„Rigoletto“ la Mantova sau pomul laudat

Un articol de COSTIN POPA

Sigur ca anuntul a fost socant, reclama mare si interesul pe masura: „Rigoletto“ de Verdi, live la TV, imaginat generic in locurile si la momentele din zi ale actiunii, cu Plácido Domingo – tenor in rolul titular de bariton! Producatorul Andrea Andermann se afla la a treia realizare de acest gen, dupa „Tosca“ (1992) si „Traviata“ (2000). Un demers grandios, cu implicarea unor forte majore si dificultati evidente de punere in pagina, cel putin prin plasarea orchestrei intr-un alt cadru (Teatro Bibiena din Mantova) si urmarirea ei, ca si a dirijorului, prin monitoare abil ascunse in decorul natural. Miscarea camerelor de luat vederi a trebuit sa fie invizibila. Cântul la microfoane camuflate in peruci si costume a fost indispensabil, privându-ne de sonoritatea directa. Nu se putea altfel, fiind vorba totusi de o transmisie TV. Asadar, totul live, cu stresul emotional aferent, poate mai intens decât pe o scena, din cauza prim-planurilor. Un spectacol care ar fi trebuit sa beneficieze de avantajul peliculei, al firescului, ducând trama intr-un veridic captivant, mai ales ca ochiul era incântat de interioarele baroce din Palazzo Te (Sala dei Giganti si Sala dei Cavalli pentru primul act), Palazzo Ducale (actul al treilea), de presupusa casa a lui Rigoletto (actul secund) iar in actul al IV-lea, de Rocca di Sparafucile, hanul spadasinului, inchipuit de realizatori in vechea garnizoana militara a familiei domnitoare Gonzaga.
Si totusi, nu a fost chiar asa. Am avut senzatia unei opere filmate si nu a unui film de opera. O derulare mult prea statica si, surprinzator, cu expresii faciale limitate. Cred ca vina principala a apartinut regizorului Marco Bellocchio, dar nici unii dintre artisti nu pot fi absolviti. Ma refer chiar la Plácido Domingo, cântaret-actor reputat, care nu o data a impresionat prin plastica suprema a construirii personajelor. Aici s-a aratat mai retinut si exploziile expresive au fost rare. Poate doar dramaticul moment al ariei „Cortigiani“ a fost bine servit. In rest, Rigoletto al sau nu a picurat sarcasm si ironie in adresarile catre Duce sau Monterone din primul act, secventa in care blestemul aruncat de acelasi Monterone l-a gasit intr-o surprinzatoare expectativa si parca nici nu l-a atins. Mai apoi, scena cu Gilda din actul secund i-a provocat o adoratie formala, plina de platitudini. Nu mai vorbesc de lipsa de incisivitate vocal-scenica din duetul „Sì, vendetta“.
Sa fi existat oare o preocupare mult prea mare pentru controlul glasului si acoperirea dificultatilor rolului? Se prea poate. Am criticat pe larg in aceste pagini excursiile tenorului Domingo printre portativele de bariton, cu toate neajunsurile stilistice provenite din coloristica vocala diferita si din aruncarea la cos a raportului timbralitate-rol. Nu mai revin. Cântând Rigoletto, marele cântaret recidiveaza intr-un moment in care vârsta, 69 de ani, il pune la incercare. Oare nu pare caraghioasa vibratia borurilor borsalinei in ritm cu tremurul incontrolabil al capului? Hilar, dar trist. Simpla emisie sonora devine acum un lucru greu de stapânit pentru un fizic imbatrânit. In primul act greseste cuvinte, in al doilea si al treilea evita note grave repetitive si respira mult prea des pe fraza, in ultimul – pentru a sfârsi calvarul –, accelereaza tempii intr-un loc in care dirijorul Zubin Mehta nu pacatuise prin lentori, asa cum o facuse mai inainte. Pacat pentru asa un final de cariera, altminteri imensa!
Cu aceeasi tenta placida a aparut si Ruggero Raimondi in rolul killer-ului Sparafucile. Deloc serparos in actul secund la intâlnirea cu Rigoletto din tenebroasa ulita Volto Scuro, deloc de temut in ultimul, bineinteles exceptând momentul uciderii Gildei, reputatul artist, component al aceleiasi rare familii a cântaretilor-actori, a ramas dator. Pentru alta data? Si el, tot la 69 de ani, pare cu motoarele „au ralenti“ si cu vocea de bas mai descarnata ca oricând.
Junele tenor Vittorio Grigolo a facut multa risipa de energie in rolul Ducelui de Mantua. In ideatica sa si a regizorului, a fost mai mult eternul si sincerul indragostit decât donjuanul flusturatic, superficial si prefacut, prefatat atât de plastic si elocvent de Verdi si libretistul Piave in balada introductiva „Questa o quella“. Asa ca Ducele sau se daruieste pasional Gildei in duetul cântat mai mult donizettian decât verdian, sufera vizibil in aria „Parmi veder le lagrime“ careia ii confera o nepotrivita tenta de lamento, dar revine la expresia corecta in „La donna è mobile“ sau in cvartetul din actul al patrulea. In aceasta din urma pagina, „Bella figlia dell’amore“, a construit si a nuantat cu pricepere. Fara sa fie posesorul unui glas stralucitor, Grigolo deruleaza frumos fraza muzicala. Vocea este mobila, de calibru mai lejer, dar tenorul nu cânta foarte usor. A fost desigur cauza pentru care s-a renuntat la expansivul Re bemol acut al duetului cu Gilda, finalul ariei din actul al III-lea l-a gasit obosit, presiunea tesaturii vocale l-a apasat intr-atât in „La donna è mobile“, incât a accelerat usor tempii propusi de dirijor iar nota de Si natural ce incoroneaza celebra pagina a fost emisa cu efort. Iar pentru pretentiile aparatului de filmat, grimasele – sesizabile inca din primul act – au aparut excesive.
Ramân fetele. Ei bine, au câstigat partida. Foarte tânara Julia Novikova a fost o Gilda vaporoasa, pura, naiva, naturala, deschisa, luminoasa, gingasa, dragastoasa, plina de candoare. N-am sa uit zâmbetul perpetuu de pe buzele ei in duetul din actul secund cu Rigoletto, expresia implorarii din duetul „Sì, vendetta“, tot alaturi de tatal ei, in actul al III-lea. Soprana a expus o linie fluida de cânt, cu legato impecabil si pianissime de buna factura. Un „canto spianato“ foarte placut. Sigur ca extremele sunete acute din vocaliza ariei „Caro nome“ sau din incheierea duetului „Sì, vendetta“ sunt perfectibile in timp.
Focoasa in atitudine, ochioasa in priviri, cu buze senzuale, Nino Surguladze a fost Maddalena „du chair et du sang“, cu miscari feline si provocatoare. O voce de mezzosoprana cu sonoritati grave consistente, mergând pâna la limita vulgarului, ceea ce n-a fost deloc rau.
In rest, am remarcat glasurile bune ale baritonului Giorgio Caoduro (Marullo) si basului Gianfranco Montresor (Contele Monterone).
La pupitrul Orchestrei Simfonice Nationale RAI, conducând de la distanta si ansamblul „I Solisti Cantori“, energicul – de altfel -, Zubin Mehta a surprins prin tempi mai mult decât largi in unele momente ale operei care, astfel, au pierdut din substanta. Pentru Julia Novikova, care sta bine cu controlul respiratiei si cu sustinerea sunetului, derularea criminal de rara a ariilor „Caro nome“ si in special „Tutte le feste“ n-a constituit o problema, dar, cum spuneam, Plácido Domingo sau chiar Vittorio Grigolo au acuzat pierderile de tonus ale baghetei. Ca si de fermitate, daca ma gândesc la decalajul din finalul duetului „Sì, vendetta“.
Revin la mizanscena. Coristii, figurantii au fost mai mult decât imobili si total inexpresivi. La balul din primul act, doar cele doua dansuri, Minuetto si Perigordino, au animat spatiul. In cel de-al doilea, corul „Zitti, zitti“ a ramas in anonimat iar povestirea curtenilor „Scorrendo uniti remota via“ din actul al III-lea a fost cvasi-seaca. Cadraje care s-ar fi dorit introduse gratie avantajului oferit de ochiul aparatului de filmat au lipsit cu desavârsire, desi montarea nu era in spatiul restrictiv al scenei de teatru. Ma refer la sosirea Ducelui in casa lui Rigoletto, la apropierea rapitorilor de acelasi loc. Nimic nu a fost pregatit, nu stim de unde au venit, dar ne-am trezit dintr-o data cu Ducele batând la usa si, mai apoi, cu rapitorii privind fix printre zabrelele camerei in care se afla Gilda. Cum de nu-i vedea, doar se uita intr-acolo la finele ariei „Caro nome“? La fel de neglijent mi s-a parut momentul din actul ultim, când Gilda urmarea prin fereastra usii hanului dialogul dintre Maddalena si Sparafucile, pur si simplu fara sa fie… observata. Stângacii neasteptate. Chiar si clipa patrunderii curtenilor in iatacul Gildei putea fi o scena potrivita pentru un film. In fine, nu pot sa nu admir luxul in care traia bietul Rigoletto! Sali mari, frumoase, o gradina superba… Pacat ca isi minte fiica, declarându-se „povero“!
Ce ar mai fi de spus? Lucrul cel mai important. Unsprezece mari televiziuni din lume au transmis in direct sau cu decalaje orare mici. Alte posturi TV au preluat spectacolul in zilele urmatoare. Oare ce a asteptat si ce mai asteapta TVR? Niciodata nu-i timpul pierdut. Lasând la o parte minusurile artistice, „Rigoletto“ la Mantova a fost o uriasa pledoarie pentru muzica, pentru opera, expusa la scara planetara. Iata marele merit!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper