Un minut cât o eternitate

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În biografia „Titanul – viata lui Dostoievski“, L. Grossman evoca epoca marelui scriitor si atmosfera de unica emulatie pe care a cunoscut-o viata literara si artistica din Rusia secolului al XIX-lea. Pastrând proportiile, as putea spune ca exista, din acest punct de vedere, unele similitudini cu ceea ce s-a petrecut la noi. Celor doi poli de acolo – Sankt Peterburg si Moscova – corespunzându-le aici Iasul si Bucurestiul. Pare ca numai atunci (în acel veac) si acolo a fost posibila aparitia unor scriitori ca Gogol, Tolstoi, Dostoievski sau Cehov. O marturie a sotiei lui Dostoievski, Anna Grigorievna, mi se pare, si din acest punct de vedere, elocventa. Aflati la Geneva, unde locuiau într-un somptuos peisaj montan, Dostoievski se simte apasat, deprimat. Îi lipsesc spatiile întinse si aerul de acasa, simte ca „i se îngusteaza orizontul“ si ca „n-ar putea scrie aici nimic de valoare“, motiv pentru care sotii Dostoievski hotarasc sa se întoarca grabnic în Rusia. Dar nu era vorba doar de geografie si, asa-zicând, de ambianta cosmica, ci mai ales de spiritul locului. Chiar daca am crede ca marii creatori, marii scriitori, precum cei pomeniti, sunt niste trimisi, niste programati din alte sfere, tot nu am putea sa facem abstractie de locul si timpul în care ei s-au nascut, s-au format si au scris, de climatul politic, social, moral si, fireste, cultural al epocii în care ei au evoluat, asumându-si destinul ce le-a fost harazit. „O, Sonecika!“ – îi scria Dostoievski nepoatei sale când era deja celebru. „Daca ai sti cât de greu e sa fii scriitor, adica sa suporti aceasta ursita!“ (Iar un român, si el genial, cine altul decât G. Calinescu, parca încuviinteaza: „Caci talent înseamna suferinta“). Si cum sa nu fie greu când rescrii de opt ori „Idiotul“, când arzi întreg manuscrisul romanului „Crima si pedeapsa“ si scrii un altul cu aceeasi tema (obsedanta tema de care era chinuit si Marin Preda) si cu acelasi titlu, când anulezi 15 coli din „Demonii“ si o iei de la capat, cu primul cuvânt?! Dar nu stau oare la originea acestui efort, cu adevarat titanic, un moment si un fapt pe care Dostoievski le-a purtat totdeauna în suflet si le-a repovestit aproape religios în Jurnal? Este momentul de neuitat când Nekrasov izbucneste în plâns la lectura manuscrisului nuvelei „Oameni sarmani“, atunci a unui ilustru necunoscut care tocmai obtinuse titlul de inginer. Entuziasmat, tulburat, Nekrasov n-a ezitat sa-l înfatiseze ca pe un trofeu severului, „înfioratorului“ Belinski, instanta critica suprema, un fel de Maiorescu sau poate mai degraba un Ibraileanu rus, care îi si da sentinta pe un ton mesianic: „…pretuieste-ti darul, ramâne-i fidel si vei fi un mare scriitor!…“
L. Grossman povesteste ca, în aprilie 1874, Nekrasov îi solicita lui Dostoievski pentru anul ce urma un roman spre a-l publica, în foileton, în „Otecestvennîie zapisk“. Scriitorul nu le poate promite însa nimic lui Nekrasov si prietenilor sai care editau amintita revista, fiindca se simtea obligat fata de cei de la „Russki vestnik“, cu care mai colaborase, si întelegea sa le fie loial. În paginile fostului „organ liberal“ cu care, de altfel, polemizase, lui Dostoievski îi aparusera, în foileton, „Crima si pedeapsa“ si „Idiotul“. Încât, doar în cazul în care revista moscovita nu ar fi avut nevoie de un manuscris inedit al sau, ar fi putut onora cererea lui Nekrasov. Pentru a afla cum stau lucrurile, se deplaseaza de la Petersburg la Moscova. Cei de la „Russki vestnik“ îi spun ca au „material“ pentru anul 1875 si anume nici mai mult, nici mai putin decât romanul lui Tolstoi „Anna Karenina“, despre care Dostoievski va spune ca „nicaieri în Europa nu exista un roman ca acesta“. Timpul avea sa-i confirme pe deplin opinia, pe care, apreciaza Ion Ianosi, „nu ar fi cutezat s-o exprime multi rusi si la care confratii occidentali aveau sa ajunga mult mai târziu“.
Întors la Petersburg, dezlegat de obligatie, Dostoievski îi ofera lui Nekrasov manuscrisul romanului „Adolescentul“ (cu subtitlul „Însemnarile unui tânar“). Va fi publicat în „Otecestvennîie zapisk“ începând chiar cu primul numar pe 1876 al revistei.
Ce competitie! Se aflau asa-zicând „în cursa“, cu termenul lui Grossman, doi titani, poate cei mai mari prozatori din toate timpurile, care scriau în aceeasi binecuvântata limba, aveau sub ochi aceeasi complexa, nu o data terifianta, realitate a Rusiei celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, dar si constiinta fortei ce venea din adâncurile culturii unui mare popor. „Crede cu entuziasm în poporul rus“ – scria Herzen despre Dostoievski. Asa cum credea si Tolstoi. Ei se raporteaza unul la celalalt, se stimuleaza reciproc, desi nu s-au aflat niciodata fata în fata. Dupa aparitia celor cinci volume din „Razboi si pace“, roman considerat de critici ca fiind „ceva nemaiauzit: o epopee în formele contemporane ale artei“, Dostoievski îi comunica lui Strahov ca are intentia de a scrie si el o epopee, precizând: „întregul concept va necesita un mare volum, cel putin ca cel al romanului lui Tolstoi“. Era un reper catalizator la care se raporta. În „Amintiri din Casa Mortilor“, daca ar fi sa luam un singur exemplu, Dostoievski crease – cum observase deja Herzen – fresce „à la Buonarroti“. De retinut ca Dostoievski a atras atentia în repetate rânduri ca nu a inventat nimic, totul s-a petrecut mai întâi în cea mai concreta realitate a uriasei sale patrii.
Privesc din nou, stimulat de relectura biografiei la care m-am referit – o carte riguros documentata, bine scrisa si tradusa, din pacate si cu unele clisee de limbaj ale criticii sociologiste – portretul lui Dostovieski realizat de V.G. Perov, la rugamintea lui P.M. Tretiakov, fondatorul faimoasei galerii de arta din Moscova, ce-i poarta numele. Era primavara anului 1872. Anna Grigorievna Dostoievskaia povesteste în memoriile sale ca înainte de a trece la lucru, pictorul i-a vizitat în fiecare zi, timp de o saptamâna, spre a-si observa personajul în diverse momente si ipostaze pentru a-i surprinde expresia cea mai definitorie. Celebrul portret al lui Dostoievski iesit de sub penelul lui Perov este o capodopera a genului. Anna Grigorievna însasi, cunoscatoare ca nimeni altcineva a personalitatii marelui scriitor rus si, totodata, intelectual cu un larg orizont cultural si un gust estetic rafinat, aprecia ca Perov „a prins în portret un minut de creatie al lui Dostoievski“.
Un minut cât o eternitate!..

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper