Un obiect-orchestra: evantaiul (1)

Un articol de ELENA-ANDREEA BADICA

Buzunarul cu licente

A fi profesor e un privilegiu. Chiar si în aceasta perioada de criza financiara, în care profesorii ies în strada pentru a-si cere drepturile si în care salariile lor de bugetari scad sub limita bunului simt, tot cred în adevarul asertiunii de mai sus. E privilegiul celui care se întâlneste an de an cu mirarile studentilor si cu felul în care încearca, timid sau revoltat, sa-si raspunda la ele. Al celui care deschide un text pus în pagina de un student cu emotia cautatorului de comori: poate, de data aceasta, va descoperi o idee, o scriitura, o poveste. Al celui care are sansa de a se reinventa pentru fiecare generatie alaturi de care paseste. Ca un joc de puzzle cu nenumarate variante, profesorul devine altcineva în functie de asteptarile celor carora încearca sa le ofere o busola, un reper prin hatisurile de gând ale disciplinelor predate.
Anul acesta am coordonat 36 de lucrari de licenta în domeniul antropologiei culturale si al istoriei mentalitatilor. Studentii de la departamentul de Comunicare si Relatii Publice al Facultatii de Litere (Universitatea din Bucuresti) m-au invitat sa calatoresc prin cele mai variate lumi de idei. (…)
A trecut o luna de la sustinerea examenului de licenta. Agitatia si emotiile
s-au estompat. Noptile nedormite au ramas în urma, consumul de cafea a reintrat în cote firesti. Undeva însa, într-o cuta de gând, pâlpâia înca dorinta de a reciti detasat, post factum, paginile care m-au facut sa zâmbesc cu speranta si sa-mi amintesc ca a fi profesor e un privilegiu. Si-am ales sa va fac partasi acestui privilegiu, deschizând pentru câteva momente, în plina vacanta estivala, buzunarul cu licente. (CRISTINA BOGDAN)

ELENA-ANDREEA BADICA

Caldura mare, monser, caldura mare. Si nimic n-o poate ostoi. Ti se perinda prin gand toate posibilitatile de salvare din fata caniculei. Din lada de zestre a bunicilor sunt scoase, rand pe rand, palariile de pai, umbrelutele si nelipsitele evantaie. Ochiul priveste, mana ia in stapanire, gestul de a-ti face vant declanseaza intrebarea referitoare la artefact. Cine si cand sa fi avut inspiratia de a imagina un asemenea obiect?
Nu se cunosc exact epoca si spatiul in care au aparut pentru prima data evantaiele si cu atat mai putin nu detinem informatii precise referitoare la identitatea celui care le-ar fi inventat. Multi banuiesc ca ar fi aparut intr-o zona foarte calda – de unde si functia de a racori, cel mai probabil cu cateva milenii inainte de Hristos.
Artefactul a cunoscut o diversitate de functii (utilitare, religioase, artistice, vestimentare) si o varietate impresionanta de forme – fix, pliat, brisé, „parasol“, in ipostaza de triunghi sau alte forme geometrice, in chip de steag, cocarda, „fontange“, indoit in trei parti, cu aspect oval si o gaura spre una dintre extremitati (astfel incat sa se poata introduce degetul mare – „thumb hold“) – dovada a metamorfozelor prin care a trecut si a atentiei pe care diferitele spatii culturale i-au acordat-o.
Coada de cal pentru alungarea mustelor
In lumea orientala antica (Asiria, Persia, India), evantaiul era folosit in timpul procesiunilor religioase si la conservarea ofrandelor (pentru a le apara de insecte si de praf). Forma evantaielor era fixa si patrata, cu o singura foaie. Un exemplu elocvent ar fi o intalie chaldeeana, pastrata astazi la Luvru, in care se pot observa trei personaje: in mijloc este un om asezat pe un fel de tron, tinand in mana un sceptru (probabil regele); in fata lui, o femeie care ii ofera ceva (probabil o ofranda), iar in spatele lui, o alta femeie care tine in mana ceea ce pare a fi un evantai patrat, sub forma de steag2 . Obiectul pentru indepartarea mustelor de capetele regale era utilizat si in Asiria, dovada fiind basoreliefurile descoperite in urma cercetarilor arheologice. Spre deosebire de aspectul evantaielor amintite mai sus, cele asiriene erau facute din pene asezate in forma de fascicul (precum o mica matura), cu un maner scurt si elegant cioplit. Suveranul este infatisat, de cele mai multe ori, asezat, iar servitorul, foarte aproape de el, manuieste artefactul. Un celebru calator din secolul al XVII-lea, ambasadorul Garcias Silva de Figüeroa, din casa ducilor de Feria, ramane impresionat in timpul unui voiaj in Orient, atunci cand vede o gravura asemanatoare celor descrise anterior si relateaza astfel despre ea: „coada de cal intinsa deasupra capului Stapanului pentru a alunga mustele (…) trebuie sa fie destul de veche“.
India a cunoscut mai multe forme ale obiectului, confectionate si utilizate in mod special in timpul sarbatorilor religioase; spre exemplu, tchamara era un tip de evantai din pene de paun, rotund, cu maner din jad, foarte lung, ornat cu pietre pretioase. In procesiunea anuala numita Djaguernauth, statuia imensa a lui Shiva (a treia persoana a trinitatii indiene – zeul destinului si al mortii) era asezata pe un tron si plimbata solemn pana la templu, pe spatele unui elefant bogat impodobit; numerosi nobili se urcau pe spinarea elefantului, in fata sau in spatele statuii, pentru a o insoti astfel pe tot parcursul traseului. Sclavii aveau misiunea de a feri de muste statuia si de a-si racori stapanii, toate acestea cu ajutorul unui evantai cu maner foarte lung. Unii cercetatori, precum Émile Duval, chiar atribuie indienilor inventarea evantaiului.
Vechii egipteni se numara si ei printre civilizatiile care au lasat reprezentari ale folosirii evantaiului. Imaginea pictata a lui Narmer, faraonul care a unificat Egiptul in jurul anului 3000 i.Hr., poate fi admirata la Muzeul Asmol din Oxford, infatisandu-l in mijlocul unui cortegiu, inconjurat de sclavi. Acestia tineau in maini niste evantaie fixe, semicirculare, cu manere si ecrane foarte lungi, respectiv de dimensiuni mari, din pene sau frunze, ce le permiteau sa ajunga la inaltimea tronului faraonului, purtat pe umerii altor sclavi. Un alt exemplu semnificativ ar fi mormantul celebrului Tutankamon, in care au fost descoperite evantaie din aur impodobite cu pene de strut3 , cel mai valoros artefact fiind cel despre care se crede ca ar fi fost folosit chiar de catre tanarul faraon.
Caligrafie, pictura si arte martiale
Totusi, teoria comuna antropologilor, colectionarilor si criticilor de arta este aceea potrivit careia crearea evantaiului s-ar datora chinezilor. Lucru deloc surprinzator in conditiile in care obiectul poate fi regasit in spatiul chinez la toate paturile sociale, sub toate formele, indeplinind numeroase functii. O legenda chineza atribuie inventarea acestui obiect fiicei mandarinului Kan-Si. Se spune ca, in timpul unui „bal“ mascat, pentru a atenua caldura, aceasta si-a agitat masca foarte aproape de chip, pentru a-si face aer; operatiunea a inclus insa si un ritm extrem de rapid al manevrarii mastii, astfel incat fata sa nu-i poata fi recunoscuta de catre barbatii prezenti la bal. Gestul, ce avea sa sugereze inventarea artefactului de sine statator, ar fi fost imitat mai tarziu de catre toate femeile prezente la acel bal.
Pana in timpul dinastiei Song, aceste obiecte au fost privite ca avand o natura pur decorativa si utilitara; dupa aceea, odata cu inaugurarea unei academii de pictura, ele au fost folosite ca suport de catre pictorii vremii, fiind considerate, datorita formei (care ingreuna munca artistului), dar si a hartiei chinezesti (care absorbea foarte repede culoarea – prin urmare era nevoie de o manuire foarte precisa a pensulei, neputandu-se face corecturi), obiectele ideale pentru demonstrarea talentului artistic. Popularitatea acestui tip de arta a crescut in timpul domniei imparatului Huizong (1068-1085, dinastia Song), care a introdus oficial studiul picturii pe evantaie printre examenele imperiale.
Specifice marilor maestri chinezi sunt caligrafiile pe evantaie – care nu numai ca le permiteau sa se semneze, ci si sa transcrie texte religioase sau sa compuna versuri, cu ideograme perfect realizate, care sporeau valoarea artistica a obiectului. Este de mentionat faptul ca, uneori, cel care facea evantaiul nu era si cel care il picta sau il caligrafia – se intampla chiar ca fabricarea lui sa se faca intr-o provincie, apoi sa fie cumparat de cineva dintr-o alta provincie si pictat, iar peste cativa (zeci de) ani sa fie primit de altcineva in dar si caligrafiat.
Din veacul al X-lea dateaza si evantaiului pliat, datorita schimburilor comerciale dintre Est si Vest. Se pare ca primul astfel de evantai a fost adus in China de catre un calugar japonez, ca tribut; si coreenii duceau la curtea imperiala chineza, ca daruri, tot evantaie pliabile, pictate cu scene din viata nobililor coreeni. Cercetatorii chinezi si japonezi sunt de acord ca aceasta forma a fost inventata in spatiul japonez, luandu-se ca model aripa unui liliac. Legendele propun o alta varianta: in timpul anilor 670 d. Hr., un palarier, numit Tamba, ar fi observat atent zborul pasarii si ar fi hotarat sa aplice pe evantaiul fix modul in care i se „infasurau“ aripile in timpul zborului, imitandu-l aproape perfect. La inceput, a numit acel obiect Kawahori sau murciélago; dupa aceea, s-ar fi raspandit in lumea orientala sub denumirea de sensu. Insa analele imperiului japonez atribuie confectionarea evantaiului pliabil lui Atsuori, o curtezana ce salvase viata unui calugar budist bolnav de febra cu un evantai pliabil din hartie, in veacul al VIII-lea.
Atat in China, cat si in Japonia sau Coreea, nu exista un premiu mai valoros pentru elevii disciplinati decat evantaiul, iar prezenta la o ceremonie sau la un spectacol cerea, in mod imperios, un evantai; chiar si condamnatii la moarte nu erau lipsiti de privilegiul de a avea un evantai asupra lor in momentul in care erau trimisi la spanzuratoare.
Aceste artefacte au fost confectionate si cu scopul de a servi drept arme redutabile samurailor (se foloseau cele pliate, care aveau varfurile scheletului   dintr-un metal foarte ascutit). Exista si in prezent cateva tipuri de arte martiale care folosesc evantaiul pe post de arma sau de exercitiu pentru a relaxa mintea si corpul inainte de lupta.
Chinezii au elaborat si evantaie-surpriza care, deschise normal, de la stanga la dreapta, reproduceau peisaje, procesiuni sau imitau scene dintr-o anumita perioada; insa, deschise invers, de la dreapta la stanga, revelau imagini ascunse, de cele mai multe ori scene erotice sau pornografice.
De la flabellum la rhipidion
In lumea antica occidentala, evantaiul apare de timpuriu, avand aproximativ aceleasi valente ca in Orient: simbol al regalitatii si al paturilor sociale instarite si obiect de procesiune sau ceremonie religioasa. Universul greco-roman cunoastea doua variante ale artefactului: unul alcatuit din pene de paun, denumit flabellum, celalalt creat dintr-un fel de tesatura (panza din fibre vegetale) aplicata pe un sasiu, intitulat tabellae; ambele erau fixe, de diferite forme geometrice si aveau, de cele mai multe ori, manere scurte. Euripide4  mentioneaza, in piesa sa Helena, o functie a evantaiului foarte asemanatoare cu cea a desprinsa din universul egiptean. Intr-un fragment de text, un eunuc este descris tinand in mana un evantai, pentru a o proteja pe sotia lui Menelau, in timp ce dormea, de insectele care ar fi putut sa-i deranjeze somnul. Datorita acestei functii, pentru greci si romani, evantaiul mai purta si denumirea de muscaria.
Dintre barbati, numai imparatii, conducatorii militari sau sacerdotii puteau sa se bucure de privilegiile folosirii unui evantai. Imparatul Augustus, de pilda, avea in permanenta cativa eunuci in preajma sa, care tineau astfel de artefacte, pentru a-l racori. In Grecia clasica, sacerdotii „conservau“ alimentele sfinte, cu ajutorul aerului provenit de la evantaie de dimensiuni mari; tot prin agitarea lui, acestia incercau sa indeparteze insectele. Inventarea acestei practici ritualice a fost atribuita, de catre P. Bonami, apostolilor.
In veacurile XII-XIII, evantaiul a fost adus de catre cruciati in slujbele religioase occidentale, tot cu rolul de a proteja Euharistia de insecte si de a racori participantii la slujbe. Dupa secolul al XIV-lea, obiceiul a decazut in biserica romana, dar s-a pastrat in cele grecesti, ortodoxe si armene, unde obiectul a capatat numele de rhipidion.
Incepand cu secolul al V-lea si pana in veacurile XII-XIII, nu gasim in Europa prea multe dovezi ale existentei obiectului investigat. Cel mai probabil, evantaiul nu s-a volatilizat, ci a ramas in umbra o perioada, timp in care nu s-au mai intalnit reprezentari ale sale in Occident – acest fapt putand fi justificat prin actiunea de interzicere a folosirii lui in biserica, pana in perioada marilor cruciade (cand unii cercetatori5  considera ca artefactul a reaparut ca accesoriu destinat exclusiv sexului slab, avand o utilizare pe scara larga in Spania si Italia).
Altii speculeaza pe marginea momentului patrunderii obiectului in lumea occidentala, ca „marfa“ adusa din spatiile asiatice, laolalta cu mirodeniile. Totusi, majoritatea sunt de acord ca in epoca marilor descoperiri geografice, datorita legaturilor comerciale intense cu Orientul, portughezii ar fi introdus in Europa evantaiul. In Spania, de exemplu, primele referiri la evantaie se fac in „Cronica“ lui Pedro al IV-lea de Aragón (secolul al XIV-lea), care detaliaza obiceiul conform caruia un nobil trebuia sa „poarte“ evantaiul in prezenta regelui. In Italia, se pare ca prima forma a evantaiului pliat ar fi aparut in jurul anului 1500; consecinta a fost raspandirea foarte mare, acceptarea lui ca parte integranta a vietii sociale si a modei. In scurt timp, cele doua tari amintite au ajuns sa fie principalii producatori ai evantaielor in intregul Occident, fiind detronati, cu aproximativ doua-trei decenii mai tarziu, de catre Franta.
Zefirul sau paravanul pudorii
Spatiul francez este cel care a preluat, adaptat, modificat, reinventat si mentinut forme ale zefirului6 , ridicandu-l la rangul de moda si obsesie a secolelor XVI-XVIII (apogeul fiind atins pe la jumatatea secolului al XVIII-lea). Cand barocul inflorea in Franta, evantaiele au inceput sa fie ornate cu sarg si sa li se confere forme si materiale din ce in ce mai neconventionale. Catherine de Médicis, sosind la curtea de la Versailles in 1553, pentru a se casatori, a avut grija sa aduca  in bagaj cat mai multe evantaie. Pe cele mai deosebite le-a pastrat pentru sine, pe celelalte le-a impartit ca daruri. De altfel, a ramas cunoscuta in istorie ca o adevarata iubitoare si colectionara de evantaie, pe care le considera nu numai obiecte estetice, ci si arme esentiale ale seductiei.
Evantaiul juca, destul de frecvent, rolul de „ambasador“ binevoitor pe langa un reprezentant al elitelor. Ludovic al XV-lea i-a oferit Mariei-Antoinette, arhiducesa de Austria, un evantai plin cu bijuterii, ca dar pentru insotirea ei cu Delfinul; marea ducesa a Rusiei, contesa Nordului, a primit la Versailles, de la Marie-Antoinette, un evantai plin cu diamante si un binoclu atasat, pentru a le utiliza in timpul spectacolelor de teatru.
Conform memoriilor marchizei de Créqui, evantaiul a trebuit sa se supuna rigorilor etichetei curtii regale. Spre exemplu, o astfel de lege nescrisa cerea ca obiectul sa nu fie deschis in fata reginei sau a suveranului. Mai mult, o doamna care facea parte dintr-o familie buna nu putea sa fie prezentata regelui, reginei sau intregii societati a curtii daca nu indeplinea cateva conditii esentiale: trebuia sa fie insotita, sa poarte o rochie asezata pe o crinolina cat mai mare, sa aiba ca accesorii cele mai frumoase si scumpe bijuterii pe care le detinea, alaturi de un evantai adecvat ocaziei. Cele care vroiau sa se faca intr-adevar remarcate alegeau evantaie care aveau pictate pe ele scene sau momente importante din viata regala, pentru a-si marturisi astfel atasamentul fata de casa regala.
In Anglia, meritul de a fi format gustul si de a fi instituit preferinta pentru evantaie ii revine reginei Elisabeta I. Dupa domnia ei, anglo-saxonii – capete incoronate sau nobili – au privit evantaiul ca pe un accesoriu esential si l-au adoptat si transformat in functie de moda epocii. Desi Marea Britanie nu a ajuns niciodata la nivelul Frantei in ceea ce priveste productia sau consumul acestor obiecte, totusi s-a numarat printre primele tari care au infiintat o breasla a confectionarilor de evantaie, „The Worshipful Company of Fan Makers“, constituita in 1709, care a supravietuit pana in prezent.
Codul evantaiului
Acest obiect delicat putea deveni principalul aliat al doamnelor si domnisoarelor  in transmiterea unui mesaj secret pretendentilor, amantilor sau chiar sotilor lor. Se presupune ca limbajul codificat ar fi fost inventat spre sfarsitul secolului al XVII-lea in Franta, tara care propulsase moda acestui accesoriu in toata Europa. In afara catorva pasaje din literatura sau memorialistica, prima atestare certa a existentei si raspandirii acestui limbaj nonverbal dateaza din 1787, cand William Cock a publicat, la Londra, „The Original Fanalogy“, ghidul ce putea ajuta doritoarele sa transmita o propozitie intreaga printr-o singura miscare a evantaiului. Astfel, un evantai tinut larg deschis insemna „Asteapta-ma!“; un evantai inchis, pozitionat langa ochiul drept, insemna „Cand te pot vedea?“; rasucirea evantaiului in mana dreapta – „Iubesc pe altcineva.“; rasucirea evantaiului in mana stanga – „Suntem spionati.“ Atunci cand doamnele isi faceau aer incet cu evantaiul transmiteau faptul ca sunt maritate, iar cand gestul era executat rapid insemna ca sunt logodite s.a.m.d. Fanaticii au inventat si un al doilea cod, in secolul urmator, mult mai complicat si mai greu de urmarit decat cel al lui Cock, implicand alfabetul, impartit in cinci sectiuni, iar fiecare sectiune corespundea unei miscari a evantaiului. Multe alte „jocuri“ cu evantaiul au generat adevarate conversatii non-verbale intre indragostiti, declaratii de dragoste sau marturisiri vinovate.
Totusi, oricat de incantator ar fi fost acest limbaj gestual pentru doamnele si domnisoarele din societatea occidentala a veacului al XVIII-lea, publicarea volumului lui William Cock nu a facut decat sa raspandeasca practica, dar si sa ofere mijloacele necesare decodificarii, care faceau, in final, inutilizabila comunicarea de acest tip.
Bisexualitatea obiectului
Evantaiul nu a ramas un obiect prin excelenta feminin. Dimpotriva, acesta a insemnat foarte mult si pentru barbatii „cu statut“7 ; obiceiul a trecut din Italia in Franta si apoi in Anglia, unde, din vremea lui Henric al VIII-lea si pana la inceputul secolului al XIX-lea, a fost folosit foarte mult. Unul dintre cei mai cunoscuti dandy din Anglia, care a influentat mult timp moda de la curtea lui Carol al II-lea, Robert Fielding, este infatisat intotdeauna cu un evantai brisé. Si Ludovic al XV-lea si-a incurajat supusii sa nu se prezinte niciodata in public fara un evantai,  considerandu-l una dintre caracteristicile esentiale ale rochiei sale regale. O sursa credibila, care ne indica fara echivoc „bisexualitatea“ accesoriului, este J. Addison, unul dintre filosofii iluministi. El ne infatiseaza academia pentru exersarea folosirii evantaiului in acord cu tendintele de la curte, institutie destinata atat barbatilor, cat si femeilor. Pe de alta parte, Ordinul Evantaielor, creat in 1744 de catre regina Luisa Ulrick a Suediei, pentru doamnele de la curtea sa, a acceptat, dupa cativa ani, si membri de sex masculin. Urmand modelul acestor curti, imparateasa Ecaterina a II-a a Rusiei a ordonat supusilor ei sa inceapa sa se imbrace in stil feminin, facand uz de toate „ornamentele“ aferente (incluzand, bineinteles, evantaiul).
Pe langa dorinta de a fi in pas cu moda sau de a placea doamnelor pe care le
curtau, barbatii mai aveau un motiv intemeiat pentru a utiliza obiectul in discutie: criteriul olfactiv. Este cunoscut faptul ca imbaiatul nu era o practica obisnuita in acele timpuri, crezandu-se ca ar putea provoca boli foarte grave, incurabile; de aceea, aceste artefacte erau impregnate cu parfum de cea mai buna calitate, raspandind un miros placut in jur, fapt ce le-a sporit rapid popularitatea.
Excentricitati si cumul de functii
Din nevoia de a-si testa capacitatile creatoare, de a iesi din monotonia acelorasi imagini si modele si de a improspata „fata“ evantaielor, imbogatindu-le cu noi functii, artistii au purces la a inventa tipuri de artefacte neobisnuite. Dupa cum mentioneaza Cynthia Fendel, in lucrarea sa, „Novelty Hand Fans, Fashionable Functional Fun Accesories of the Past“, evantaiele excentrice pe care le vom prezenta in continuare au aparut incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea si pana la inceputul veacului XX.
Pocket fan sau éventails de poche sunt artefacte produse pentru prima data in Franta, cele mai cunoscute fiind cele ale lui Earnest Kees (mijlocul secolului al XIX-lea). Sunt realizate astfel incat sa se poata indoi atunci cand sunt stranse si, dupa cum sugereaza denumirea lor, puteau fi usor purtate in genti sau buzunare. Erau vandute ca evantaie de opera, intr-o cutiuta ce continea si ochelari pentru vederea la distanta, parfumuri sau oglinzi.
Magic Trick Fan este unul dintre cele mai amuzante si „inutile“ evantaie; inventia este atribuita tot Frantei, primul astfel de obiect fiind confectionat in 1879. Daca este deschis de la stanga la dreapta, nu se poate observa nimic special, fiind un evantai cat se poate de normal; daca insa este deschis de la dreapta la stanga, proprietarul lui va avea o surpriza foarte mare: se va separa in bucati, ca si cand ar fi rupt. Pentru a putea fi „reparat“, singurul lucru ce trebuie facut este redeschiderea lui in pozitia normala.
Parasol Fan – ideea ii revine lui François Belloche (1852), care realizeaza ca doua dintre accesoriile indispensabile doamnelor erau evantaiul si umbrela de soare; de aceea, se gandeste la o modalitate de a le imbina, astfel incat sa fie si mai comode, si mai putin costisitoare.
Hat Fan este un alt tip de artefact care imbina, din nou, alte doua accesorii necesare doamnelor: palariile si evantaiele. Eugene Stebblings din Iowa este cel care le-a desenat pentru prima data, in 1925. Pentru a transforma evantaiul in palarie, el trebuie sa fie larg deschis (daca este pliabil) si legat de un buton din bambus, care se afla la capatul ramei (scheletului). Fabricate pe scara larga in Japonia, acestea erau exportate, de cele mai multe ori, ca obiecte turistice si suveniruri. Astazi, mai sunt confectionate in China, India si Japonia.

Caldura mare, monser, caldura mare. Si nimic n-o poate ostoi. Daca povestea evantaiului nu v-a racorit, puteti oricand sa va confectionati unul din paginile unei reviste, fie ea chiar de cultura. Textul va fi astfel scris direct pe evantaiul dumneavoastra.

Note:
1   Textul reprezinta un colaj de fragmente din lucrarea de licenta a Elenei-Andreea Badica, intitulata „Evantaiul. Istoria obiectului în durata lunga si reprezentarile lui în diverse arte“, coordonata stiintific de lector dr. Cristina Bogdan si sustinuta în sesiunea iunie 2010, în cadrul examenului de licenta al Sectiei de Literatura Universala si Comparata a Facultatii de Litere, Universitatea din Bucuresti.
2   Cf. Émile Duval, Les éventails de la collection de M. Émile Duval, Paris, A. Lévy, 1885, p. 8.
3   Emblema Themei, zeita justitiei, era strutul; de aceea, faraonii si familiile acestora si-au confectionat evantaie din pene de strut.
4   Alti autori antici ce amintesc despre acest obiect în operele lor sunt: Plaut, Tibul, Propertius, Menandru s.a.m.d.
5   S. Blondel, Histoire des éventails chez tous les peuples et à toutes les époques, Paris, Librairie Renouard, 1875, p. 50.
6   În epoca lui Molière, evantaiul era numit zéphyr sau paravent de la pudeur.
7   Abraham Bosse, un pictor si gravor din secolul al XVII-lea, a realizat cele mai multe reprezentari ale barbatilor cu evantaie din vremea sa.

Un comentariu pentru “Un obiect-orchestra: evantaiul (1)”

  1. iunie 16, 2012 la 3:33 am

    idioato, te dai in git: cum sa coordonezi atitea licente intr-un an?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper