Prozele lui Mihail Sebastian (II)

Un articol de EUGEN SIMION

Inainte de a scrie romanul care i-a adus cea mai mare glorie, dar si cele mai multe reprosuri („De doua mii de ani“, 1934), Mihail Sebastian marturiseste ca a scris „Orasul cu salcami“, publicat in 1935. „Este prima mea carte“ – spune el intr-o nota din 14 oct. 1935. A inceput-o, mai aflam, „acasa“ (adica la Braila!) si a continuat-o la Paris, pe Rue de Clef si pe Rue de Vauginand, unde a locuit… Ce rost au aceste precizari? Oricum nu pentru a justifica estetic romanul si nici pentru a lamuri tema lui interioara. Singurul lucru interesant in aceste marturii este ca tanarul romancier roman incepe sa iasa din spatiul si din traditiile locale. Merge, de pilda, la Paris si scrie un roman a carui actiune se petrece in provincia natala (Braila) si, in acelasi timp, tine un jurnal al romanului pe care il publica inainte de a tipari romanul ca atare („Orasul cu salcami“). Strategii noi in literatura romana, reputata pentru intarzierea ei in raport cu viata occidentala. Jurnalul (1929-1932) lamureste intr-o oarecare masura de ce comentatorul reputat de la „Cuvantul“ trece la roman. Pentru ca, explica el, si-a dat seama ca analiza critica nu cuprinde ceva esential, si anume „nevoia de a gandi in fapte si de a realiza o idee in miscare“. Si ca „logica anecdotei“ este, in anumite situatii, mai adecvata decat logica criticii literare, in circumstante care privesc, evident, viata curenta. De aceea cronicarul literar incepe sa faca un fel de reportaj intim in care inregistreaza fapte banale de viata, gesturi (si cu aceasta ocazie descopera „savoarea gestului“), replici de pe strada, imagini de grup si chipuri singulare, pe scurt: reporterul care se pregateste sa devina romancier se documenteaza fotografiind miscarea nedefinita a vietii.
Citeste in acest timp, cum am precizat mai inainte, pe Proust si Stendhal si de la acesta din urma retine ca originalitatea si adevarul se ascund in detalii. Deviza tanarului romancier (luata din „Lucien Leuwen“) este, asadar: „plus de détails, plus de détails“… Si tot de la Stendhal invata ca, descriind un om sau un spatiu oarecare, prozatorul trebuie sa se gandeasca, totdeauna, la un fapt real… Recomandari, indiscutabil, bune chiar si pentru un prozator care-l iubeste enorm pe Proust. Mihail Sebastian se simte, deocamdata, un Robinson tanar care cerceteaza un teritoriu necunoscut: „Cred ca un roman incepe de la aceasta senzatie de nedefinire si vag, printr-un efort catre discret si cunoastere. Traiesti un timp intr-o ambianta de probabilitati si incertitudini, pana cand simti ca a sosit ceasul convertirii lor in fapte si zile. Din variantele unui om, o alegi pe cea mai ferma: din toate banuielile unei situatii te fixezi in vecinatatea celei mai profunde. Pornesti neexperimentat si singur ca un Robinson tanar in fata oceanului si a pamantului nelucrat. Si cu uneltele aspre ale inceputului inventezi tu si refaci ostenelile altor maini.“
Teritoriul vag este, pentru Sebastian, provincia romaneasca. Aici vrea sa plaseze actiunea si tipologia romanului pe care vrea sa-l scrie, redactand, in prealabil jurnalul romanului. Are idei in acest sens si ideile sale sunt nemultumite de literatura de pana la el in ceea ce priveste provincia: elegii casnice, tipul veteranului si al inadaptatului, poezie conventionala etc. In realitate, crede Sebastian cu gandul la Braila sa, provincia este creatoare de tipuri si romanul ei asteapta sa fie scris. Diaristul se desparte, aici, de Camil Petrescu care, se stie, era de parere ca nu se poate face roman modern cu indivizi (provinciali) care duc o viata vegetativa… Sebastian crede ca, dimpotriva, incetineala provinciei este mai apta decat marele oras sa ofere tipuri originale si drame ce pot alcatui substanta unui roman modern. „Provincia asta tragica si istovita, cu miros de vechime si alura de deznodamant, n-o cunosc in nicio carte romaneasca (…) Eroul, in intelesul unui suflet bantuit de maladia obsesiilor si a aducerii aminte, de tragic si ridicol, de excedare si infrangere, pleaca din provincie. Fiindca numai provincialul aduce cu el seriozitatea si asprimea „cazurilor de constiinta“ si a conflictelor“ – scrie prozatorul in „Cuvantul“ (8 ian. 1929). De partea cui se afla adevarul? Adevarul este ca tipuri semnificative se afla oriunde exista o forma de viata sociala si chiar si un taietor de lemne care coboara o data pe luna in satul lui poate fi erou din roman. Sebastian are dreptate, indiscutabil, cand apara sansele provinciei in literatura pentru ca, in fapt, nu obiectul este determinat in opera, ci calitatea ochiului estetic care il studiaza…
Cu aceste idei incepe sa scrie admiratorul lui Proust „Orasul cu salcami“ fara sa stie precis cum vor evolua lucrurile. In jurnalul romanului noteaza ezitarile, solutiile provizorii, face fise psihologice, uneori este multumit de ceea ce face, alteori promite sa nu publice niciodata romanul, socotindu-l un rateu. Trebuie precizat de la inceput ca „Orasul cu salcami“ nu-i un rateu, nu-i nici o capodopera. Este un roman sentimental, mediu ca valoare, fara nicio legatura cu proustianismul si nici cu Gide decat faptul, poate, in cazul din urma, ca se ocupa de psihologia adolescentilor. Adolescentii din orasul D. (Adriana, Gelu, Angela, Buta, Lucretia etc.) sunt si ei, in culorile locale, niste razvratiti care se lupta cu inertiile provinciei dunarene. Ei nu-si urasc de moarte familiile, ca eroii lui Gide, dar vor sa iasa – si chiar ies – din morala traditionala a familiei provinciale. Romanul n-a prea convins critica literara din epoca. G. Calinescu este de parere ca arta de a portretiza oamenii nu-i la indemana autorului si nici constructia epica nu-i pare buna. Nici mai tarziu, criticii literari n-au facut caz de aceasta proza despre tineri scrisa de un critic literar. Perpessicius este printre putinii comentatori incantati de intuitiile moderne si de mijloacele artistice rafinate ale criticului – romancier. Ce-i place este, cu precadere, „atmosfera de invaluitoare tristete, de implacabil determinism in care se desfasoara toate aceste evenimente“.
Oricum ar fi, „Orasul cu salcami“ este un roman lizibil si azi, dupa 75 de ani de la tiparirea lui. Romanul sentimental studiaza psihologia unor adolescenti care descopera ceea ce unul dintre ei numeste „o chemare obscura“, iar altul (in fapt, Adriana, eroina centrala) „un lucru tainic si vinovat“, adica modificarile fiziologice ale corpului si senzualitatea incipienta. Cu descoperirea acestui lucru tainic incepe romanul Adrianei si, odata cu el, romanul unui grup de tineri provinciali care au reverii erotice, discuta „probleme“, fac gesturi nesabuite, se ascund, asculta muzica, se logodesc, apoi se separa… Gelu vede usor raul si ridicolul din lume si da judecati aspre, altul citeste „Teoria ondulatiei universale“ si face el insusi teorii, Adriana, Elvira, Margareta, Cecilia iau lectii de pian cu Mlle Vitol si se pregatesc de iesirea in lume. Buta este „o fiinta noduroasa“ (varianta a lui Irimia I. Irimia din „Femei“ si a teluricului Parlea din „De doua mii de ani“) si se inroleaza in armata, in fine, gratioasa Elisabeta Donciu – fiica prefectului – se casatoreste cu Jean Iliescu-Barda, om de afaceri grobian, si din fata liliala iese la urma un „Bimbiroc“, o nevasta, adica, placida, totalmente inerta spiritual.
Sunt si detalii, tipuri, drame, senzualitati tinere care intra pentru prima data in romanul romanesc si, chiar daca nu-i vorba de un mare roman, faptul trebuie semnalat. De multe ori tipologia si conflictele romanesti se innoiesc prin astfel de scrieri experimentale, nedesavarsite. Asa procedeaza, in fond, si Mircea Eliade in romanele existentialiste de inceput („Intoarcerea din rai“, „Huliganii“, mai inainte prin „Isabel si apele diavolului“): acestea nu sunt romane fundamentale, dar asa cum sunt si cat sunt, ele au schimbat in chip considerabil substanta romanului romanesc. Mihail Sebastian are meritul de a aduce in proza, in afara de o imagine mai complexa si mai diferentiata a provinciei, subiecte, teme, gusturi particulare ocolite pana atunci de literatura. Lucretia se casatoreste, de pilda, cu Paul Mladoianu, tanar om de finante sau om de afaceri, varul Adrianei si, totodata, primul ei candidat. Menajul tanar nu merge din motive obscure si, pana la urma, Paul si Lucretia se despart. Sugestia este ca Lucretia avusese o legatura erotica secreta, nedefinita precis, cu Sora Denise, o misterioasa calugarita care se sinucide in ziua in care Lucretia se logodeste sau se casatoreste. Banuiala este ca legatura fusese de ordin sexual (homosexualitate), dar prozatorul, prudent, n-o numeste ca atare. Subiect tabu, in aceasta faza, pentru romanul nostru, ca tot ce tine in chip direct de sexualitate si, mai ales, de gusturile particulare din aceasta zona de existenta. Sebastian care citise pe Gide, inclusiv jurnalul lui intim, indrazneste doar pe jumatate sa abordeze acest subiect delicat. Noteaza fara sarcasm si fara indignare ca eroina lui, Lucretia, inadaptata la viata conjugala, divorteaza si se retrage la manastirea in care se sinucisese Sora Denise.
Dar nu drama Lucretiei este punctul central in „Orasul cu salcami“, ci biografia sentimentala a Adrianei Dunea, adolescenta care descopera intr-o dimineata „un lucru tainic si vinovat“, adica feminitatea ei. Romanul are cateva trasee. Descrie mai intai atmosfera unui oras provincial (D.), cu autoritatile, traditiile si micile evenimente mondene (intoarcerea familiei prefectului din concediu parizian, recluziunea voluntara a unui tanar, aparitia unui muzician Cello Violin si recitalul pe care il da in fata protipendadei orasului, idilele, logodnele ce se leaga si se dezleaga in inalta societate locala etc.), fara ca prozatorul sa faca studiu social si nici sa cerceteze in adanc mentalitatile provinciale. Romanul nu depaseste prea mult, sub acest aspect, traditia, desi autorul are o teorie, s-a vazut, in acest sens. Evita, adevarat, sa preia tipologia veche si sa faca psihologia inadaptarii si sa sugereze melancolia sufletelor sensibile ce se sting in viata vegetativa a provinciei. Interesant, relativ nou, este romanul adolescentei provinciale, cu reveriile, bovarismele si, mai ales, descoperirea sentimentului erotic. La acest punct, Mihail Sebastian intalneste literatura lui Ionel Teodoreanu. Evita insa, principial, lirismul si cauta sa patrunda mai adanc in psihologia personajelor sale, avand in fata modelele epicii europene. Adriana, Gelu, Elvira, Buta, Lucretia, Victor Ioanid nu sunt cinici ca eroii lui Gide si nici nu provoaca aventura pentru a-si verifica spiritul. Adriana este ceea ce se poate numi o fata cuminte, bine educata, atrasa de miracolul erotic. Se indragosteste de Gelu, cocheteaza cu bovaricul Cello Violin (pe numele lui adevarat Tache Poporeata), respinge la inceput casatoria profitabila cu varul Paul Mladoianu, apoi o accepta dupa ce cunoaste „gustul intim al trupului“, „pasiunea de fiara alba“, „fericirea carnii“ cu Gelu, caracter ferm si temperament violent.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper