aceleiasi competitii, ambele prin Steaua, plus vreo doua-trei semifinale de C.C.E., de Cupa UEFA (actuala Liga a Europei) sau de Cupa Cupelor. Mai pot invoca si o onoranta clasare pe locurile 5-9 la World Cup ’94 din SUA care, orice s-ar zice, nu e nici ea de     ici-de colo, un sfert de finala de Campionat European – stiti, atunci cand tricolorii si-au oxigenat frizurile si-am pierdut nemeritat cu Croatia…
– Stiu. Iar, daca vrei, pot sa te mai ajut si eu in aceasta tentativa de retrospectiva sentimentala: Romania a mai prins candva un loc 5-9 si la Mundialul mexican din 1970, plus inca un sfert de finala (sau, ma rog, echivalentul sau, fiindca sistemul competitional era altul) la Campionatul European, editia 1972, intr-o tripla cu Ungaria disputata la Budapesta (1-1), Bucuresti (2-2) si, pe teren neutru, la Belgrad (1-2), deoarece in urma cu 28 de ani departajarea, in caz de egalitate dupa meciurile tur-retur, indiferent de scor, nu se facea in functie de golaveraj. Stiu toate astea si alte cateva rezultate cu care ne putem mandri intr-o eventual discutie amicala, dar care, din pacate, nu rezista la o privire analitica riguroasa. De ce? Primul motiv ar fi acela ca succesele enumerate – nu toate de varf – sunt prea putine pentru cele opt decenii de participare a Romaniei in competitiile internationale (iau ca reper al inceputurilor noastre in materie Campionatul Mondial din 1930). Al doilea, caracterul sporadic al rezultatelor cu pricina: intre Mundialul aztec si Cupa Mondiala din Statele Unite ale Americii se intinde desertul a 24 de ani de penurie a rezultatelor. Si tot atatia au trecut, iata, de la finala castigata de Steaua in fata Barcelonei in mirabila seara de la Sevilla 1986. Absenta continuitatii este un sindrom al hazardului in actiune, iar, uneori, in sport este preferabil sa castigi de mai multe ori locul al doilea, decat o singura data primul loc.
– Ce credeti ca lipseste fotbalului romanesc, cu jucatori valorosi si campionat apreciabil, dupa cum dumneavoastra insiva ati afirmat, pentru a se impune in arena internationala? Sa nu spuneti ca banii – asta o stiu si eu…
– O stii rau: nici in ’70, nici in ’86, nici in ’94 sportul-rege n-o ducea regeste cu banii pe meleagurile noastre. Alta mi se pare mie a fi problema – si cu asta iti raspund direct la intrebare. O sa te miri, poate, dar fotbalului romanesc ii lipseste in cel mai inalt grad o mediocritate de buna factura – solida, constanta, temeinica, pe care te poti baza…
– Mediocritate de buna factura nu reprezinta cumva o contradictie in termeni? Sau, cum va place dumneavoastra sa va exprimati, o contradictio in adjecto?
– Îti amintesc ca, in antichitate, cuvantul mediocritate n-avea deloc conotatia peiorativa pe care i-o atribuim noi astazi. Dimpotriva, el desemna excelenta intru echilibru la care aspirau spiritele distincte, elitele gandirii timpului. Circula sintagmatic in formula aurea mediocritas – aurita cale de mijloc – si constituia expresia unei autentice filozofii de viata menite sa asigure oamenilor starea de fericire si implinire situata dincolo de granita oricaror excese.
– Cu o asemenea filozofie, anticii aia n-ar fi avut sanse sa castige in vecii vecilor Champions League!…
– N-as fi atat de categoric ca tine. Performanta, care este o modalitate de bulversare a limitelor, are consistenta si durabilitate doar daca se edifica pe insumarea vectorial-naturala a tendintelor metabolizate in potentialitatea energetica a unui ansamblu care functioneaza, in intregul sau, in virtutea unui set coerent de legi, norme, reguli si imperative de evolutie. O tara cu 10.000 de sportivi, oricat de inzestrati nativ si de bine pregatiti tehnic, nu va castiga vreodata o competitie esalonata à la long in fata alteia care dispune de 100.000 sau 1.000.000 de sportivi cu aceleasi calitati si antrenati in conditii similare. Recordmanii si campionii se nasc dintr-o medie valorica substantiala.
Forta campionatelor de fotbal din Anglia, Spania, Italia sau Germania rezida in numarul mare de echipe de valoare mijlocie, nu neaparat din stralucirea castigatoarelor de titluri interne ori continentale. Fara cele dintai, performantele secundelor ar fi imposibile. Real Madrid si Barcelona, Liverpool si Manchester United, Milan si Juventus, Bayern München sau Ajax Amsterdam n-ar fi dominat Europa fotbalistica daca in spatele lor, in linia mediana a campionatelor nationale, nu s-ar fi aliniat prodigioase Valencia, Sevilla ori Villarreal, Arsenal, Tottenham Aston Villa sau Chelsea, Internazionale, Roma, Sampdoria, Verona ori Cagliari, Werder Bremen, Stuttgart, Hamburg, Eintracht sau Bayer Leverküsen, PSV Eindhoven, Rotterdam si cate altele care se rotesc intre ele pe primele 7-8 locuri, mentinand insa intact un standard valoric capabil sa germineze explozia iminenta a supercampioanei.
Hulita mediocritate, nespectaculoasa, dar perseverenta, aparent gregara si monotona, dar, in fond, metodica si salutara, constituie conditia sine qua non a profilarii rezultatelor de exceptie. Daca vrei, se intampla ceva foarte asemanator cu literatura, bunaoara: numarul mare al cartilor de valoare medie alcatuiesc humusul, patul germinativ din adancul caruia va tasni la lumina capodopera. Nici Eminescu, nici Caragiale sau Rebreanu nu s-au ivit din neant; la temelia operei lor exemplare stau sutele de mediocritati literare constituite in platforma de lansare a singularitatii de elita. Mutatis mutandis, cam despre asta e vorba si in fotbalul nostru de prima liga: un corpus de formatii capabile sa traseze un etalon mediu de prestatie fara oscilatii derutante ar fi de natura sa mentina viu si activ spiritul de competitie necesar marilor performante mai abitir decat o disputa fragmentata, cu doi-trei protagonisti si o masa de manevra inerta, previzibila in evolutii si rezultate. Cu maximum cinci sau sase partide incandescente pe an, chiar echipele cu reale disponibilitati de afirmare in arena externa decad in ipostaza de victime probabile in intrecerile de anduranta care sunt si Champions League, si Europa League, si campionatele europene sau mondiale. Inclusiv pentru faptul ca, din punct de vedere mental, dupa tensiunea unui derby solicitant, formatiile noastre se deconecteaza instantaneu, glisand in letargia asteptarii unor meciuri fara miza, care mai mult le trag in jos decat sa le provoace si sa le stimuleze. De aici sarabanda de rezultate aiuritoare ale fotbalistilor romani in stare, de pilda, sa elimine o castigatoare de Europa League (cazul Poli Timisoara versus Sahtior Donetk, ca sa ma limitez la un exemplu recent), pentru ca, in etapa imediat urmatoare, sa capoteze in fata unor adversari nu doar mai slab cotati, ci mai slabi, pur si simplu.
– Cred ca incep sa inteleg incotro bateti cu aceste consideratii. Numai ca, pentru conturarea si consolidarea unui astfel de pluton compact de chipe cu evolutii constant medii, este nevoie de foarte multe conditii: stabilitate financiara, continuitate si coerenta manageriala, abilitate organizatorica, politica de personal inteligenta, mentalitate profesionista de sus pana jos si asa mai departe. Or, la noi, ce vedem?! O Unirea Urziceni care, in trei ani, promoveaza din esalonul secund, castiga titlul, acumuleaza cel mai mare numar de puncte realizate vreodata de un club romanesc in grupele Ligii Campionilor, pentru ca in clipa de fata sa oscileze intre agonia unei supravietuiri debile si disolutia totala…
– In urma cu cativa ani, daca nu cumva cu vreo doua decenii, in Premier League – asadar, intr-un campionat serios, ca sa nu spun conservator si, in orice caz, refractar experimentelor pitoresti, asa cum este considerat cel din Anglia – a existat o echipa, Nottingham Forest, care a facut-o si mai lata. Zgubiliticii padurari britanici au promovat succesiv din ligile inferioare pana la nivelul scenei de elita a campionatului unde, in primul an de evolutie, au terminat pe primul loc si si-au incununat seria exceptionala cu izbanda suprema in Cupa Campionilor Europeni pe care au cucerit-o in anul urmator intr-o maniera autoritara, pentru ca indata, cu trofeul in brate, asa cum se aflau, sa retrogradeze glorios, coborand apoi din treapta in treapta pana prin subsolul Ligii a treia sau a patra pe unde haladuiesc, pare-mi-se, si in ziua de astazi.
– Pai vedeti ca se intampla ghidusii de-astea si pe la case mai mari?!
– Este adevarat, dar pe la casele respective, aceasta este exceptia, nicidecum regula…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper