„Un razboi de transee“: note despre evolutia criticii postbelice (II)

Un articol de ALEX GOLDIS

O discutie aparte merita stabilirea racordului la teorii si metode occidentale – in special cele franceze – in masura in care acesta poate clarifica intregul sistem de relatii al criticii romanesti din perioada „dezghetului“ – si nu numai. Cu siguranta ca o etapa decisiva a liberalizarii o reprezinta contactul cu Noua Critica franceza, al carui limbaj saizecistii incep sa-l adopte. Dincolo de senzatia difuza ca in ambele culturi se pregatea, mai mult decat o predare generationista de stafeta, o modificare a viziunii asupra literaturii, chiar problematicile si temele de discutie par aceleasi: riposta impotriva pozitivismului, raportul dintre critica si creatie, dintre critica si istoria literara, dintre critica de interpretare si cea valorizatoare.
Eclectismul preluarilor
occidentale

Pe de alta parte, insa, misiunea diferita in raport cu critica occidentala deviaza agenda dezbaterilor autohtone. In timp ce in Franta inlaturarea pozitivismului avea semnificatia unei revolutii de metoda si de limbaj critic, in context romanesc, ea viza in primul rand o riposta la adresa cliseelor ideologice si instaurarea unor norme specifice de interpretare si valorizare a literaturii. De aceea, dupa 1967, odata ce acest proces e oarecum incheiat, orice prelungire a discutiei despre teorie sau critica e considerata nu doar inutila, ci de-a dreptul nociva. Aproape ca nu exista critic, din orice generatie, care sa nu condamne autoreflexivitatea („narcisismul“) criticii occidentale. A discuta despre metode cand trebuia reconstruita din temelii o intreaga literatura trece drept un act imoral. Actul critic ca „autenticitate“ si ca triere a valorilor era resimtit mai acut decat elaborarea unui metalimbaj sau specializarea instrumentelor – teme ale marilor dezbateri din critica franceza. Autotelia criticii franceze, accentuata odata cu miscarea telquelista, facea evident faptul ca noul model nu e criticul pus in slujba obiectului literar, ci teoreticianul preocupat mai degraba de diferentierea prin discurs si metoda. Critica romaneasca postbelica este o critica prin excelenta angajata si morala, pusa total in slujba autonomiei esteticului si a trierii valorilor – si care respinge, de aceea, atat modelul amoral al „criti-centrismului“ francez, cat si lipsa de adecvare la obiectul estetic sau dezinteresul pentru delimitarea lui de celelalte tipuri de discurs. Favorizand directetea si autenticitatea mesajului critic dupa doua decenii in care acesta a fost deviat de falsificarile politice, critica romaneasca priveste nuantarile teoretice drept complicatii inutile. „Critica arhisubtila“ (sintagma ii apartine lui Valeriu Cristea) sau „critica gongorica“, in termenii lui Nicolae Manolescu, sunt modele negative.
Mizele reconstructiei generale a literaturii romane si renaturalizarea contactului viu al criticului cu opera stabilesc si logica preluarilor externe. Caci, mai degraba decat paradigme si curente teoretice majore (precum structuralismul, fenomenologia, psihanaliza) ale caror tentative de a explica global fenomenul literar sunt privite cu neincredere, critica romaneasca a adoptat concepte sau limbaje critice aplicate (ceea ce W. Iser numeste „tools for processes of interpretation“). Metodele occidentale contemporane sunt asimilate printr-un straniu aliaj cu conceptele criticii interbelice. Caracteristica cea mai specifica a  perioadei e un eclectism general in care Umberto Eco e asimilat lui Tudor Vianu (M. Calinescu), Calinescu il anticipa pe Roland Barthes (N. Manolescu) sau Jean Starobinski e inteles in prelungirea lui G. Ibraileanu (E. Simion). Redus la principii interbelice, impactul novator al limbajelor critice occidentale apare de cele mai multe ori diminuat. Paradigma structuralista e respinsa aproape in bloc din ratiuni calinesciene: ignorarea „personalitatii“ criticului, a specificului viu al literaturii sau „proliferarea“ delirului stiintific. Cei mai interesati de fenomen incearca sa-i imblanzeasca postulatele: Adrian Marino sau Paul Cornea elaboreaza un structuralism „cu fata umana“, care sa nu excluda rolul subiectului si judecata de valoare. „Structura“ e citita in context romanesc ca o expresie organica, a vitalitatii operei, nu ca model al mecanismului masinist, pur automatism lingvistic. Abstractul sistem de relatii al structuralistilor e tradus in metafora subiectivitatii-paianjen (A. Marino), care, din centrul sau absolut, isi elaboreaza tesatura organica.
Cultura optimista a „cartii“
Aceste neintelegeri si rastalmaciri sunt coerente, insa, in logica fenomenului romanesc, caci distanta dintre structuralism si critica noastra e o distanta de conceptie asupra intregii literaturi. Prin demascarea naturalizarii institutiilor si postulatul artificialitatii limbajului, structuralismul era, in fond, tot ce putea fi mai indepartat de ideologia literatilor nostri din anii ’60. Intr-o etapa prin excelenta optimista, de reconstructie a institutiei literarului, disolutia subiectului, a autorului sau a literaturii insesi n-aveau niciun sens. Dupa o perioada de profunda conventionalizare a literarului (toate „deconstructiile“ posibile ale campului literar avusesera loc la noi, cat se poate de concret, in anii ’50), scriitorii romani nu vor incerca sa-l relativizeze, ci, exact invers, sa-l motiveze superior. Miza principala, aproape inconstienta, era refacerea legaturii vitale, cvasinaturale, dintre cultura si subiect. De aceea, metaforelor deconstructiei, mortificarii, declinului sau sterilizarii livresti („moarte“, „disolutie“, „descentrare“) le sunt preferate expresiile organicismului, ale auroralului, ale posibilitatilor nelimitate („critica totala“, „opera deschisa“, „polivalenta necesara“). Curentele radical lingvistice care se desprind din „Noua Critica“ in a doua parte a anilor ’60 n-aveau nicio sansa sa prinda radacini tocmai pentru ca postulau descentrarea literaturii insesi in favoarea termenului de „text“. Cultura saizecista – si poate ca toata cultura de sub comunism – e centrata in jurul vechii traditii umaniste, proaspat readuse la suprafata, a literaturii si a cartii. Abia nume afirmate in anii ’70, mai putin angajate in batalia canonica a liberalizarii, precum Eugen Negrici, Marin Mincu, Ioana Em. Petrescu, Livius Ciocarlie, sau saizecisti reformati ca Adrian Marino sau Paul Cornea, vor face pasii decisivi spre specializare, reusind sa creeze convingator in interiorul unor paradigme critice diferite de cea calinesciana.
Mai apropiata de orizontul saizecistilor e asa-numita aripa tematista a Noii Critici franceze. Georges Poulet, Jean Starobinski sau Jean Rousset (cu precursorii Marcel Raymond sau Albert Béguin) postulau imanenta literaturii fara a-i proclama cu violenta ruptura fata de subiect. Focalizarea asupra raporturilor subtile dintre constiinta si opera, preferinta pentru o „critica analitica“, atenta la inflexiunile textului fara a aluneca in tehnicismul orientarilor lingvistice, cautarea semnificatiei in ceea ce opera ascunde (pasiunea pentru substrat), sunt principii innoitoare, dar care nu bulverseaza maniera traditionala a criticii. De aceea, ele vor fi impartasite aproape unanim de saizecisti.
Civilizatia miraculoasa a cartii critice care iese la suprafata incepand cu 1967, constituind momentul zero al unei adevarate „criticologii“ (C. Regman), are la baza un aliaj sui generis de calinescianism si Noua Critica franceza, cu aripa ei existentialista sau tematista. Dupa aproape doua decenii in care insasi ideea elementara de volum critic fusese distrusa (redusa, adica, la o colectie de articole sau la un studiu in care pozitivismul istoriografiei traditionale servea drept suport pentru determinismul marxist-leninist), ea revine sub programul general al „eseului“, teoretizat acum de intreaga critica romaneasca drept forma absoluta a libertatii de interpretare. Forma eseistica opusa monografiei ideologizate insemna alta ordine si alte prioritati in retorica unui volum, favorizand acea „critica pura“ la care tinteau saizecistii, dar despre care nu puteau vorbi deschis. Principiul central al reconstructiei unei viziuni monografice epurate de mecanicismul ideologic, preluat partial de la Calinescu dar amplificat de tematismul francez, e ca fiecare autor e detinatorul unui „univers“ sau „cosmos“ literar original si autonom, opus realitatii, dar gata sa-i faca concurenta in orice moment. In viziunea lui Negoitescu („Poezia lui Eminescu“), a lui Raicu (din „Liviu Rebreanu“), a lui Manolescu („Contradictia lui Maiorescu“), Balota („Urmuz“) sau Petroveanu („George Bacovia“), criticii care au dat cele mai consistente carti ale deceniului sapte, scriitorii nostri clasici sunt creatorii unor lumi autonome, posesori ai unor experiente fundamentale. Rezultate ale unor optiuni decisive, radicale, operele lor au, in primul rand, valoare de confesiune. Dupa douazeci de ani in care literatura fusese redusa la o practica sau la un slogan, ea se refundamenta, in ideologia incifrata a acestor monografii, ca o expresie integrala a existentei scriitorului si ca exemplu de asumare profunda a „realitatii“. Autonomia operei literare nu se sprijina, in conceptia criticii romanesti, pe o critica stilistica sau structuralista, centrata asupra individualitatii limbajului sau a textului, ci e iluminata interior de o filozofie existentialista, a plinului ontologic si a ideii ca literatura la cotele ei cele mai inalte este viata.
Intentia de a intemeia, aproape demiurgic, o literatura e obsesia ultima a saizecistilor, din care decurg toate celelalte optiuni si „teme“ critice: increderea in realitatea compensativa a literaturii; primatul literaturii si al adecvarii la opera in defavoarea discutiilor despre critica; complexul de superioritate fata de teoreticieni, care ar slefui inutil la propriile instrumente; pledoaria pentru diversitate, dar combaterea relativismului; optimismul cu privire la capacitatea criticului de a consacra valori; ambiguitatea dintre responsabilitatea morala care decurge din acest gest si fascinatia autoritatii criticului; contradictia dintre deschiderea moderna spre „innoire“/progres si atemporalitatea clasicista necesara stabilizarii valorilor. Chiar daca nemarturisite in intregime ca atare, acestea sunt datele principale care compun fizionomia saizecista. La urma urmei, intr-o perioada de cenzura si de autocenzura, mitologia secreta a criticii e cel putin la fel de importanta ca postulatele ei deschise.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper