„O istorie rescrisa“

Sa ne imaginam un cititor cu totul „inocent“, care nu stie nimic sau aproape nimic despre „viata de zi cu zi“ a unei localitati rurale din Moldova de peste Prut si care parcurge, indiferent care i-ar fi motivatia, cele 286 de pagini ale monografiei Milestii Mari. O istorie rescrisa de Andrei Langa si Zina Sofransky (Chitoroaga) (Chisinau, 2010). Ce l-ar putea atrage si ce ar putea retine el din acest insolit compendiu realizat de doi oameni neîndoielnic competenti si mânati de cele mai frumoase sentimente si intentii?

Autorii, apartinând, cum se va vedea, unor generatii diferite si fiind afiliati, profesional, unor zone cultural-stiintifice distincte – Andrei Langa (n. 1965), ziarist, scriitor, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, si Zina Sofransky (Chitoroaga) (n. 1945), cercetator la Institutul de Etnografie si Folclor al Academiei de stiinte a R. Moldova, doctor habilitat în istorie, specialitatea Etnologie, antropologie culturala si istorica, semnatar al unor remarcabile tratate despre colorantii naturali din perspectiva artei populare – au totusi o calitate comuna esentiala: sunt fii ai satului, de care îi leaga nu numai o nedisimulata dragoste, dar si un acut sentiment al datoriei. Datoria de a nu lasa trecutul, mai îndepartat sau mai apropiat, „ca sa doarma-n colb de cronici“, de a-l face cunoscut si altora, dar mai ales localnicilor, „bastinasilor“, într-un soi de recuperare a istoriei „adevarate“, „veridice“ si, desi cuvântul nu apare ca atare în text, a identitatii  locale.
Pentru atingerea acestui deziderat, sunt adunate cu migala si osârdie însemnari si documente, de la cele mai vechi, începând cu sec. al XV-lea (1437), de când pare a data cea dintâi atestare a localitatii, pâna la sfârsitul sec. al XX-lea, ultima data memorabila fiind legata de anul 1992, când „milesteanul Ion Popa a cazut rapus de gloante în luptele de la Nistru cu mercenarii rusi“ (p. 106).
Vagi sau inexistente sunt marturiile cu privire la „cedarea“ Basarabiei catre Rusia, în 1812. Istoriile de consum, tip „fast-food“, consemneaza sec: „A fost semnata Pacea de la Bucuresti prin care se încheie razboiul ruso-turc (1806-1812); Basarabia intra în componenta Rusiei; Capitala Finlandei s-a mutat de la Turku la Helsinki etc.“, iar tratatele academice, „oficiale“ de istoria României încep sec. al XIX-lea cu anul … 1821, trecând cu totul sub tacere „raptul“ produs în 1812, sub ochii adormiti ai Europei acelui timp.
Pe plan local ar fi de retinut, ceea ce fac si autorii monografiei în discutie, faptul ca, în 1811, satul Milestii (Mari) „facea parte din tinutul Iesului“, iar o scrisoare a unui „capitan Enachi Matasa catre cuconul Manolachi Calmutchi“ atesta „dreptul de preemptiune“, cum s-ar zice în termeni juridici de azi, al razesilor asupra mosiei satului. Ca atare, capitanul (de mazâli) se obliga a rascumpara de la zisul Manolachi Calmutchi terenurile cumparate de acesta de la razesi: „Acum înstiintându-ma te înstiintez pe domnia-ta ca sa nu mai cumperi nici sa mai întaresti acele cumparaturi, ca odihnit nu vei fi (subl. mea – N.C.). si ma rog sa ma înstiintezi câti bani au cuprins aceli cumparaturi si pe când sa ni întâlnim ca sa-ti raspund pe bani“ (p. 86).
Peste câtiva ani, noua guvernare avea sa faca presiuni asupra obstei razesilor, o parte din mosia acestora cazând, totusi, în mâinile unor proprietari straini de locurile respective: „În anul 1817 a avut loc încercarea Guvernatorului Basarabiei de a-i sili pe bastinasi sa depuna juramânt pe sde?t credinta tinutului s!!!t rus la Milestii de sub Dealul Înalt“, încercare nereusita, „dar o parte din mosia satului a fost pierduta. Caci razesii ramasi credinciosi Domniei de la Iasi (subl. mea – N. C.) au evadat peste Prut, iar administratia rusa le-a vândut mosiile veneticilor la preturi de nimic. Cine din boieri refuza sa depuna juramântul de credinta orânduirii de ocupatie era trecut din rândurile nobilimii în paturile taranimii. Asa s-a întâmplat ca la Milesti o parte din mosia razeseasca a devenit proprietate a boierilor M. Kalmutchi (cel amenintat, mai sus, de capitanul Enachi Matasa ca „odihnit“ nu va fi“), A. Panaiti, D. Mavrodin, a vaduvei lui A. Gamanov  s. a.“ (p. 87). Excelent document de istorie sociala, care confirma tezele lui H. H. Stahl despre „satele devalmase“ si despre procesul de sfarâmare a obstiilor taranesti: „Procesul acesta de patrundere a exploatatorului începe pentru Vrancea destul de devreme. Nu ma pot împiedica dea nu cita un act de pe la 1836, în care vrâncenii se plâng Domnului împotriva unui privighetor de Vrancea (un fel de pretor de astazi) care da bani cu împrumut unor vrânceni în numele unor boieri din târgul Focsanilor. s…t Evident, ceea ce mâna pe privighetor nu era filantropia, ci dorul de cotropire a pamânturilor zalogite, deci patrunderea în ceata“ (H. H. Stahl, Cum s-a stins tara Vrancei, Editura Paideia, 2002, p. 20).
Tot ca un document inedit de istorie „mica“, locala, trebuie luata si mentiunea cu privire la monumentul cneazului Potiomchin-Tavriceschi, pe o înaltime în apropiere de Nilesti (Milesti), la 1862, informatie reluata într-o însemnare din 1878: „Obeliscul a fost ridicat din piatra bruta si plasat în locul unde a decedat cneazul Potiomchin-Tavriceschii în drum de la Iasi spre Herson“ (p. 98). Sursele istorice arata ca Grigori Aleksandrovici Potiomkin de Taurida (Crimeea), pastrat în anecdotica istorica pentru „satele“ sale de carton, ridicate pe itinerariul pe care mergea Împarateasa Ecaterina a Rusiei, protectoarea sa,  a murit la 5 octombrie 1791 pe teritoriul Basarabiei, în drum catre Petersburg. În cinstea lui, s-a ridicat un obelisc de aproape 14 metri, la Radenii Vechi din Ungheni, Basarabia. La Manastirea Golia, unde venea periodic la slujba, Potemkin îsi avea propria strana. La aceasta manastire este pastrata o tabla neagra care prezinta, cu caractere slave, toate titlurile pe care le avea principele. Totodata, aici au fost depuse, se povesteste ca în trei vase de argint, viscerele cneazului, care nu au fost gasite niciodata.
Cât priveste istoria „mare“, ca si în cazul anului 1812, si anul 1918, anul Marii Uniri, straluceste prin absenta. Prima mentiune interesanta, dupa aceasta data, vine dintr-un document din 1922 în care se specifica faptul ca „taranii nevoiasi din Milesti, 457 la numar, au fost împroprietariti de institutia româna «Casa noastra», cu 1 447 ha de pamânt“. Este vorba despre o institutie de stat cu sediul la Chisinau, numita „Casa noastra“, care se ocupa, pentru punerea în aplicare a reformei agrare, cu organizarea si administrarea lucrarilor de expropriere si împroprietarire.
Anii tragici 1940, 1941, 1945 sunt marcati de câteva însemnari sumare: „În 1940 în Milesti se stabileste administratia sovietica“; „În 1941, din Milesti puterea sovietica a deportat cu sentinta «tradare de patrie» peste 25 de suflete nevinovate, dintre care putine s-au întors la bastina“; „În al Doilea Razboi Mondial au fost abuziv înrolati sute de tineri din satul Milesti, dintre care 90 nu s-au mai întors la bastina“  si altele asemenea.
Alaturi de documentele scrise, adunate si puse în ordine de Zina Sofransky, autorii adauga o serie de documente de istorie orala – relatari ale localnicilor mai în vârsta, precum veteranii de razboi Vladimir Basoc si Ion Vîrlan, confesiunea profesoarei de filologie Valentina Parfeni, evocarea primei sale învatatoare de catre A. L. (Andrei Langa), a fratelui autorului, a surorii acestuia, Anastasia Langa, într-o proza  nu lipsita de virtuti literare. La rândul sau, Zina Sofranschi (Chitoroaga) îsi evoca plina de emotie familia, greu încercata: „În noiembrie 1945 am ramas numai cu mama, cinci copii, cel mai mare având vârsta de 10 ani, iar eu, mezina, 6 luni“.  Dintre vlastarele familiei, se cuvine retinut numele Marianei Izman, pianista cunoscuta azi în lumea muzicii, si acela al lui Octavian Sofransky, functionar superior la Consiliul Europei din Strasbourg.
Aceste „family stories“, redate uneori cam gazetareste, alteori  în stilul vechilor  autobiografii („Sunt nascut la 12 octombrie 1955 într-o familie numeroasa de tarani …“, scrie Ion Roman) sau „fise de cadre“ ori „caracterizari“ de la locul de munca din trecut („Evghenii Suhan … s-a nascut în satul Bolduresti. Desi a terminat doar trei clase «la români», a muncit din greu toata viata – vara la constructii si iarna repara încaltaminte“) au farmecul lor si cel care le citeste poate sa recompuna o „istorie“ locala „rescrisa“ sau altfel scrisa despre o bucata, fie ea oricât  de mica,  din Basarabia, „pamânt românesc“.
Citez, la întâmplare, din „fisa“ familiei Vasile Marcuta, „cei de pe vale“. Unul din fiii lui Vasile si Catinca Marcuta, Tudor, „mobilizat de sovietici“, a cazut în luptele din Polonia. „Era o fire poetica, toate scrisorile de pe front erau în versuri (subl. mea. – N..C. si, ca folclorist, ma întreb ce s-o fi întâmplat cu ele ?). Efectele razboiului se extind si asupra celor doi baieti mai mici ai familiei, mutilati în urma exploziei unei grenade ramase pe deal, din timpul luptelor. Cel mare, Vasile, face frontul cu sovieticii si se numara, zice biograful sau, printre cei care au înfipt steagul Biruintei la Berlin. Revine la „bastina“ abia în 1947, pâna atunci fiind în Germania, cu trupele de ocupatie sovietice. Întoarcerea acasa e demna de o scena de film: mama sa, vazându-l apropiindu-se „pe cararusa“, „nu s-a repezit sa-l îmbratiseze, dar a luat toporul si a început sa darâme lejanca“ („vatra“, „cuptor“, din limba rusa) de unde scoate un sac cu grâu, pastrat pentru nunta feciorilor, la întoarcerea în sat. „S-a întors numai unul, Vasile“. Fiul lui Vasile a  fost primul sofer din sat, primul comsomolist si secretar al organizatiei comsomoliste. (Komsomol-ul era organizatia tineretului comunist din Uniunea Sovietica, Kommunisticeskii Soiuz Molodeji, echivalentul U.T.C. de la noi). Pâna aici, nimic deosebit. Dar, „povestea“ continua: „Într-o zi a venit acasa, si-a scos insigna si a bagat-o într-o despicatura de lemn, pentru a nu mai putea fi gasita, iar carnetul l-a ars. si de atunci nu a mai avut nicio tangenta cu partidele. Nu a putut merge împotriva bisericii si, mai ales, a fost dezamagit de deportarile care au avut loc în sat“
Întelegem, acum, de ce o „istorie rescrisa“ – pentru ca asemenea amanunte nu puteau sa apara nicidecum într-o istorie oficiala, scrisa înainte de 1990 si poate nici imediat dupa aceea. Sa le iertam, deci, autorilor stângaciile de exprimare, naivitatile, lirismul excesiv si sa luam ce este bun din aceasta monografie sateasca, scrisa cu sufletul si cu nestirbita dragoste fata de oamenii satului si de locurile natale.

3 comentarii pentru “„O istorie rescrisa“”

  1. septembrie 29, 2010 la 9:28 am

    Bun gasit. Este placut să afli că un filolog român de mare notorietate, aşa precum e profesorul universitar Nicolae Constantinescu, găseşte timp şi manifestă un interes personal să recenzeze un volum despre istoria veche/modernă a unui simplu sat basarabean…

  2. septembrie 30, 2010 la 5:00 pm

    Câteva precizări necesare

    Bun găsit. Făceam mai sus o remarcă la recenzia d-lui Nicolae Constantinescu ce viza vol. „Mileştii Mari. O istorie rescrisă”, fără însă a deschide câteva paranteze, acolo unde ni s-a părut că era necesar. Adică ne vedem datori să venim cu unele precizări, asta pentru a aduce la cunoştinţă că, spre exemplu, absolut toate articolele de factură biografică ce se conţin în capitolul „Redefinind destine. Microportrete de mileşteni” sunt scrise de către unii sau alţii din familiari şi reproduse ad-literam în carte (cu minime intervenţii redacţionale de ultim moment).

    În ce priveşte „excesul de lirism” ce li se incriminează autorilor trebuie de spus că „lirismul” propriu-zis este unul dozat şi e dictat exclusiv de o viziune complexă sub aspect structural asupra subiectului tratat, aplicată fiind în scopul de a nu obosi eventualul lector doar cu date şi fapte de interes local – referinţe inerente unei astfel de scriituri eterogene. Lirismul propriu-zis corelează cu factorul empatiei colective faţă de satul de baştină sau aşa-numită „patrie mică”. În context este susţinută şi promovată în acelaşi rând ideea românismului, punându-se la tapet revanşismul slav ce a dominat spaţiul pruto-nistrean secole la rând.

    Iată şi un alt detaliu ce necesită să fie menţionat aici: volumul de faţă nu este de factură ştiinţifică, adică nu are un conţinut strict istoric, folcloric sau critico-literar (deşi comportă multă informaţie utilă în acest sens, preluată în mare parte dintr-un şir de documente originale de arhivă etc.) şi nici nu rămâne să fie un conglomerat de articole de publicistică (cu tipicurile caracteristice, „gazetăreşti”). Sigur că textul ca atare nu poate fi catalogat drept operă literar-artistică gen „roman istoric”, ci e un complex format din diverse scriituri (fapt subliniat şi în „preliminariul” cărţii(sic!)).

    Aşa sau altfel, ţinem să-i mulţumim d-lui profesor universitar Nicolae Constantinescu pentru faptul că găsit o „motivaţie” să citească volumul integral, având şi bunăvoinţa să publice un articol de analiză într-o asemenea revistă prestigioasă.

    Cu sincere aprecieri,
    A. Langa

  3. octombrie 18, 2010 la 3:15 pm

    Mă bucur că în acest fel satul Mileşti se înscrie pe harta culturii române al cărei porta voce fidelă este şi Revista Cultura.

    O comună mare şi bogată în tradiţii, Mileştii râmăm mult timp ascunşi de fluxurile politice şi economice, pitiţi în inima cordului basarabean.

    Meritul lucrării, în opinia mea, este de a constitui prima enciclopedie scrisă a unei comunităţi rurale vechi de cel puţin 500 de ani. Ca şi majoritatea localităţilor din zonă, Mileştii reprezintă o comunitate de sânge şi cultură aparte, marcate geografic, dar şi social şi lingvistic.

    Cartea este adresată în primul rând mileştenilor care, pentru prima oară se regăsesc în faţa propriului trecut şi prezent compus din atestări oficiale, statistici administrative, legende personale şi creaţii folclorice. Această realitate neomogenă, pe alocuri romantică, pe alocuri seacă sau chiar dramatică le aparţine mileştenilor şi îi reprezintă.

    Dl prof. Constantinescu remarcă cu dexteritate că realitatea „locală” şi cea „naţională” nu se suprapun în timp. Evenimente „naţionale” majore precum separarea din 1812 nu afectează viaţa locală decât ani mai târziu… Mai mult ca atât, comunitatea rezistă atât cât poate, ingerinţelor exterioare… Având în vedere parcursul istoric dramatic al basarabenilor, dialogul dintre comunităţile locale şi capitală se dezvoltă cu greu până şi în prezent. Un proverb local spune: „Cel mai bine era atunci când au plecat ruşii şi încă nu au venit românii!”

    A trebuit să bată la poartă secolul XXI ca această comunitate de tradiţie orală să-şi găsească şi o expresie scrisă. Nu întâmplător anul acesta a apărut în sat şi primul ziar local numit „Voluntarul mileştean”.

    O iniţiativă admirabilă, această „Istorie rescrisă” rămâne deci să mai fie scrisă şi rescrisă de nenumărate ori de către Mileştenii dornici de carte şi adevăr.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper