„…Asta-i tara, ma Costache…?“

Un articol de CORNEL DINU

Stim de mult ca sportul participa semnificativ la cultura unui popor. În tineretea noastra, parca mai putin zbuciumata decât ultimii ani de asa-zisa democratie haotica si discretionara, miscarea sportiva era chiar un factor important de propaganda a statului de atunci; iar o astfel de viziune, în comparatie cu indiferenta incontestabila de acum, era benefica – atât pentru sanatatea natiei, cât si pentru relaxarea ei scutita pe atunci de patimile anormale din aceste vremuri parca blestemate. Nu întâmplator constatam ca, în programele de guvernare de dupa 1996, soarta sportului românesc a fost tratata cu majora indiferenta. Chiar si în vremurile foarte „colorate“ ale venerabilului si respectabilului mentor al acelei administratii (doar cu numele de dreapta!), Corneliu Coposu – despre care se spune ca practicase boxul, în paralel cu exercitarea functiei de secretar al Partidului taranesc condus de îndoielnicul Iuliu Maniu. În afara taxelor si a impozitelor fixate înca de la început de noile încropiri guvernamentale de dupa 1990, s-a adoptat doar un singur act normativ în privinta sportului. Eu eram secretar de stat în Ministerul Sportului si Tineretului de atunci si am propus sa adoptam o legislatie asemanatoare cu aceea a Legii Sportului din Spania – un fost mare imperiu în care legea respectiva fusese pusa în aplicare de la sfârsitul anilor ’80. Pe buna dreptate expertii occidentali o considerau cea mai moderna si mai atotcuprinzatoare din întreaga comunitate europeana, unde noi înca nu intraseram, dar tatonam terenul. (Dar cum sa prevada guvernantii nostri ca ni se harazise, cu ceva ani în urma, doar statutul de colonie? Ceea ce suntem cu adevarat acum, si nu prin mila Domnului, ci din cauza incompetentei noastre si a indiferentei fata de propunerile venite din afara tarii!) Ma întâlnisem, asadar, chiar la Madrid cu secretarul de stat al lor de atunci, Gómez Navarro, fost secretar particular al nobilei regine Sofia. Tip elevat, s-a dovedit imediat dispus sa ne ajute si mi-a pus la dispozitie actul legislativ solicitat. L-am discutat împreuna cu juristul de exceptie si profesorul Traian Stefanescu, care a facut completarile firesti legate de particularitatile noastre obiective. si astfel am înaintat-o Parlamentului de atunci. Ei bine s-a dovedit si de aceasta data ca e plina de adevar vechea vorba a lui Virgil Economu, antrenorul de pe „Conte Verde“, la prima noastra participare la un turneu final de Campionat Mondial: „Ca la noi, la nimeni!“. Fiindca onoratii reprezentanti ai Parlamentului de pe atunci au scos, ce-i drept, o „Lege a Sportului“, dar una sui generis, care nu respecta nici macar principiile fundamentale ale aceleia spaniole, atât de actuale.
Fireste, au urmat niste comicari prea putin spus surprinzatoare, care confirmau ceea ce stiam din istoria noastra recenta. Articolele au fost asezate în functie de interesele individuale ale domniilor-lor si în nici un caz în concordanta cu acelea ale poporului si ale sportului de la noi. Cu o astfel de practica s-au obisnuit deja forurile internationale în care am fost mai mult târâti dupa 2000. Nu întâmplator, în mediile bancare si politice de la Bruxelles si Strasbourg se spune ca nu avem oameni politici capabili sa decida în concordanta cu imperativele timpului istoric în care ne aflam. E bine, totusi, ca au abandonat sloganul deprimant de la primele tratative cu F.M.I. – aceasta institutie cu un comportament de stat în stat a proiectului numit globalizare: anume ca am fi „o tara neguvernabila“. Ce-i drept, vorba lui conu’ Iancu Caragiale este acum mai actuala ca oricând: „Asta-i tara, ma Costache?“
Si ca sa închei discutia despre aceasta atât de paguboasa „Lege a Sportului“ care, chipurile, activeaza acum la noi, as mai aminti ca legiuitorii care au compromis-o nici macar nu cred ca au citit-o si pe aceea a nefericitului rege Carol al II-lea, care, la începutul anilor ’30, elaborase un act normativ mult mai realist si mai cuprinzator în acest domeniu! Sa recunoastem ca acest atât de controversat suveran a asezat si sportul pe un piedestal functional, alaturi de cultura, înfiintând de pilda A.N.E.F.-ul, facultatea de calificare a profesorilor de sport.
As mai aminti ca, în acest carnaval al fraudei organizate în care traim astazi cu totii, cei care au condus destinele sportului românesc au fost numiti doar pe criterii politice. Recentul caz Ridzi, cu implicarile de rigoare, nu este altceva decât cireasa care mai lipsea de pe coliva pusa pe soclul altadata atât de performant al Sportului românesc.
Sa nu uitam totusi de initiativa guvernului de dupa 2000 de a construi 400 de sali de sport. Dar ce calitate si mai ales functionalitate au aceste asa numite laboratoare ale sportului de masa? Mai bine sa nu mai întrebam… Ar însemna sa ne aducem aminte cât s-a furat, la modul organizat, cu aceasta ocazie, dar si ca aceste sali au dimensiuni mult sub necesitatile obiective – fiind ele edificate, în plus, tot dupa criteriile politice subiective ale „pilotilor orbi“ din fotoliile de decizie ale diferitelor esaloane administrative. De faptul ca „beneficiem“, într-o proportie alarmanta, de un tineret bolnav fizic, nu pare interesat nimeni! Nu cumva chiar asta s-o fi urmarit? Poate sa fi exagerat celebrul vers eminescian „Cine-au îndragit strainii…“, dar chiar nu mai suntem deloc atenti la ce ni se întâmpla? Pentru asa ceva nu exista scuza.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper