Adrian Alui Gheorghe – Poetul de la poarta dinspre nord

Un articol de NICOLAE COANDE

Adrian Alui Gheorghe, Paznicul ploii, Editura Limes, 2010

Cele cinci fotografii de pe coperta a IV-a a ultimei carti înfatisându-l pe Adrian Alui Gheorghe, poetul nemtean, în tot atâtea ipostaze, sa reprezinte oare fetele poeziei sale actuale? Sa fie poetul atât de proteic sau este doar o strategie editoriala – nu stiu cât de inspirata – de a se prezenta în fata unui public care doreste sa aiba de-a face cu oameni seriosi, „la costum“, dar si cu joviali pentru care palaria rosie de cow-boy reprezinta mesajul unui barbat privindu-ne de sub borurile largi, asa ca în reclamele la „Marlboro“?

Pâna sa fumam linistiti ce a vrut poetul sa „spuna“ cu chinta sa foto, trebuie remarcat parcursul de anduranta al unui scriitor care a debutat în 1985 cu „Ceremonii insidioase“, carte pe care am citit-o din biblioteca de poezie a redactiei Ramuri, unde el trimisese o bucata. Am gasit-o abia dupa 1990 (pâna la acea data Alui Gheorghe mai publicase una, „Poeme în alb-negru“), însa numele poetului nascut în 1958 îmi era cunoscut din revistele literare ale vremii. Corespondenta lui cu Aurel Dumitrascu, publicata dupa moartea timpurie a acestui poet fanion al zonei, arata o preocupare pentru autenticitate în poezie, ca si pentru rebeliune într-un spatiu ostil ei – ma refer la ideologia nociva a epocii.
Exista o credinta, ca si un postulat al acesteia, potrivit carora în sâmburele primei carti de poezie sta, calm, irigat de o placenta vorbitoare, planul întregii opere ulterioare – în cazul în care aceasta este într-adevar demna de o „natura“. Alui Gheorghe nu face exceptie si într-adevar tonul sau ceremonios, post-romantic strabate majoritatea cartilor de pâna azi (cu tot cu antologii, a ajuns la douasprezece), întretaiat uneori cu sunetul polemic al unuia caruia nu-i este indiferenta vocatia morala. Asa-zicând, Alui Gheorghe este un hidalgo care se însoteste la drum cu o a doua voce, aceea a unui scutier hâtru dedat la ironie, sarcasm si vorbe în doi peri cu care alinta lumea. Emfaza ceremonioasa a primei carti s-a mai domolit si poetul se prezinta astazi purtând însemnele unui revoltat pentru care candoarea pare o treaba de baieti înca neîncercati pe frontul vietii. Cu toate astea, instrumentarul poetic nu s-a schimbat decisiv. Retorica poemelor din acest volum îl cuprinde, înca, pe întâiul Adrian Alui Gheorghe, un poet care mizeaza pe „ceremonia ceaiului“, într-un ragaz al unei vieti când a înteles ca faima poate fi declamata borgesian, dar trebuie suportata pe propria piele cu stoicism.
„Paznicul ploii“ este o carte robusta, la propriu si la figurat, segmentata în trei parti, probabil inele de vârsta ale scrierii si cresterii ei sau simpla alaturare tematica: „Paznicul ploii“, „Metamorfoza“ si „Despre golemul uitat în tramvai“. Poetul mi se pare aici un epicureu rafinat, atent la cenusiul înconjurator, un degustator al culorilor si un fin observator al metamorfozelor lumii în care traieste. „Ceremonia ceaiului“ este o arta poetica ce-l defineste pe scriitor nu doar ca pe un însingurat, cu tabieturile sale artiste, ci si ca pe un participativ, chiar daca mai degraba contras, la modul ideal, în universul sau interior: „Oamenii n-au bucurii multe. Trec livizi unul pe lânga altul. / Macinati de adevaruri finale. Ceaiul curgea prin mine prelingându-se / direct în cer. Iubirea? Ca trebuia sa fie si iubirea se prefacuse / Într-un spiridus care îsi rodea tacticos unghiile. / Norul din dreptul ferestrei explodase / Ca un sân cu lapte negru.“
Retorica sa capteaza înca acele flash-uri, spasme ale intuitiei care pun în alerta poemul în momente când acesta pare mai degraba povestit, ca sub impresia unei amintiri sau a unei experiente senzoriale recente. Poemul care da consistenta primului ciclu al cartii este „Poetul batrân îsi declama faima“, parafraza la faimosul poem borgesian, într-o cheie culturala ce include ireversibila trecere, manierizarea, dar si o anume întelepciune care survine o data cu maturitatea creatoare. Ceea ce era proaspat, scandalos de pur, la îndemâna efebului, s-a transformat acum în rigoare, chiar în obedienta fata de cele esentiale, însa asumata la nivelul unei întelegeri careia nu-i scapa faptul ca poetul este instrumentul prin care cineva si-a programat himerele si îi joaca la zaruri existenta. Totusi, crucea asta grea este dusa cu bine de poet, într-o întelegere discret-ironica a lucrurilor si cu o resemnare care-l situeaza undeva la granita dintre înteleptul care înca mai cauta si copilul care stie deja raspunsurile: „– E adevarat ca poetii / pot face transplant de suflete? // – E adevarat, am spus eu, poezia e luxul saracilor; // pentru ca orice om îsi poate permite un rasarit de luna, / o furtuna de stele, / sub ploaia de vara saracia e amanta / care îsi turteste sfârcurile / pe limba oricarui muritor; // îmbratisarile nu-i lasa pe oameni sa se strânga de gât; / Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poetii vin / doar si pun hoteste semnatura; // mai mult, fac trafic cu imagini furate din gradinile raiului / pe care când le atingi se transforma în pulberi de cuvinte…“ („Poetul îsi declina faima – 2“).
Avem aici un dialog „sincer“ între poet si un admirator al sau, în care unei atari întrebari i se da un asemenea rapsuns, dar candoarea poetului trebuie si ea creditata, ca si „naivitatea“ de a spune ca tot ce este frumos vine de la Dumnezeu. si eu care credeam ca „Batrânul“ (cum îl alinta Einstein) nu se ocupa cu estetica literara…
Ajuns la maturitatea biologica, poetul îmbina un soi de sapientialism aforistic („Când scriu, / cât scriu, / îmi iau masura / la sicriu…!“) cu marile parabole în care ne este prezentata figura unui „ales“ trudind la descoperirea unei formule în stare sa descopere „harta creatiei“, pe urmele vechilor geometrii sau, si mai actual, ale celor care au citit deja genomul uman în toata splendoarea lui. Numai ca harta creatiei la poetul nemtean tine tot de arta combinatorie a cuvintelor, singura în stare sa descopere adevarul, si nu de vreo revelatie muta. Si care este Adevarul? Fara morga marilor descoperitori, dar cu mândria subiacenta a celui care a aflat „centrul lumii“, poetul marturiseste simplu (de orgolios): „Am descoperit resturile de la conceperea ideii / bucati de piatra si bucati de carne / resturi de la conceperea râsului si plânsului / resturi de la crearea mortii – închipuieste-ti! / am deschis drumuri / si am închis porti / pluteau pe nouri zimtii unor pleoape / care-au vazut o lacrima de-aproape / în care zac corabii scufundate // si am descoperit, Doamne!, / ca punctul sub care zace nodul fiintei / si nodul pulberilor / e în Piatra Neamt / o mica localitate de frontiera a civilizatiilor / (închipuieste-ti!)“. Ne închipuim…
Aceste parabole combina candori post-romantice cu o acuta constiinta postmoderna a perisabilitatii (desi Piatra Neamt sta pe „nodul“ lumii, poetul a învatat aici ca „zadarnicia e un deal / care scârtâie din toate balmalele“), care face imposibile marile poeme cosmogonice, desi în „Metamorfoza“ poetul îsi mai umfla o data muschii inspiratiei si da un poem de câteva sute de versuri în care neverosimilul face casa buna cu realul poetic, de o maniera care aminteste de impunatoarele poeme ale romantismului târziu. O amplitudine a scenariului apocaliptic în modernitatea obosita, pe urmele, mereu pe urmele acelui vizionar Kafka, Si cu un erou, Oskar, situat în inima diluviului ce va sa vina, într-o spectrala lume a celor care cumpara orice (aluzie la vremurile noastre rapace), inclusiv… inima omului.
Poemul e scris în versuri scaparatoare, fara acea tendinta mai veche a poetului de a liriciza o situatie care se poate dispensa de melancolia rostirii, într-un scenariu-parabola eficient si direct ca un scenariu adevarat. Poemul e servit de o cadenta a epicului, dar si a unei puneri în scena care îl fac într-adevar „dramatic“, cu personaje memorabile, un soi de iesire din sine, o napârlire alchimica în care personajul îsi viseaza mezatul inimii, dar si o ascensiune în trup catre stari ale constiintei greu de explicat decât prin metempsihoza (aluzia la Eminescu e clara, prin pastisa unui fragment din „Sarmanul Dionis“).
„Metamorfoza“ este structurat sub forma unei prelungite anamneze, cu praguri de trecere subtile, un caleidoscop de pilde si învataturi care nu-i pun însa în pericol autenticitatea si forta vizionara, captata în acest personaj de frontiera, Oskar, care închide o lume ca sa deschida alta. Interegnul în care se joaca drama omului este de altfel specialitatea lui Alui Gheorghe, un poet dedicat unei gândiri poetice a crepusculului, un spenglerian moldav, chiar daca speranta îsi face loc adesea în scenariul sau apocaliptic: „…E limpede ca la un moment dat cerul va deveni irespirabil / Ca oamenii vor respira de-a valma fiintele acelea eterice, / În nas, în gât, în sânge, în creier vor ramâne resturi de muzica nedigerata, / Un simplu sarut ar putea strivi mii de balerine / Care îsi cauta si ele infinitul lor loc într-o ipotetica lume… / De asta, spuse Oskar care ramânea prizonierul lumilor increate, / lui Oskar care se nastea, / ca si cum i-ai fi predat o stafeta, ca si cum / Înainte de a-l fi îmbrâncit în lume si-ar fi pus la adapost constiinta: / Frumusetea face lumea mai îngusta / o tortureaza…“.
Asadar, nu o mai salveaza, cum spera Dostoievski. Dar poate ca frumusetea va ramâne un ideal indiferent de conceptia oamenilor despre lume, indiferent despre ce lume va fi vorba, ca e una intermediara sau cea pe care omul a vazut lumina zilei. Mâhnirea poetului de a nu fi într-o lume mai plina, mai bogata în frumusete si în armonie este redata excelent într-un poem din suita „Poetul îsi declina faima“, anume în partea finala a acestuia, „Cum a disparut orasul grecesc Cnossos“. Aici, vechea cetate antica este un nume generic, dar figura poetului care a decazut dupa ce rostul cetatii a fost curmat prin iesirea din tiparele vechi nu este alta decât a acelui Orfeu decazut care acum cerseste la portile ei. Eliberarea nu vine doar prin cântecul poetului care nu-si mai gaseste auditoriul, ci printr-o reinitiere în misterele lumii, acel lant trofic în care mestesugarii cetatii, cizmarul, croitorul sau brutarul, care aveau menirea lor, se vad, rând pe rând, îndepartati de un blestem care apasa. stim de la Erwin Rhode, cel din „Psyche“ ca „eliberarea nu o pregatesc doar orgiile sacre rânduite de Orfeu… asceza este conditia fundamentala a vietii pioase, ea nu cere exercitarea virtutilor civice, nu sunt necesare nici disciplina si transformarea morala a caracterului… principiul moral suprem îl reprezinta orientarea spre zeitate.“
În suma, un zeu este ceea ce lipseste cetatii decazute, iar disparitia ei poate fi pusa pe seama nerespectarii traditiei sacre, situarii într-un materialism necesar, însa precar în raport cu conditia umana superioara si cu aspiratia la perenitate. Alui Gheorghe scrie un poem memorabil pe osatura acestor principii orfice, de mult uitate, resuscitate de poetul care stie ca suntem coji, dar mai ales suflete nepieritoare cazute cândva dintr-o constelatie din neatentia unui demiurg ratat. Cu toate astea, poetul poate rechema harul si poate aprinde speranta, cu conditia ca oamenii sa nu-si uite zeul si menirea adevarata: „Doamne cât de bine era pe atunci! Brutarul cocea pâine; Croitorul facea haine pe masura; / Pantofarul facea pantofi care zburau vrajiti / Gradinarul planta tufe de flori ale caror lujeri se rupeau / Sub greutatea mierii; / Zidarul facea ziduri care aparau perfect definitul / de marele inamic care / sta ascuns, de veacuri, în nedefinit; // Ziua venea cu o indicibila placere. / Luna se catara pe munti svelta – / un atlet al zeilor gata oricând sa arunce sageata  / în capriorul ratacit. // Dar poetul? Descult, flamând, cu hainele numai zdrente / Cersea la poarta dinspre nord, acolo unde intrau în oras / Învingatorii. Toti îl loveau cu coji de fructe, cu seminte de vorbe, / El le prindea din zbor, multa pofta de viata î?i trebuie / ca sa pui în cuvinte tot ce prisoseste de la masa de seara / Sa împarti adevarul si cu câinii…“
Avem portretul poetului care a învatat lectia umilitudinii si a comuniunii cu cuvintele tribului, într-o splendida izolare, fortata si de extravaganta si suficienta semenilor care îl dispretuiesc. Orgoliul poetului care scrie despre umilitudinea poetului de altadata este pus abil în scena de Alui Gheorghe, care continua sa depene povestea disparitiei orasului Cnossos, într-un apocaliptic tablou, fara ca acutele moralizatoare care însotesc de obicei apocalipsele omului sa se reverse necontrolat. Aedul cânta un pean al sfârsitului, nimic mai mult. Se întâmpla însa inevitabilul; „… într-o zi lampa care trebuia sa lumineze a scuipat sânge – pantofarul a murit…“. Lumina spirituala o data pierduta, se creeaza un negativ lant cauzal care duce la pieirea tuturor meseriasilor prin care cetatea se reproducea în viitor. Singura materia nu poate asigura viata. Mor pe rând, pantofar, brutar, croitor, zidar (si tinichigiu – ca sa ne descretim fruntile!), iar cetatea intra-n paragina. Singurul ramas sa vada si sa descrie toate astea este, desigur, poetul: „Descult, flamând, cu hainele numai zdrente, / Cersea la poarta dinspre sud, pe acolo pe unde ieseau din oras / Învinsii. // În cosul de gunoi a aruncat zdreansa (ciorna) unui poem care înceapea asa: „Doamne cât de bine era pe atunci! Brutarul cocea pâine; Croitorul facea haine pe masura; / Pantofarul facea pantofi care zburau vrajiti / Fradinarul planta tufe de flori ale caror lujeri se rupeau / Sub greutatea mierii; / Zidarul facea ziduri care aparau perfect definitul / de marele inamic care / sta ascuns, de veacuri, în nedefinit; // Ziua venea cu o indicibila placere. / Luna se catara pe munti svelta – / un atlet al zeilor gata oricând sa arunce sageata  / în capriorul ratacit“.
Asadar, paznicul lumii, pe axa celor doi poli, la bucurie si la tristete, ramâne poetul – iata ce ne transmite Adrian Alui Gheorghe, un poet important dintr-un oras „sub care zace nodul fiintei / si nodul pulberilor“.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper