Arte familiale. Cristian Popescu

Un articol de RITA CHIRIAN


Alaturi de Ioan Es. Pop si Ion Muresan, Cristian Popescu alcatuieste cea mai „fertila“ triada-background a generatiei actuale de tineri scriitori, fiind, poate, poetul care se bucura de cea mai impozanta posteritate literara – daca nu valoric, cel putin numeric. Biografismul, trama „familiala“ si pseudo-tabloul de familie, oralitatea unui poem care se cere ascultat, iar nu citit, toate aceste accente profund singularizante vin, in literatura de astazi, in siajul lui Cristian Popescu.

Remarcabila este, deopotriva, vitalitatea mereu sporita – daca nu cumva chiar in progresie geometrica – a acestui poet, al carui timp impus a fost mult prea scurt si, pe masura, volumele de versuri pe care le-a dat – prea putin numeroase: „Familia Popescu“ (culegere aparuta in colectia „Cartea cea mai mica“, 4, editata de „Atelier literar“, in 1987), „Cuvant inainte“ (1988) si „Arta Popescu“ (1994), volume care au avut (si continua sa aiba) un impact similar „Cartii de iarna“ a lui Ion Muresan, poet avid revendicat ca ascendenta de unele nume pregnante ale scriitorilor celor mai tineri. Postum, la Editura Vinea, in 2003, apar eclecticele sale „fragmente de jurnal“, sub titlul „Caiet de citire si de caligrafie“.
„Optzecist“ si „nouazecist“, Cristian Popescu a ramas o individualitate literara dificil de incadrat, un specimen livresc atipic, care nu se impaca defel cu inregimentarile teoretice necesare, pana la urma, oricarei ierarhizari. Astfel, Marin Mincu il considera „cel mai autentic nouazecist“, in vreme ce Nicolae Manolescu, in „Istoria…“ sa, il incadreaza – e drept, ultimul in succesiune, tocmai gratie „nespecificitatii“ sale de formula – in lista scurta a „Generatiei ’80“ si a „Postmodernismului“, maniera lesne de inteles de vreme ce, pentru Manolescu, nu exista o generatie nouazecista net individiualizata, ci doar „optzecisti intarziati“. Desi activeaza, intre 1984 si 1989, in cadrul Cenaclului „Universitas“, condus de Mircea Martin, in randurile caruia se remarca repede, devenind imediat lider al acestuia, precum si al noii generatii, „nouazecismul“ sau nu ar fi unul de substanta in opinia lui Nicolae Manolescu, ci, mai curand, unul de „afinitate electiva“. Nu e, insa, deloc obscura aceasta nevoie (stringenta) de a-l (a)trage in randurile majoritare lunedistilor (si) pe rivalul abras si redutabil de la „Universitas“: iata-l pe Cristian Popescu intr-o serie de poeti printre care figureaza Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Eugen Suciu, Calin Vlasie, Gabriel Chifu, Florin Iaru, Al. Musina, Elena Stefoi, Ion Muresan, Mariana Marin, Marta Petreu, Ion Stratan, Magda Carneci, Mircea Cartarescu, Bogdan Ghiu si Adrian Alui Gheorghe, altfel spus, o serie semnificativ lunedista, minoritar echinoxista, in vreme ce „Universitas“-ul da optzecismului asa cum il vede Manolescu doar pe Adrian Alui Gheorghe si pe Cristian Popescu. Desigur, Cristian Popescu ii ofera alibiul unui debut in atmosfera eclatanta a tranzitivitatii si ironiei ludice a generatiei ’80, insa apocalipticul sau – grotesc – si stranietatea hiperrealista il imping mai degraba spre zona liminara a nouazecismului.
Intre Bacovia si Urmuz
Inca de la debutul sau, Mircea Martin, ingrijitorul colectiei din cadrul cenaclului „Universitas“, identifica in versurile (in prozopoemele) lui Cristian Popescu „inflexiuni din Bacovia si din Urmuz“, fantasme omniprezente, dar deloc „tiranice“; fara indoiala, „bacovianismul“ lui Cristian Popescu nu este nici retorica discursiva, nici materie maladiva, ci pare a se reduce doar la o anumita vecinatate sau poate intuitie a dezagregarii universale, un continuum al prabusirii, o pulverizare a materiei pe care o echivaleaza „limitelor sangelui“ (familia) si „limitelor spiritului“ (arta demajusculata). Urmuz il indatoreaza pe Cristian Popescu prin verva vizionara si prin extazele unei fictionalizari suprarealiste: „…poate doar «insolitul» «prozei» i-ar conferi acest blazon surmuzian, n.n.t, pentru ca, altfel, functionalitatea / fictionalitatea in sine a celor doua modalitati «narative» este total opusa. «Poemele» lui Cristian Popescu sunt in proza ca si la Urmuz (si aceasta ne semnaleaza inca o data stergerea diferentierii traditionale pe genuri) si din cand in cand exista unele asociatii „bizare“ (…), care cred ca vin mai degraba dinspre maniera genului suprarealist din «Diamantul conduce mainile», cultivat de Virgil Teodorescu, Trost si Paul Paun. Dar Cristian Popescu nu este un urmuzian de substanta, pentru ca Urmuz isi extirpeaza filonul afectiv sau il camufleaza, facandu-l de nerecunoscut prin grotesc; or autorul «Familiei Popescu» face din acest afect unica preocupare scripturala si «psihologica»“. (Marin Mincu, „Poezia romana actuala“).
Totusi, filiatia dintre Urmuz si Cristian Popescu este mai coerenta si mai coagulata decat apreciaza Marin Mincu. Pornind numai de la aerul comun, litotic, dicursul lui ça ne veut rien dire, absent-dezinvolt, cel mai adesea pur constatativ si mult mai putin accentuat vulgar-emotional decat intrevede Mincu, linia ectopica dintre cei doi este mai mult decat evidenta: personajele alcatuite intr-un atelier de butaforii fantaste nu pot avea decat o unica paternitate in literatura romana: Urmuz, chiar daca un Urmuz distilat prin onirism, ironie si postmodernitate.
Acelasi critic literar, nu de putine ori educat la scoala excesivitatii, il vede pe Cristian Popescu in penumbra „afectivului“ Caragiale: „gestul lui Caragiale de a comunica nud o anume realitate «familiala» este preluat de postmodernistul Cristian Popescu si transformat in excurs nou al lirismului“. Exista, intr-adevar, bonomie si indulgenta, desi sarcastice, in discursul lui Cristian Popescu, dar tiparul caragialesc este transgresat – si aproape irecognoscibil, cu o exceptie, poate, in ceea ce vizeaza „materia“ umana – inspre ceea ce se poate defini ca macabru. Fiindca, daca Ion Luca Caragiale se deplasa realist si „moralizator“ in cotidian, Cristian Popescu se misca prin spatii onirice si contururi deformate ca surprinse in hilare oglinzi de parc de distractii. Nu „autobiograficul nud“ fascineaza in literatura lui Cristian Popescu, ci tocmai literaturizarea biografiei: „La Cristian Popescu observam chiar o incercare temerara de recuperare a autobiograficului nud (total repudiat, dupa cum se pare, la promotiile precedente) prin livrarea aproape indecenta a intertextului propriei intimitati familiale; scotocind in albumul „familiei Popescu“ (al propriei familii), el descopera in fata celor ce asculta (discursul poetului are in vedere o receptivitate a oralitatii (…) ) cele mai ascunse cute ale biografiei sale si le dezvaluie cu o ingenuitate jenanta.“ (Marin Mincu). Surprinde, evident, o atat de opaca si tezista formulare a, probabil, dezideratului autenticitatii; oricat de la indemana ar fi trasarea unor linii de corespondenta intre biografia „reala“ a unui autor si cea „transcrisa“ in literatura, e mai mult decat o proba irefutabila de diletantism, fiindca mecanismele fictionalizarii sunt ele insele autarhice, iar poezia, oricat de „nud biografica“ s-ar infatisa, nu va fi (si e inacceptabila transformarea ei intr-) un banal dosar de cadre.
Textele lui Cristian Popescu au patruns in literatura gratie (si) auditorilor avizati, selecti din cadrul Cenaclului Universitas al Facultatii de Litere din Bucuresti: primii comentatori-receptori ai poetului – care recunosc, deja truistic, in Cristian Popescu un lider al generatiei – au fost Ioan Es. Pop, Mihail Galatanu, Gabriel Stanescu, Lucian Vasilescu si, evident, Mircea Martin; intuitiile le-au fost curand confirmate si de altii, asa ca faima „interna“, de „breasla“ a lui Cristian Popescu a sporit aproape instantaneu. Volumele antume ale lui Cristian Popescu, poet al unei anumite penurii literare si al unei marcate autoexigente, raspund unei grile estetice aplicate violent-procustian: „Desfidam, cu toate riscurile, statutul de Artist-Creator, considerandu-l un produs nociv al orgoliului artistului de a fi altfel decat ceilalti oameni, de a-si statua o compatibilitate directa cu divinitatea. Scriitorul nu este un Dumnezeu facator de lumi, ci un om care incearca sa priceapa aceasta lume. In fond, orice meserie nu este altceva decat un demers spre intelegerea mai adanca a Lumii lasate de Dumnezeu. Nu produsul acestui demers intereseaza in mod absolut, ci demersul insusi. Textul rezultat este util social si valoros estetic in masura in care poate conduce spre recompunerea procesului facerii lui. De aceea, literatura nu va mai fi o nobila inutilitate, ci o simpla utilitate in descifrarea existentei celui ce o produce.“; asadar, incercarea de a patrunde ontologic ori axiologic in viata, demontandu-i mitemele biografice, este superioara literaturii per se: nu exista literatura in absenta vietii (autentice) topite in ea. Fara indoiala, acest extras definitoriu din revista „Nouazeci“ nu supune atentiei decat o infima parte din liniile de forta ale unui act literar (poetic) care, de cele mai multe ori, scapa intentiei formale ale autorului sau: relatia dintre autor si text devine un mit al lui Pygmalion, à rebours, in care fecioara se impotriveste creatorului ei, o Galatee inconforma si rebela, care-si traieste existenta dupa un plan individualizat si sustragandu-se imperativelor „creationiste“ – textul vorbeste despre creatorul lui si-l recreeaza mutual, fictionalizandu-l. Exista, asadar, o clara diferentiere, cel putin teoretica, fata de paradigmele estetice ale optzecismului, insa o prezenta hiatica intre optzecism si nouazecism nu poate fi asumata decat abuziv, nu cu fina incizie teoretica, ci printr-o interventie letala si, deopotriva, intruziva, intrucat nouazecismul – microcurentul care-l adopta pe Cristian Popescu – nu poate fi considerat decat in imediata continuitate – evoluata, metamorfozata – a optzecismului. Desigur, orice gest istoric integrator al unei personalitati literare trebuie sa debuteze de la opera, iar nu de la miscarile nu de putine ori belicoase ale curentelor si microcurentelor culturale din epoca; Cristian Popescu este ceea ce textele sale sunt:
„Mircea Martin l-a raportat la Bacovia. Il simt mai degraba inrudit cu Minulescu si Cartarescu, in pofida tuturor evidentelor deosebiri si aceasta tocmai pentru ca seriozitatea sa funciara are o permanenta faconda, adica e fals vesela si limbuta, fiindca emotionalitatea lui e histrionica. In ciclul Familia Popescu umorul liric este de un tip mai clar urmuzian si arghezian. Procedeul se invecineaza deseori aici cu parodia.“ (N. Manolescu).
Defulare si histrionism
Prozopoemele lui Cristian Popescu realizeaza intuitiv si definitiv fractura estetica fata de un anumit prototip de poetizare impus in literatura noastra de exponentul nichitastanescian. Realitatea nu mai este trucata printr-o excesiva metaforizare ori alegorizare, ci se narativizeaza. Un numar insemnat, insa, de poeti ai optzecismului „cutumiar“ au fortat estetica lui Nichita Stanescu si au transformat-o in matrice a propriilor lor predilectii si idiosincrazii: Mircea Cartarescu sau Cristian Popescu sunt numai o parte dintre scriitorii intunecatului deceniu noua care se diferentiaza semnificativ de paradigmele anterioare, fiind deopotriva creatori de paradigma individuala: „In legatura cu Cristian Popescu s-a vorbit, de altfel, intaia oara limpede la noi, despre postmodernism poetic. (…) Debutul tarziu al autorului «Familiei Popescu» il scotea cumva in afara curentului principal al generatiei ’80, facand din el o punte spre debutantii anilor ’90. Factura poeziei este in parte aceea a optzecistilor. Originalitatea insa este incontestabila.“ (Nicolae Manolescu). In cazul lui Cristian Popescu, narativizarea imaginarului poetic corespunde unei infuzii salutare a banalului intr-un centru poetic de gravitate dominat de metaforic. Insa narativitatea lui Cristian Popescu este mereu subordonata unui nucleu revelator, condensat intr-o unica, aparent neglijenta si autarhica sintagma, care este sinonima cu un anume fel de a intelege – poetic – realitatea (fie ea si biografica). Anostul, cotidianul, déjà connu-ul, familiaritatea isi subordoneaza receptorul si, pe nesimtite, il seduc. E, in textele lui Cristian Popescu, o atmosfera dizarmonica, de periferie provinciala ori de mahala, in care actantii sunt fie fantose devitalizate, fie turgescent-colerice, motricitati regizate ale unui spatiu butaforic:
„Toata familia mea benchetuieste la «Local familial». Bere. Lautari. Antren. Mama aduce liliac alb in halbe. Verisoare. Toasturi. Bunicul, dupa tejghea, ascute cutit pe cutit, priveste buchetul de liliac, rade, ascute: harst, harst, cutit pe cutit. (…) Flutura rufele pe franghie deasupra meselor din „Local familial“. Toata lumea e adunata. Bunicii mei din flori, matusile. Mie imi aduce mama cei mai frumosi, cei mai bine facuti mititei, aduce liliac alb in halbe la „Local familial“ unde toata familia mea benchetuieste.“ („Familia Popescu, local familial, 1“).
Universul lui Cristian Popescu este caragialian prin excelenta si esentialmente oniric. Visul, insa, nu depaseste conditia unei premise, fiindca tentatia parabolei si a simbolului este cu mult mai stringenta: un spatiu ilimitat, in care personajele sunt actori de teatru bulevardier, in care rasul este amar si nu salveaza, ci amana sublim, in care tragicul este ambalat in violente stridente pour épater le bourgeois, iar limbajul contorsionat pana la nivelul hazardului suprarealist. Pestrita, amalgamata, inlauntrul careia cadrele se muta aleatoriu si in virtutea unui impuls nesatios de notatie, de memorare a gestului lipsit aparent de semnificatie, scenografia acestui poet are atributele unui puzzle in continua reorganizare, cu tuse ingrosate si de o – totusi – seducatoare vulgaritate.
Volumul debuteaza, parodic, dupa tiparele romanului realist: scena (poetica) a prezentarii personajelor care vor fi parte integranta a „subiectului“ (mama, „bunicii din flori“, matusile, verisoarele alcatuiesc un veritabil si greu discernabil „bestiar al ascendentei si al consangvinitatii“). „Toata familia“ devine sinonima cu o pluriperspectivare cu valente ontice: eul liric ipostaziat multiplu in solutia de compromis a vulgarului, a unui mundan hipnagogic, ale carui accente i-reale sunt tolerate si asimilate cu o anume beatitudine existentiala; familia nu petrece, ci „benchetuieste“, gesturile nu sunt firesti, ci hiperbolice ori simbolice, patrunderea in saturnalii nu este benevola, ci aproape punitiva („Joaca, domne, odata!“). Dar mimetizarea nu este si nu poate fi fara cusur, iar „asimilarea familiala“ – un imperativ al carui emitator este cu neputinta de identificat („una din rude“ impune „participarea la joc“ si gestul integrator). Descendenta nu este valida, e mereu in afara ordinii si firescului, iar figura abrasa a pseudobiografistului este camuflata intr-o sintagma aparent lipsita de sens, de un ludic strict „morfematic“, „bunicii mei din flori“, fiindca
„In tara noastra cresc codri si paduri intregi de arbori genealogici ai familiei Popescu. In aceste paduri venea Cristi cand era mic sa asculte susurul si ciripitul. Sa asculte cum creste iarba verde. Dar, tolanit la radacina arborilor genealogici, tinand strans la piept capul iubitei.“1
„Local familial“, burlesca translatie a simbolisticii hanului ori a carciumii promiscue, este perimetru al defularii si aroganta a clanului coagulat si indestructibil, in care se zbat violent energii de semn contrar (in vreme ce mama „aduce liliac alb in halbe“, intr-un act exorcistic, „bunicul“ neutralizeaza gestul, ascutind „cutit pe cutit, priveste buchetul de liliac, rade, ascute“). E, mutatis mutandis, un conflict de tragedie antica, o confruntare intre datoria identificarii si pasiunea alterizarii, iar comunitatea sardanapalica, un reflex exterior al carnagiului launtric. Astfel, „sinceritatea“ asumarii unui univers, asa cum intuieste Serban Axinte, nu este egala cu fictionalizarea autenticista a unei biografii2: „Lumea poetului Cristian Popescu poarta numele de Popescu. Si nu e nici o ironie aici. Este vorba despre proiectia fidela a unui univers asumat cu sinceritate. Pentru prima oara in istoria literaturii romane, numele de Popescu (personaj al unei opere literare) nu exprima ideea de generalitate, loc comun, frivolitate, demagogie. Popescu iese din categorie esti-lor. Si cu toate acestea nu se poate vorbi despre biografism. „Datele personale“ sunt transformate oniric in date ale materializarii unei componente afective psihoanalizabile. Poetul imprima senzatia de firesc, de intamplare cotidiana, unor actiuni ferite de incidenta locului comun. De aceea, toate asperitatile de limbaj (atunci cand ele exista) provenite din juxtapunerea tonului grav al metaforelor revelatoare cu insertia de colocvialitate sunt anulate sub presiunea ansamblului.“ (Serban Axinte) Familia „reala“, dincolo de elementele ei identificabile, lipsite de altfel de interes, este o familie onirica, intr-adevar si mustos psihanalizabila, in care flash-urile sunt suprapuse, prelucrate in negativ, colate, utilizate pentru argumentarea simbolica a unui anumit stadiu ontic, mai curand arta poetica (cine este autorul?) decat discurs narativ asupra propriilor miteme biografice (cine este personajul narator?)3, preludiu estetic al „Artei Popescu“ (1994): „Cristian Popescu reuseste sa creeze un alt fel de a fi al poetului in poezie. Este prezent pretutindeni, in gandurile ascunse ale mamei, in memoria bunicului, in moartea bunicii, in proiectia viitoare a surorii sale. Este o prezenta ce tine locul unui fluid care alimenteaza vasele capilare ale unui tesut complex. Nici bufoneria si nici jocul nu ii sunt straine poetului. «Esential, Cristian Popescu e un oniric, un spirit fantast, un clovn trist dintr-un balci freudian». Cam asa arata poetul in viziunea lui Mircea Cartarescu; o definitie la care opera raspunde: «Arborele genealogic al familiei Popescu e falnic. El creste in Cismigiu, langa lac. Mai intotdeauna e impodobit cu globuri si beteala si e altoit cu un stalp de telegraf. Printre crengile lui am asezat bibelouri, fructe de portelan. Am scrijelit cu un cutitas pe coaja lui: Popescu + Dana + Cristi + mama = LOVE»“. (Serban Axinte).
Registrul discursiv al „Familiei Popescu“ se modifica substantial dinspre epic spre liric, dinspre realism grotesc spre acut oniric: „Onirismul joaca un rol important. Cristian Popescu viseaza cu ochii deschisi, la orice ora din zi si din noapte, ca si Leonid Dimov, ca toti fantezistii indragostiti de himere. Visele lui, duioase si glumete, profunde si fermecatoare, seamana cu niste privelisti sau intamplari cotidiene, care au fost insa, prin anamorfoza lirica, deformate, subtiate, lungite, tuguiate, asa fel incat sa ti se para, uitandu-te la ele, deopotriva familiare si stranii.“ (N. Manolescu). Dar onirismul lui Cristian Popescu nu este decat o anticamera a parabolicului. Crochiurile sale lirice nu sunt dicteuri automate, ci acribioase composturi de simboluri poetice, iar surasul si jovialitatea aparente sunt invelisul dulce si mincinos al substantelor amare:
„Ce lene in pachetul cu vata. Ce moliciune, ce voluptate, ce liniste, mama. Acolo, sub pansament, strans bine, unde zvacneste pulsul, unde pulseaza perna sub cap, zvacneste ca o inima alba, moale si mare; si-o strangi in brate. (…) Mama raspunde manechinelor din vitrine cu un zambet, cu o fluturare de mana. Mama canta la pian si muzica ei are miros de tei si de sudoare. Mama sterge pianul de praf cand canta. Ne-a rugat ca atunci, cand o fi, sa udam in fiecare saptamana cu parfum bun pamantul ei, de deasupra. Mama mi-a cusut o camasa de vara din umbra ei. Sta ascunsa in spatele pozei si asculta cum ii spun acest poem. Ochii s-or inveli incet in ceara. La ea in piept aerul e de seara.“ („Familia Popescu“, „local familial“, 2)
„Pachetul de vata“ reprezinta spatiul infim, liminar, care inca izbuteste sa prezerve identitatea; convalescenta si lasitudine, tandrete maladiva si spaima thanatica. In aceeasi ordine de idei, maternitatea se suprapune deopotriva unei eruptii a vietii, dar si omniprezentului presentiment al finitudinii. Acord muzical, superflua si inefabila, existenta se erodeaza sub gesticulatia ritualica, banala, ordonata de o intuitie inomabila a mortii: „Ne-a rugat ca atunci, cand o fi, sa udam in fiecare saptamana cu parfum bun pamantul ei, de deasupra.“ Realitatea se desface intr-un binom: materialitate si epicizare a realitatii: „Sta ascunsa in spatele pozei si asculta cum ii spun acest poem.“ „Mama“: referent si actant, regizor activ al unui real polimorfic, in care baleteaza olfactii stridente, grele, „tei“ si „prajeala“, amestecate, de un kitsch atroce.
Schita de autoportret continua, iar fiinta se corporalizeaza in masura in care devine literatura4:
„El e vesel acolo, sus. Sta in pozitie de dreptti si are in jurul capului, asa o lumina la care duce mereu mana la chipiu. Si saluta. Si eu o duc bine. Stau intins in pat cu fata in sus, imi asez manusile lui de piele vechi si roase pe piept. Ca sa adorm mai usor. Am un somn odihnitor. (…) Hai, poemule, sa-l impresionam pe tata, sa-i dea lacrimile, sa-l cinsteasca lumea si-acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva par blond si ochi albastri, a rujat-o ca s-o port eu in buzunarul de la piept drept poza de iubita. Ii mangai parul alb. Poza ta data cu crema neagra pe ghete, tata, lustruita soldateste, sclipind. Hai, poemule, o sa-i placa lui tata. El ma iubeste, saluta si acum amical, pocnindu-si calcaiele soldateste.“ („Familia Popescu“, „local familial“, 3).

Autoportrete hipnogogice
Intregul text al lui Cristian Popescu se construieste pe o mereu sporita ambiguizare a referentului: „poemul“, „tatal“, ambii inaccesibili si blocati in transcendent, ambii invocati si adulati, ambii „batrani“ (primul, in sens cultural, cel de-al doilea – depasind granitele vietii), ambii curtandu-l pe personajul narator / eul poetic, ambii refuzandu-i-se; de aceea, naratarul este voluntar asezat in fata unui caleidoscop literar, in fata unei matrioska postmoderne cu multiple etaje interpretative. Dictatoriali, formali, ininteligibili, intr-o continua intersanjabilitate / rivalitate, „el“-“tatal“ sau „el“-“poemul“, oedipian, trebuie detronati, luati in posesie, coborati in imanenta, pentru ca doar astfel
„Sora mea va citi la batranete poemele de familie. Si-o sa-si tatueze pe brate, pe umeri, pe piept poemele ca sa fie in fiecare noapte cate cineva langa ea; si matusa si tata si eu; ca sa le mangaie obrazul aspru, ridat, cu pielea lasata. O sa povesteasca cum ne dadeam noi iarna cu patinele: de la izvor, pe raul de munte, pe Dunare in jos pana la mare si ajungeam primii. O sa povesteasca cum ne-am umplut noi doi perna cu flori de pe mormantul bunicului si ce mai batai cu perne trageam. Si-o sa povesteasca cum plescaiam eu la masa, cum clefaiam si ea ma certa, aproape plictisita. O sa povesteasca vecinelor si copiilor din parc. O sa planga pe umarul lor. (…) Sora mea e si ea trecuta la cuprins. Va citi din nou poemele de familie la batranete. Va cere sa fie dusa direct in trupul mamei, nu in pamant. Ca sa creasca mai departe parul mamei, unghiile ei si nu flori pe mormant. Sora mea are ochii mei si-o sa priveasca pe fereastra cu ei.“ („Familia Popescu“, „local familial“, 4)
Recrudescenta dureroasa a memoriei „surorii“ – doimea de sex opus dintr-un sacru si interzis incest, abia el puternic si totalizant – este intermediata de „poemele de familie“, nu atat idealizare inalt-romantica, ci fictionalizare si mitizare, nu fotografia calpa, exacta a realitatii, ci linie imponderabila, diafana, aluziva a versului. Poemele sunt reificari atemporale ale unui prezent care se scurge mereu printre degete, care-i scapa, care i se impotriveste. Actul tatuarii poemelor reprezinta deopotriva acceptare / identificare, dar si perpetuare ori abolire a status quo-ului unei arte hors humain: arta nu mai apartine Parnasului, ci individului, inefabilul nu este supus erodarii, „poemul“ nu dispare, ci devine consubstantial cu receptorul. Poemul va fi paliativ al mortii, panaceu al extinctiei individuale si familiale, un garant al perenizarii („Va citi din nou poemele de familie la batranete. Va cere sa fie dusa direct in trupul mamei, nu in pamant…“), iar succesiunea nastere-moarte ori vasalitatea intrinseca genitor-urmas – disolute, ouroboros tragic al vietii-arta. Poza-poem, fotografia existentei, stop-cadrul prezentului din textele lui Cristian Popescu sunt mai degraba strigate expresioniste ale spaimei de aneantizare, decat ludic suprarealist ori colaj imagistic postmodern, tragice invocatii ale unei transcendente vadit goale – dar populate la intamplare, precum un pod ticsit, in care generatii intregi si-au aruncat reziduurile unor vieti marginale – impotriva unei biologii precare. Naratorul cauta – sisific si voluptuos damnat – o ancora ontologica, asculta glasul sangelui si tanjeste dupa muzica macar surdinizata ori deja bruiata a sferelor. Cu toate acestea, realitatea este doar zgomot alb, cezura, coercitie:
„Sunt cativa fluturi in pachetul cu vata, bunico. Eu ti i-am pus acolo. Poate se zbat, poate sunt linistiti. Miezul painii e si el de vata. Alb, pufos. Poza ta e trista, impacata si tandra, poza ta mica e folosita drept eticheta pe toate sticlele cu vin. Noi bem. E vata alba ca laptele in pahare. Iarta-ma pentru poemul asta, bunico. Poate-i mai bine ca nu-l auzi. Paginile cartilor pe care le imprumutai de la mine iti lingeau palma ca un caine credincios. Ce eveniment era cand ti se ridica fusta pana la genunchi si tu nu observai. Toti ne bucuram. Hai sa te scot la plimbare prin parc, la sosea. Poza ta e lipita pe toate sticlele cu vin. Noi bem si tu te uiti de acolo la noi si ne vezi fericiti. In pahare e vata; alba ca laptele.“ („Familia Popescu“, „local familial“, 5)

Privirea este impartasanie si impartasire, indecenta si elogiu, fiindca privirea estetizeaza si mistifica, iar imaginea se face poem, un poem tandru si – deopotriva, deloc paradoxal – violent, asa cum sunt patimile care tulbura sangele. Intr-o lume friabila, alcatuita in graba, neatent, intr-un lax si neglijent hazard, in care incoerentele si rupturile sintactice tasnesc ca dintr-o fantana arteziana, figurile acestea grotesc si vag antropice sunt tristele ipostaze ale unui eu pulverizat, cu zagazurile smulse, in care firescul este demonizat, caricat ori faustic:
„Bunicul spunea ca ferestrele sunt lipite pe zidul neted al blocului. Lipite ca niste etichete pe borcanele de compot, ca afise pentru muzeul infiintat in apartament. Spunea ca de pe vremea lui sunt lipite acolo. Ii raspundeam cu totii ca o sa dezlipim ferestrele de pe zidul neted al blocului, o sa le vindem drept ziare pe strada. (…) Si-apoi, bunicule, tu ai sa privesti cat vrei de la pervazul lor. Bunicul are un copacel sub fereastra si ca sa fie de-o varsta cu el a dat copacelul cu lac. A impaiat poza bunicii si plange si-i spune pe numele de fata. Bunicul si-a dat ridurile cu lac, a devenit maestru in artizanat, le lustruieste in fiecare dimineata cu o carpa moale. Bunicul e june. Perna si-a umplut-o cu pamant ca sa se mai obisnuiasca. Priveste pe fereastra si spune: «Azi-maine, am sa plec in lume sa va gasesc un rost, un nume.»“. („Familia Popescu“, „local familial“, 6)
Eufemizarea mortii
Pretutindeni in poezia lui Cristian Popescu exista o stranie, dar inteligibila eufemizare a mortii: patrunderea in moarte nu inseamna decat tragica validare a celor ce raman, un plus existential si panicard ca dota, un transfer biologic definitivat acum, odata cu recunoasterea indubitabila a abisului: „plecarea din lume“ = „plecare in lume“ si gasirea unui „rost“ pentru cei inca in viata, o lectie care, desi mereu impusa, nu este niciodata si / ori pe deplin asimilata. De altfel, orice forma ar lua „sfatul“ (primit) in poezia lui Cristian Popescu, el nu vorbeste decat despre o lenta transfuzie a mortii si despre o cumplita si haina familiarizare cu cel din urma exitus:
„«Intotdeauna a trebuit sa te invat eu ce sa faci, spune matusa: pui o samanta in ghiveciul cu pamant si deasupra o capcana de-aia cu arc, de soareci. Si cand creste floarea: pac!, o si prinzi. Te dai iarna cu patinele pornind de la izvor, pe raul de munte, pe Dunare in jos pana la mare. Si-ajungi primul.» Matusa mea poarta ochelari cu lentile facute din doi ochi de sticla. Ochelari mici, de soare. Cu ei ne citeste la toti viitorul in palma, ne ghiceste in cesti de cafea. Aburul ce se inalta din oalele ei se face fantome. Asa ne spunea cand eram mici ca sa nu lasam nimic in farfurie. Matusa mea face cure de odihna: pleoapele ei ostenite se subtiaza, se largesc, atarna pe obraz pana in dreptul gurii. Matusa mea apare in poze, in reviste. Acolo isi trage languros peste inima ciorapul fin, mulat, de matase. Apare in reviste drept reclama pentru acest poem.“ („Familia Popescu“, „local familial“, 7)
Spectralizarea, chiromantia si toate modalitatile de imblanzire a viitorului, „patinajul“ sunt descensus ad inferos ori contagieri ale realului cu morbul unei lumi pe de-a-ndoaselea, o lume de dincolo de oglinda, a ilogismului si a valorilor inversate. Laitmotivul dublarii ochilor prin „ochi de sticla“ corespunde, banal, unei noi optici, unei viziuni particulare asupra universului: in mimica familiaritatii sunt camuflate particule ritualice, o regie care nu poate fi ignorata si care impune o anume in-coerenta soporofica. De aceea, „sfaturile din partea mamei“, adresate unui necunoscut eteric ori, simplu, naratarului, sunt tot atatea justificari ale dublei apartenente a „personajelor“, in aici si, mai adesea, in dincolo: asimilarea si asumarea suprema a absurdelor reguli thanatice este, evident, o negare a oricarei gravitatii mundane, mutilante. Iata de ce
„Pe Cristi trebuie sa-l intelegeti. Spune el multe despre noi, dar sa nu-l luati in serios. El ne iubeste si ne respecta, iar noi am crezut intotdeauna in talentul lui. Cand scrie despre mine ca sunt cocheta si ca el nu strange doar negru sub unghii ci si un fel de roz, la degetele mici, ca sa nu mai dam bani pe pudra si pe ruj, o spune, asa, cu delicatete si se gandeste de fapt la micile mele economii. Asa e el. Nu e facut pentru lumea asta. De fapt, am si eu o mare parte din vina: atunci, in alea noua luni, cat l-am tinut in pantec, am avut prea multe vise. Mai multe pe noapte. Nu dormea inadins ca sa se uite la ele. Il simteam eu cum vrea sa ma stranga in brate si pe dinauntru, dar n-avea, saracul, de ce sa apuce. Si atunci dadea din picioare, cum fac golanii la film, la cinema, cand se intrerupe sonorul. Asta e. Ce mai poti face acum? Am auzit ca daca te prapadesti in somn, visul ramane acolo, intre tample ca un cristal. Am sa las vorba sa mi-l scoata cu grija sa nu-l sparga ca sa se uite Cristian la el cand vrea. Ca degeaba strange oricate femei in brate. Am citit si-n carti. Degeaba. Asa ca ultimul meu vis i-l las lui.
Trebuie sa-l intelegeti. Sa nu-l luati in serios. Nu scoate o vorba zile intregi. Intotdeauna i-am spus: «Baiatul mamei, nu-ti mai fa atatea probleme. Ca-ti spal si-ti calc, ca tot pe capul meu traiesti, ca mi-am sacrificat viata. Stiu eu ce se intampla dupa ce mori. Cum ajungi acolo incepi sa-ntineresti. Dar nu oricum. Ca aceiasi ani care iti imbatranesc copiii te intineresc pe tine. Tot in familie. Cand imbatranesti tu, eu voi fi nurlie, frumoasa si o sa ma iubeasca iar si taica-tau, ca pe vremuri. Nu te mai gandi ca aduci prea putini bani in casa. Asta e. N-ai ce sa faci.»“. („Familia Popescu“, „sfaturi din partea mamei“)
Fragmentul, desi, in straturile exterioare, superficial si tranzitiv, tradeaza o exorcizare a sentimentului ineluctabilitatii: „trebuie sa intelegeti“ este un imperativ care nu vorbeste doar despre acceptare generala, a unui unic ego, ci despre acceptarea fundamentala a mortii, care „trebuie inteleasa“ si trebuie „sa nu fie luata in serios“. Arareori recurge Cristian Popescu la denominatii pentru a contura sfera thanaticului; el eufemizeaza asa cum primitivii nu pomenesc niciodata spiritele malefice pentru nu le chema in preajma-le. Moartea este dezamorsata in scenarii ludice, onirice, intr-un discurs extras din hiperoralitate, din care orice interludiu tragic pare sa fi fost extirpat. De aceea, realul continuu erodat este re-conditionat („Bunicul spunea ca ferestrele sunt lipite pe zidul neted al blocului“; „Mama e grijulie. Cand eu tai painea, ea o bandajeaza si cand eu o rup, mama o pune in ghips.“). Nu este doar un ludique du langage, ci, mai curand, o estetizare a primejdiei si o viziune agonala asupra vietii. Painea si vinul, motive recurente ale literaturii lui Cristian Popescu, painea-trup si vinul-sange – viata-literatura, elemente de transfer teologal, mistic, sunt corelative ale acestei viziuni funebre, constituindu-se, de asemenea, in motive-predicatie5 ale poeticii sale.
Visul („Nu dormea inadins ca sa se uite la ele sla visele amniotice de sursa materna, n.n.t.“) defineste aceeasi mitridatizare cu otrava vicleana a mortii. Ultimul vis al mamei, cristalizat, fosilizat, oprit din evolutie, ii va fi daruit fiului, ca o damnatiune ce urmeaza neocolit ritmul generatiilor, fiindca ciclicitatea viata-moarte, crestere-descrestere nu poate fi sparta:
„Dupa ce a iesit din mine, ma simteam, asa, infirma, oloaga si as fi platit oricat unui doctor sa ma taie si sa-mi indese o proteza in pantec. Nu puteam fara el. Dar incetul cu incetul m-am obisnuit. A inceput sa-mi placa. Eram tanara si abia la primul copil. Asta e. Cand avea doua luni ii desenam par la subtiori, pe piept, pe barba. I-l desenam cu creionul chimic. El statea linistit si gangurea. Nu-si mai lua ochii de la mine.“ („sfaturi din partea mamei“)6
Nasterea corespunde, simbolic, unei promisiuni de moarte, copilul nu este altceva decat o jertfa tragica inchinata unei biologii infernale. Pilozitatea „desenata cu creionul chimic“ anunta maturitatea si degenerescenta, hipnotic si absurd („El statea linistit si gangurea. Nu-si mai lua ochii de la mine.“), precum tacerea pruncului de imparat caruia i se fagaduieste tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Insa tandretea pare sa domoleasca asperitatile simbolicelor zvonuri ale mortii:
„Mama e gospodina. Ea pastreaza zaharul in cupele unui sutien vechi, ingalbenit, agatat cu doua cuie de perete. Ca numai asa se-ndulceste o oala intreaga de lapte c-o singura lingurita de zahar.“ („sfaturi din partea mamei“)
Pastrarea zaharului in cupele de sutien – ecou al alaptarii, al sevrajului si al tuturor complexelor freudiene – echivaleaza cu un anume hedonism exterior si amnezic. Astfel, expulzia in lume si gestul de consacrare intru moarte este un scenariu mereu reiterat, ca si cum s-ar incerca obstinat o fisura in iminenta. „Colivia“, dar si „sicriul“ sunt, ambele, un succedaneu al pantecului matern:
„Baiatul mamei. Tu nu stii. Dar cand ai implinit 13 ani, ai venit acasa cu o colivie mare pe masura ta. Si de-atunci, in fiecare an de ziua ta si a mea, te inghesui, te mai impingem si noi ca vrei sa incapi din nou in colivia aia. Si ne citesti de acolo ziarul si-ncerci sa strigi la noi cum strigai cand ai iesit din mine. Noi te-ascultam, te sarutam, iti uram la multi ani si te mai linistesti. Stiu eu ca pana la urma o sa ajungi poet mare. Ce daca nu te iubesc femeile si-ti tremura mana cand duci lingura la gura? Ce daca trebuie sa-ti aduc eu aminte cum o cheama pe sora-ta cand vrei s-o chemi prin casa? Ce daca tu esti inca cu un picior in maica-ta cand altii au ajuns deja cu un picior in gropa? Sa nu-ti pese, baiatul mamii. Ai sa le arati tu lor. Au sa te-ngroape. Cu slujba, cu lacrimi, cum se obisnuieste. Dar dupa trei-patru zile eu am sa cer sa te mai vad o data, sa te mai scoata putin de acolo. Si o fie sicriul gol. Si, inauntru, numai inscriptii de-alea porcesti, ca-n locurile publice, concepute separat: pentru barbati si pentru femei. Sa nu-ti pese, baiatul mamii. Asta e. Nu esti facut pentru lumea asta.“ („sfaturi din partea mamei“)7
Orice deplasare in spatiu este o calatorie infernala, orice zgomot este asimilat unui sunet de clopot, pana cand intreaga materie si gesticulatie a trupului se desfac in memento-uri ale mortii:
„Eu alerg repede-repede dintr-o parte in alta a camerei si ma lovesc cat mai tare de pereti ca sa sune ca un clopot“; „…tu o sa-ti inhami doua-trei muste la suflet ca sa te aduca direct la noi in bucatarie…“; „Aseara mama ne-a explicat ca unora le ajunge sa moara intr-o noapte tot ce-au trait in vreo 70 de ani. Ne-a explicat ca tu, daca ai trait 54 de ani, trebuie sa mori 54 de ani si de-abia dupa aia iti trece.“; „In locul pozei de pe crucea ta am pus o oglinjoara din poseta mamei si ea vine la mormant s-aduca ceva flori si inainte sa plece isi aranjeaza parul si se rujeaza in oglinjoara aia.// La inmormantare, cand noi, familia, ne aplecam pe rand si sarutam pentru ultima data fruntea rece a lui tata, asistenta, foarte numeroasa, a fost impresionata de cat de tandre si dulci erau sarutarile noastre si a inceput sa aplaude.“ („despre tata si noi“)
La fel, tramvaiul devine un vehicul al mortii, el insusi un univers in miniatura, manat straniu si implacabil spre extinctie: „Cam toata intaia jumatate a „Cuvantului inainte“ e compusa din astfel de vise lirice care se petrec in tramvai. Tramvaiul, ca element de univers poetic, intra cu adevarat in literatura odata cu Cristian Popescu, asa cum sania a intrat odata cu Esenin.“ (N. Manolescu). Fara a exista riscul exagerarilor, nunta care se desfasoara atipic in acest vechicul funebru se incrie in seria evenimentelor cruciale care sfasie temporalitatea si se constituie intr-un panaceu vremelnic impotriva mortii, precum o iesire intr-un timp sacru:
„Cristi e un bun lautar, are o mierla impaiata in loc de vioara si cantecul
i-atarna de arcus ca scrumul de tigara stinsa. Vom invarti pe rand manivela de la flasneta, ce distractie, ce sambata nemaipomenita.“, in vreme ce „poemul despre sora mea“ este mereu absent, ne-verbalizat, ca si cum trecerea in text ar fi sinonima cu trecerea in viata si in moarte: „Poemul despre sora mea, Dana, este singurul poem absent.“ Poemul devine, astfel, tabernacul si mausoleu, intr-o intuitie exacerbata a tragismului existential.
„Clasificare“ si disimulare
a realului
Din aceste decupaje ale anodinitatii, ale prozaicului si ale irizarilor de sublim absurd isi construieste Cristian Popescu universul inconfundabil. Umorul sau negru, cu semnificatie fundamental-ontologica8, volatilitatea scenelor, dezinvoltura si, uneori, sarcasmul cu care deschide usi interzise fascineaza. „Micul dictionar al familiei popescu“ este o addenda lirica, prin care poetul nu explica, ci multiplica interpretarile potentiale. Iata doua dintre „lamuririle“ pe care le ofera Cristian Popescu:
„CIMITIR: N-as vrea sa traiesc in lumea rea si absurda a societatii capitaliste pentru ca acolo as fi proprietar de cimitir. Si as impune legi drastice: nepotii care ar avea bunicute ingropate la mine ar fi obligati sa-si primeasca darurile de Craciun asezate la radacina crucilor si-ar trebui sa aprinda artificii pe mormant, nu lumanari. Vaduvele n-ar avea voie sa puna poze pe crucile raposatilor, ci oglinjoare in care sa-si aranjeze parul si sa se rujeze putin dupa ce plang, duminica, cand vin sa aduca flori. Iar pozele le-as folosi eu ca etichete pe sticlele cu vin vechi de atatia ani cati are raposatul de cand il gazduiesc eu.
COMEMORARE: Era petrecere. La nunta mea. Nuntasii aruncau unii in altii, razand, cu confeti decupate grijuliu si marunt din Albumul familiei. Pe ringul de dans au fost adusi doi purcei de lapte costumati in mire si mireasa. Au fost indopati pana spre seara cu inelele si perlele doamnelor. Si-n zori, spre placerea tuturor, au fost taiati si fripti. Asa ingrasati cum erau si fericiti. Si toti s-au bucurat.“
Cristian Popescu este un acut anticalofil, care sublimeaza – in actul scrierii – angoase teribile in linii carnavalesti. Zgomotul petardelor imagistice, urmuzianismul figurarii unei lumi a-normale nu sunt altceva decat ludic tragic si incercare disperata de a acoperi vacarmul unei realitati pre-destinate prabusirii.

Note:

1. In acelasi registru se continua ceva mai departe: „Si cat am sa ma mai imbat cu tuica asta proasta facuta din prunele arborelui genealogic al familiei Popescu? Si, domnisoarele, cat am sa le mai servesc cu delicioasa dulceata facuta de bunica din gutuile arborelui genealogic al familiei Popescu? Sau compotul de piersici sau tortul de portocale sau bomboanele cu visine sau manechinele din vitrine sau scaunele de bucatarie toate crescute in arborele genealogic al familiei Popescu. L-a altoit tata c-un topor.“
2. Iata ce afirma Cristian Popescu in „Caiet de citire si de caligrafie“: „Am incercat sa o spun si alta data: fata de viata de zi cu zi a unui autor de literatura, opera lui este echivalenta cu o moarte. Este, adica, viata lui povestita, asezata mai ales sub semnul Inceputului-si-Sfarsitului si nu sub cel al devenirii.// Creatorul-simbol din balada «Mesterul Manole» are nevoie de-o moarte concreta (adica de-un Sfarsit-Inceput) pentru a-si putea incheia opera, pentru a putea pune capat neinchegarii ei blestemate. Iar terminarea operei il pune in situatia de a gasi un sfarsit vietii sale de aici.// O existenta (semn al eului auctorial) zidita in poveste (opera) elibereaza de devenire o alta existenta (eul biografic). O elibereaza spre templul vietii de apoi. Metaforic, in balada «Mesterul Manole» sta ascunsa o intreaga mistica a creatiei.// Cand poemul tau e gata mori inainte sa mori. Traiesti in Sfarsit dupa ce ai trait mai ales in devenire, dupa ce ai trait mai mult aparent.“
3. Cristian Popescu isi justifica astfel „biografismul“: „Dimpotriva, un asemenea poem sun «poem masurat mai ales in cantitatea si calitatea marturisirii (calitate, adica gradul de sublimare a spovedaniei, gradul de curatire si inaltare ale ei)»t inglobeaza in el si imprieteneste cititorul cu un personaj liric (poetul in carne, hartie si oase) compus explicit din mai multe euri: auctorial, biografic, moral, ontologic, «lectorial» (adica eul care-si cara in carca toate lecturile atunci cand se rosteste, atunci cand se scrie; scrisul si cititul cand se scrie; scrisul si cititul invatandu-se, dupa cum stie oricine, nu pe rand, ci amandoua o data).// S-ar putea ca, mai ales in functie de aceasta amplitudine textual-vitala a personajului sau liric, mai ales in functie de cuprinderea sau necuprinderea in sine a acestei multitudini a aspectelor umane, un poem sa fie adevarat sau fals, bun sau rau, frumos sau urat.“ (Cristian Popescu, „Caiet de citire si de caligrafie“)
4. „Facand literatura si cu scopul de-a cladi (cat de cat) la mine, de-a ma curata (incet-incet) de pacatul adunat zi cu zi, o viata intreaga scriind si ca sa las pe hartia spiritual-igienica lestul, mizeria, jegul pacatoseniei, de multe ori imaginile sunt pedepse, sanctiuni pe care mi le aplic singur: injuraturi de scarba profilactica ce mi se preling din coltul gurii pe barbie.// Iata o pedeapsa pentru acele momente in care nu mai pot sa vad niciun fel de chip si de asemanare ale lui Dumnezeu pe fetele oamenilor, o pedeapsa pentru acele momente in care vad (ca-n oglinda) draci: imi imaginez propriul meu cap plutind cu fata in sus, retezat, transat la jumatate cam din dreptul urechilor, plutind in tigaia plina cu ulei incins, sfaraind pofticios cu ochii bulbucati, mirosind stricat a carne prajita, lasandu-si sosul…“ (Cristian Popescu, „Caiet de citire si de caligrafie“)
5. „…literatura este discurs trait, cunoastere dinamica, claditoare interior. Aceasta combinatie paradoxala a frumusetilor si adevarurilor si invataturilor pe de-o parte, cu credinta de cealalta parte, aceasta uniune a esteticului, a moralei si a ontologicului in actul participativ, personal si pasional al iubirii, al inimii, aceste constante pun pe acelasi plan teologia, mistica si poezia.“ (Cristian Popescu, „Caiet de citire si de caligrafie“)
6. Iata cum „rememoreaza“, in pluriperspectivare, eul poetic secventa, in „mic dictionar al familiei popescu“: „C@ND AVEA DOUA LUNI II DESENAM PAR PE SUBTIORI, PE PIEPT, PE BARBA: In acele tandre momente, tin minte s-acum, era vara. Intrau dintr-o data foarte, foarte multe muste pe geam, se aliniau randuri-randuri de la un perete la altul in zbor prinzandu-se de picioruse si-si loveau straveziile aripi in ritm. Ca delicate aplauze. Ca o buna vestire a viitorului barbat ce sunt. ssubl.n.t Mama umezea creionul chimic intre buze si, fericita, imi mai desena si-o sirena pe umar.“
7. De asemenea, replica revelatoare, explicativa a fiului in „mic dictionar al familiei popescu“: „DAR C@ND AI IMPLINIT 13 ANI: Recitam in gand seara de seara: «inger-ingerasul meu» pana cand in fericita noapte cand am implinit 13 ani, in timp ce iarasi si iarasi recitam a aparut la fereastra o musca, o musca incaruntita, mare cat un papagal. De-atunci o port prin casa, pe umar si ascult incantat cum isi freaca harsti-harsti piciorusele unul de altul.“
8. „Noi cunoastem mai bine cum zgaltaie rasul si plansul, cum macina hohotul isteric. In celalalt pol e linistea „sunetului“ de inger. Hohotul este consumator de energie, tacerea muzicala, ingereasca este receptacol total de energie. Hohotul umple cu noi, orgolios, aproape paranoic, lumea. Tacerea ingereasca se deschide bucuriei si fericirii de a-l primi pe Dumnezeu. Hohotul e-ncarcat cu durere si poate fi ispasire, cel mult marturisire. Tacerea luminoasa de inger este rugaciune-imn. Tacerea extatica, inminunata se canta direct la inger.“ (Cristian Popescu, „Caiet de citire si de caligrafie“)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper